RDW

Biserica Parcul Domeniilor – Cașin din București.

Biserica Parcul Domeniilor – Cașin din București. 

Detalii inedite ale unui concurs de arhitectură eclezială
din anii 1930

text: Ștefan IONESCU BERECHET

Arh. D. Ionescu Berechet, 1938; foto arhiva de familie arh. D. Ionescu Berechet

În vara acestui an s-au împlinit 50 de ani de la trecerea la cele veșnice a bunicului meu, Dimitrie Ionescu Berechet (1896-1969), arhitect-şef al Patriarhiei Române între 1930-1963 și proiectant al multor monumente cu valoare de reper în istoria artei românești contemporane. Biserica Parcul Domeniilor – Caşin și Biserica Sf. Vineri – Nouă din Bucureşti, Căminul şi paraclisul românesc de la Ierusalim, Mausoleul de pe Muntele Mateiaş, Catedralele din Hunedoara și Sf. Gheorghe – Covasna, biserica Mănăstirii Maglavit, Biserica Sf. Împărați din Constanța, Schitul Maicilor din București (restaurare), mobilierul Sălii Sinodale a Reședinței patriarhale, mobilierul Bibliotecii Sf. Sinod de la Mănăstirea Antim, tâmplele de lemn de la Mănăstirea Dealu și de la Biserica Sf. Elefterie din București, baldachinul cu racla Sf. Calinic de la Mănăstirea Cernica, palatele administrative din Câmpulung-Muscel și Hunedoara sau Palatul Mărăști (azi Teatrul George Bacovia) din Bacău sunt doar câteva dintre acestea. Un inventar parţial al operei sale indică un număr impresionant de circa 468 de lucrări – incluzând şi proiectele neexecutate – ce acoperă un registru extrem de bogat şi de variat din punct de vedere tematic și stilistic. Din cele peste 300 de proiecte de arhitectură eclezială, 135 sunt proiecte de lăcașuri de cult, dintre care circa 105 executate.
În cursul lunilor august și septembrie din anul curent am întreprins o amplă documentare cu privire la biografia și opera arhitectului Berechet, finalizată printr-un album monografic și printr-o expoziție omagială, a cărei itinerare a început în data de 8 octombrie la Palatul Patriarhal din București. În decursul cercetării mele am avut surpriza de a descoperi, în arhiva de familie rămasă de la bunicul meu, câteva documente inedite privitoare la concursul desfășurat în perioada interbelică pentru elaborarea proiectului bisericii noului cartier Parcul Domeniilor din București, pe care le voi prezenta în detaliu în acest articol.
În data de 10 iunie 1936, Consiliul parohial al Parohiei Parcul Domeniilor lansează un concurs restrâns, pe bază de invitații, pentru arhitecții români creștini, în vederea elaborării planurilor bisericii și casei parohiale, care urmau să se construiască în noul cartier, pe terenul viran de la intersecția Bd. Mărăști cu Bd. Mănăstirea Cașin.
În invitația trimisă arhitecților se precizează dorința de a se ajunge la o „creațiune ideală”, care să țină seama de „topografia locului, dezvoltarea urbanistică a Capitalei și mai ales de rolul acestei biserici, ctitorie regală”.
Sunt enunțate apoi principalele cerințe ale programului: „Biserica să aibă o mărime pentru circa 5-600 persoane, fiind concepută în spiritul și după canoanele Bisericii creștin-ortodoxe. Stilul, numărul turlelor și forma bisericii rămân la latitudinea concurentului. Lângă biserică se va face și casa parohială, care va cuprinde și o sală de consiliu, bibliotecă și cancelarie”.
Concurenții erau datori să prezinte următoarele planșe: „planul de situație, planul bisericii la scara 1 cm: 1 m, fațada principală, fațada laterală, fațada posterioară, secție transversală și secție longitudinală, perspectivă și un detaliu de fațadă la scara de 2 cm. Planul casei parohiale – două fațade și secție, la scara de 1 m”.
Termenul limită prevăzut pentru depunerea proiectelor era 10 iulie, ora 12.00, predarea făcându-se fie la preotul paroh, Dumitru Manta, fie la G. Ionescu Brăila, director general în Ministerul Agriculturii și Domeniilor și epitrop în Consiliul parohial. Analiza proiectelor urma a se face în termen de maximum șapte zile după expirarea termenului de depunere, de către un juriu compus din opt membri: ÎPS Patriarhul Miron, primarul general al Capitalei, doi delegați ai Consiliului parohial, rectorul Academiei de Arhitectură, decanul Corpului Arhitecților, președintele Societății Arhitecților români, președintele Societății generale a Inginerilor din România, un arhitect desemnat de către concurenți. Se acordau trei premii: premiul I, care va fi reținut, urmând a angaja și supraveghea lucrarea, primind un procent de 4% din valoarea lucrărilor (estimate la 6.000.000 lei, pentru construcția la roșu), afară de pictură, mobilier și clopote; premiul II – 20.000 lei și premiul III – 10.000 lei.
Jurizarea concursului are loc în ziua de 17 noiembrie 1936, fiind declarat câștigător proiectul „Troița” al arh. Ion I. Berindey. Proiectul nu este agreat nici de către comanditar, nici de către Patriarhie și de aceea Consiliul Parohial, cu aprobarea Arhiepiscopiei Bucureştilor, lansează pe 10 februarie 1937 un nou concurs restrâns, la care sunt invitați să participe arhitecții Ion I. Berindey, C. Iotzu și D. Ionescu Berechet.

Perspectivă, proiect neexecutat al arh. Ion I. Berindey, 1936; planșă din Arhitectura, 7 (1936), noiembrie, p. 21
Perspectivă, proiect arh. D. Ionescu Berechet, 1937; foto arhiva de familie arh. D. Ionescu Berechet

În invitaţia trimisă se precizează că „schițele de plan vor fi concepute în felul bisericilor noastre monumente istorice sau a oricărei biserici ortodoxe, recunoscută ca monument de artă, încât să se realizeze o biserică monumentală, ca una ce are a se construi în imediata vecinătate a Arcului de Triumf. Schițele se vor prezenta Consiliului parohial care le va supune Sf. Arhiepiscopii spre aprobare, în conformitate cu art. 167 din Regulamentul pentru organizarea B.O.R. și a regulamentului pentru construcții de biserici”. Concurenții urmau să prezinte un set de 6 planșe: „plan par terre, fațada principală și fațada laterală, secție, plan de situație și vedere perspectivă la scara 1 cm: 1 m”. Predarea trebuia făcută până la data de 10 martie 1937, la cancelaria parohiei, la preotul Dumitru Manta.
În finalul invitației se preciza că în cazul în care „schița va corespunde scopului urmărit și va fi aprobată de Sf. Arhiepiscopie a Bucureștilor”, câștigătorul concursului va desăvârși planul, primind pentru plan, deviz și supraveghere o tantiemă de 4% din valoarea lucrării, estimată la circa 6 milioane de lei, afară de pictură, instalații și clopote. Deodată cu biserica se va construi și casa parohială, al cărei plan va fi executat de câștigător imediat ce va primi aprobarea proiectului de biserică.
Anularea primului concurs și instituirea unuia nou stârnesc protestul vehement al arhitectului Ion I. Berindey, care pe 19 februarie 1937 adresează o întâmpinare către decanul Corpului Arhitecților, cerându-i să intervină pe lângă Consiliul parohial pentru recunoașterea rezultatului concursului din anul anterior. În suplica sa, arhitectul Berindey arată că „premiul I, conform condițiunilor și obligațiunilor luate prin invitația nominală ce aveam, prevedea pentru mine dreptul de a fi angajat ca arhitect al lucrării, hotărârile juriului fiind definitive și executorii, după însuși textul programului”. El afirmă că a trimis o notificare Consiliului parohial, cerând recunoașterea drepturilor sale și pretinde că dezavuarea proiectului său câștigător s-ar datora Serviciului Tehnic al Patriarhiei, care, „din dorința de a se substitui subsemnatului”, ar fi „provocat o adresă din partea Patriarhiei, propunând să se acorde 5.000 lei despăgubire fiecărui concurent sau să se dea lucrarea unui specialist în biserici”. Arhitectul Berindey mai arată în plângerea sa că „pentru proiectul definitiv căzusem de acord cu Consiliul parohial, la ședința la care am asistat la câteva zile după rezultatul concursului, a-l întocmi ținând seama și de vederile Patriarhului”. Acum fiind invitat pentru a concura din nou, cu doi colegi, Iotzu și Berechet, care deși fuseseră invitați, nu au voit a lua parte la primul concurs, arhitectul Berindey susține că din moment ce nu au concurat, nu se pot prezenta azi și cere decanului Corpului Arhitecților să pună în vedere Consiliului parohial că nu are dreptul de a institui un nou concurs, avizând totodată sus-numiții colegi că rezultatul concursului nu le dă dreptul de a participa la un concurs fictiv.
Decanatul Corpului Arhitecților reacționează prin două adrese expediate în aceeași zi, 19 februarie, una către Consiliul parohial Parcul Domeniilor și alta către arh. D. Ionescu Berechet, cerându-le să se conformeze deciziei juriului din 17 noiembrie anul trecut. În prima adresă se pune în vedere comanditarului că „publicarea unui concurs de arhitectură implică angajamente ferme de a se respecta condițiunile programului, atât din partea autorității ce publică concursul, cât și din partea concurenților, încât Parohia s-ar expune a plăti daune în cazul în care arhitectul lezat în drepturile sale nu a renunțat de bunăvoie la lucrare. Pe de altă parte vă informăm că dispozițiunile legii Corpului Arhitecților și regulamentul de aplicare impun anumite obligațiuni membrilor Corpului, așa încât măsura luată de Dvs. de a face invitațiuni la un nou concurs suprapus și neregulat, credem că nu va avea efect, deoarece membrii invitați sunt puși în situațiuni delicate față de colegul lor cu drepturi câștigate, cât și față de prevederile Regulamentului concursurilor publice de arhitectură”. În finalul adresei se subliniază faptul că „dl arhitect Berindey este un profesionist distins, care se bucură de bună reputație, iar experiența sa este o chezășie pentru ca Dvs. să-i puteți acorda toată încrederea”.

Macheta bisericii, proiect arh. D. Ionescu Berechet, 1937; foto arhiva de familie arh. D. Ionescu Berechet
Planul bisericii, proiect arh. D. Ionescu Berechet, 1937; foto arhiva de familie arh. D. Ionescu Berechet

Trei zile mai târziu, pe 22 februarie, arhitectul D. Ionescu Berechet informează printr-o scrisoare Consiliul parohial că „voi da urmare invitațiunii Dv. numai după ce mai întâi veți lichida legal diferendul, pe care eu îl socoteam închis încă înainte de invitațiunea ce mi-ați trimis. Cred că această chestiune se va legaliza până la 10 martie, dată la care urmează să predau proiectul la care lucrez de 10 zile”. În același timp arhitectul Berechet răspunde adresei Corpului Arhitecților printr-o întâmpinare în care își precizează punctul de vedere: „Am răspuns invitației lansate pe 10 februarie 1937 de către Consiliul Parohial, condiționând participarea mea cu obligațiunea parohiei de a lichida mai înainte diferendul care există între ea și dl. arh. Berindey, legalizând rezultatul concursului. De altfel, proiectul dlui Berindey – s-au prezentat 4 din 20 invitați – a fost ales I-ul de Onor Comisia de Arhitecți, iar parohia – proprietarul – și Sf. Mitropolie – organul tutelar – nu l-au acceptat. Cred că adjudecarea nu poate fi perfectată fără asentimentul proprietarului. Refacerea pe alte principii a acestui concurs ar anula de drept concursul – a reușit proiectul, nu arhitectul – și socotesc, de asemenea, că nu poate fi obligată parohia să execute, cheltuind cca 1 mil., o lucrare ce nu-i convine nici ei, nici Sf. Mitropolii, care are răspunderea acestui fel de lucrări”.
În ședința sa din 16 aprilie 1937, Consiliul Arhiepiscopesc al Secției economice hotărăște ca lucrările de construcție a bisericii din Parcul Domeniilor să se execute sub supravegherea și după proiectul arh. D. Ionescu Berechet, prezentat la concursul ținut de parohie în data de 10 martie. În adresa din data de 26 aprilie, semnată de însuși ÎPS Patriarh Miron, i se cere arhitectului Berechet să ia contact cu organele de conducere parohiale pentru urgentarea lucrărilor, precizându-se că „D-voastră veți fi concurat condițional, căci ați fost oprit printr-o adresă a Corpului Arhitecților din România, după cum ne comunicați, însă hotărârea Consiliului Arhiepiscopesc nu se poate să nu o executați în calitatea D-tale de arhitect salariat în slujba Sf. Patriarhii. Intervenția Decanatului în această chestiune credem că nu este justificată, după cum am și comunicat D-lui Decan, prin adresa noastră din 20 aprilie 1937 și credem că va accepta punctul nostru de vedere”.
Arhitectul Berechet se conformează deciziei patriarhale, fiind însă drastic sancționat de către Corpul Arhitecților, cu suspendarea din activitate pe timp de doi ani. ÎPS Patriarhul Miron intervine personal în această chestiune, cerând, printr-o adresă expediată la finele anului 1937, ministrului educației naționale, Victor Iamandi, ridicarea sancțiunii, iar acesta anulează pe 24 martie 1938 decizia Consiliului de disciplină al Corpului Arhitecților.
Dintr-un amplu memoriu justificativ, cu valoare de „testament”, întocmit de arh. D. Ionescu Berechet în 1961, aflăm detalii extrem de importante despre concepția sa cu privire la edificarea și decorarea bisericii Parcul Domeniilor, din care redăm câteva pasaje în finalul acestui articol. Legătura profundă dintre arhitect și acest lăcaș emblematic al Capitalei și al carierei sale, la care a trudit mai bine de trei decenii, a fost pecetluită pentru totdeauna prin înhumarea sa în cripta amenajată sub sfântul altar, în ziua de 3 iulie 1969.
„Pentru a păstra și în scris ideea ce dintru început a condus la elaborarea acestei opere, îmi îngădui să arăt care este firul conducător din proiectarea acestui sfânt locaș. Încă de la acordarea lucrării, prin concurs, cu asentimentul și cu binecuvântarea Patriarhului Miron, am conceput un locaș de rugăciune vast, care să cuprindă mulțimea credincioșilor unui cartier nou, monumental, pentru a sta demn alături de noile construcții ale cartierului, solid, pentru a rezista vremurilor, și cât mai bogat și artistic, pentru a deveni o piesă de artă și a fi, datorită armoniei lui, încadrat, fără să distoneze, în ambianța urbanistică a orașului.

Biserica în construcție, 1938; foto arhiva de familie arh. D. Ionescu Berechet
Biserica finalizată, 1939; foto arhiva de familie arh. D. Ionescu Berechet

Stilul este o adaptare actuală monumentală a elementelor predominante ale stilului național, în care s-au îmbinat armonios elemente complet noi cu elementele tradiționale. Brodat pe specificul bisericilor muntenești în plan treflat, cu amintiri vii de influențe oriental-bizantine, planul ei cu trei abside se înscrie într-un pătrat de 25 metri. Arce mari, marcate prin arhitectura interioară, susțin logic, trecând printr-un rând de semicupole așezate sus, tot element nou, turla mare a Pantocratorului, singura vizibilă în biserică. Iar ca element nou, bizantin, precum la Sf. Sofia din Constantinopol, vizitatorul poate cuprinde dintr-o privire, chiar în momentul în care pășește în biserică, icoana Mântuitorului, care din turla Pantocratorului domină întregul ansamblu. S-a reușit și este singura biserică mare de la noi cu această caracteristică. Icoana Maicii Domnului tronând peste Sf. Altar și Crucea din dantelă albă a tâmplei completează impresia. Colțurile planului, care adăpostesc scările, paraclisul, proscomidia și diaconiconul, sunt marcate prin patru turle de dimensiuni mai mici, cu o arhitectură înrudită celei mari, pe care o încadrează, contribuind toate la înfățișarea unitară și avântată a întregii biserici.
Se vor marca în piatră cei patru stâlpi ai Pantocratorului care susțin turla. Peste ei, partea constructivă din piatră va fi continuată cu patru Îngeri cu aripile desfăcute. Ei vor susține cupoletele cu Evangheliști peste care, prin profile, se va trece la turlă, care și ea va avea ocnițe ce vor încadra Apostolii. Această alternanță dintre piatră și decorație picturală permite cu ușurință ca decorația interioară să se facă în timp îndelungat. În Italia sunt și acum biserici care de secole nu au încă interiorul terminat. Tot această alternanță va permite ca pictura să fie opera a diverși artiști. Cele arătate au fost indicate inițial și în macheta ce se află în interiorul bisericii.
La bogăția și originalitatea interiorului va contribui și marmura colorată și albă, toată de proveniență locală, din care s-au realizat deja tâmpla cu părțile ei laterale (jețul patriarhal și amvonul) și balconul corului și din care urmează să se realizeze lambriul colorat, care, înconjurând biserica până sub ferestre ca un brâu sclipitor de marmură și mozaic, va unifica tâmpla cu balconul și cu arcadele interioare, dând armonie și unitate interioară. Se va obține astfel și în interior o somptuozitate nemaiîntâlnită la noi, nouă ca material și ca stil, care, utilizând elemente locale cu amintiri din Orientul bizantin și din Italia, va crea armonie între exterior și interior. Iluminatul bisericii va urmări aceeași linie nouă și monumentală, făcându-se indirect, prin reflectoare mascate în arhitectură, cu efecte totale și parțiale de lumină și umbră.
Fațada este o transpunere fidelă a planului. Așezarea ei și cele 12 trepte ale pridvorului intrării îi dau înălțime și detașează monumentul în piața în care a avut norocul să fie așezat.
S-a avut întotdeauna în vedere că biserica nu va fi un monument terminat în timp scurt. S-au utilizat materiale de primă calitate, s-au făcut lucrări de artă costisitoare și s-au evitat materialele imitate. Monumentele de artă adevărată sunt opera mai multor generații. Variația de detalii, de culoare și de epocă formează farmecul și permanența lor. Când această lucrare va fi gata, dacă se va urmări fidel tema care a stat la baza concepției inițiale și a cărei realizare a fost urmărită până acum, biserica va fi un ales monument de artă națională actuală, unitară prin fațadă, interior și pictură, o chintesență actuală a bisericilor de altădată”.

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog