RDW

Un concurs din 1936: Piaţa 8 Iunie

Un concurs din 1936: Piaţa 8 Iunie

text: Nicolae LASCU

Una din direcţiile importante ale Planului Director de Sistematizare a Bucureştiului, aprobat prin Decret Regal în mai 1935, a fost asigurarea unei reţele principale de circulaţie urbană. Realizarea prelungirii axei nord-sud, spre sudul orașului, dincolo de Piaţa Universităţii, până la actualul Liceu Gh. Şincai1 – a fost una dintre priorităţi. Planşa de circulaţie a Planului Director2 indica, sumar, la scara întregului oraş, ca intersecţia acestui nou ax major al oraşului, cu Bulevardul Maria (prelungit cu Calea Călărașilor) şi cu albia Dâmboviţei (acoperită de la Calea Victoriei până la podul Şerban Vodă) să se facă în zona Pieţei Unirii, unde, de-a lungul timpului, fuseseră construite, în afară de Halele Centrale, diferite alte hale specializate şi devenise, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, zona comercială cea mai importantă a Bucureştiului. Această prevedere a Planului Director a fost legată de o alta, care avea în vedere sistemul de aprovizionare cu produse alimentare a populaţiei. Prin noua organizare a acestui sistem, comerţul angro trebuia concentrat la noile Hale Obor, iar comerţul cu amănuntul, în detaliu, era prevăzut a se face diferenţiat, în funcţie de caracterul zonei, într-o reţea ierarhizată la nivelul întregului oraş3. Pentru comerţul angro de vegetale, păsări şi peşte se considera că halele centrale de atunci, din Piaţa Unirii, trebuiau demolate4. Piaţa a primit, la mijlocul anilor 1930, denumirea de Piaţa 8 Iunie, semnificând revenirea pe tron a regelui Carol al II-lea. Detalierea necesară a acestei prevederi, care indica formarea unuia dintre spaţiile urbane cele mai reprezentative ale oraşului a determinat municipalitatea să organizeze un concurs public.
Acesta a fost lansat de către Primărie în primele zile ale lunii decembrie 1935. Prin tema de concurs5 se specifica, înainte de toate, că puteau participa, restrictiv, doar arhitecţii români, membri ai Corpului Arhitecţilor, termenul de predare fiind 15 februarie 1936. Concurenţii aveau o mare libertate în propunerile lor, pe terenul cuprins între str. Carol, str. Bibescu-Vodă, Palatul Justiţiei, până la Dealul Patriarhiei, urmând ca spaţiul urban să fie studiat din punct de vedere urbanistic şi arhitectural, prin forma şi dimensiunile pieţei, arhitectura fronturilor, perspectivele urmărite etc., în aşa fel încât „această piaţă să capete aspectul şi amploarea necesare celei mai mari pieţe din Bucureşti şi pentru ca Dealul Patriarhiei (cu tot ce e pe el) să fie pus în valoare”6.

Concursul trebuie privit în contextul redefinirii unor spaţii publice importante ale Bucureştiului: prevederile Planului Director pentru Piaţa Universităţii (urmat, în 1936, de un concurs având ca obiect principal clădirea Primăriei) sau Piaţa Victoriei, urmat de propunerile succesive ale lui Duiliu Marcu, proiectele pentru configurarea Pieţei Sf. Elefterie (în strânsă legătură cu proiectul Cetăţii Universitare a lui Petre Antonescu) sau concursul pentru Piaţa Palatului Regal etc.
Nu este cunoscut numărul arhitecţilor (sau al colectivelor) care au participat la concurs, după cum nu sunt cunoscute nici rezultatele acestuia. Din puţinele proiecte publicate se ştie doar că unul dintre acestea, întocmit de Alexandru Zamphiropol şi Alexandru Hempel, a fost recompensat cu premiul III, acelaşi colectiv elaborând încă alte două variante7.

Dincolo de preocupările preponderent estetice, pentru a conferi un cadru arhitectural adecvat temei, este cât se poate de evidentă dificultatea asigurării (rezolvării) fluente a circulaţiei, ţinând cont de faptul că în piaţă debuşează trei direcţii importante (axul nord-sud, Bd. Maria – Calea Călăraşilor şi splaiul Dâmboviţei) la care se adaugă deschiderea cât mai amplă cerută spre Dealul Patriarhiei. Această problemă, cu soluţii suficient de variate (uneori cu indicarea pe plan a sensurilor de circulaţie), a condus, până la urmă, la configurarea propunerilor. Este adoptată, de cele mai multe ori, forma pătrată sau dreptunghiulară a pieţei, cu latura lungă pe direcţia nord-sud, iar axul ordonator al compoziţiei este fie cel al bulevardului nord-sud, fie al Dealului Patriarhiei, fie o combinaţie de axe. Zona centrală a pieţei este tratată unitar, fie – în câteva proiecte – este subîmpărţită în două spaţii, separate de o circulaţie. În toate proiectele, în partea centrală este sugerată agrementarea cu statui sau grupuri statuare (capete de perspectivă), cu fântâni, mari suprafeţe dalate etc.
Pe de altă parte, proiectele cunoscute exprimă, cu multă claritate, perspectiva cvasi-generală a epocii în raport cu ignoarea valorilor culturale ale trecutului. Hotelul Dacia (Hanul lui Manuc) sau pavilioanele Spitalului Brâncovenesc sunt exemple ale unor clădiri care fie sunt sortite dispariţiei, fie mascării în spatele unor paravane de fronturi masive. Tema concursului lăsa, de altfel, deplină libertate concurenţilor, iar, din acest punct de vedere, permitea aplicarea principiului tabula rasa.
Fără a putea face comentarii asupra arhitecturii avute în vedere (cu excepţia proiectelor lui Zamphiropol şi Hempel), se poate, totuşi, constata că ceea ce este comun acestor proiecte este retorica evidentă a soluţiilor, monumentalitatea compoziţiilor şi recursul foarte probabil la arhitecturi de factură clasicizantă. Era, de fapt, concretizarea cerinţelor temei de concurs, accentuată de concurenţi din perspectiva semnificaţiei denumirii pieţei şi a tendinţelor generale ale arhitecturii oficiale a perioadei.
Din documentele cunoscute rezultă că, până la urmă, Primăria a ignorat rezultatele concursului organizat de ea însăși sau, poate, nu a reţinut niciun proiect ca fiind realizabil. Astfel că în lunile care au urmat lucrările au avansat pe baza unor proiecte succesive ale Direcţiei Lucrări Noi. Un prim proiect este întocmit în prima parte a anului 1936 de colectivul lui Octav Doicescu, din care este cunoscută doar o detaliere a unei porţiuni a pieţei, lustrată printr-o fântână monumentală8. După numirea lui Horia Creangă ca director al Direcţiei Lucrări Noi, este întocmit un nou proiect, în martie 1937, în colaborare cu Mihai Ricci9. Exprimă o gândire urbană de mare claritate, înscrisă însă, firesc, în factura monumentală cerută pieţei.
Fără a fi însoţit de elemente care să-i fi putut defini mai precis intenţiile, proiectul lui Horia Creangă precizează amplasarea a două clădiri publice, cerute probabil de municipalitate: clădirea viitoarei Opere (situată aproximativ pe locul unde fusese, până la începutul anilor 1980, Hala Centrală), iar în partea opusă, piaţa este limitată de propunerea clădirii care să adăpostească Fundaţiile Regale, dezvoltată până la str. Bibescu Vodă.
Începută în a doua parte a deceniului 4, transformarea Pieţei Unirii s-a încheiat în anii 1980, ca parte a ansamblului Casa Poporului.

Horia Creangă, M. Ricci: Proiect pentru Piaţa 8 Iunie, 1937 Sursa: Arhiva Primăriei Municipiului Bucureşti, Fond PMB - Tehnic, dosar 143/1937, filă nenumerotată

1 Partea sudică a axului, de la Piaţa Romei (Piaţa Sf. Gheorghe) spre „stuful Belului” – Parcul Tineretului şi Liceul „Gh. Şincai”, a fost aprobată în anul 1912; Nicolae Lascu, Bulevardele bucureştene până la Primul Război Mondial, Bucureşti, Ed. Simetria, 2011, p. 57. În anii 1930 traseul a fost puţin corectat, asigurându-se linearitatea desăvârşită a axei.
2 Primăria Municipiului Bucureşti, Planul Director de Sistematizare decretat la 9 mai 1935, Memoriu justificativ şi planuri, Bucureşti, „Bucovina” I. E Torouţiu, f.a., Anexa nr. 17 – Schema arterelor de circulaţie.
3 Planul director de sistematizare a Munici­piului Bucureşti decretat la 9 mai 1935. Memo­riu justificativ şi planuri, Cap. XI – Aprovizionarea Bucureştiului; Bucureşti, Tip. „Buco­vina” LE. Torouţiu, f.a., p. 57-59.
4 Argumentele demolării halelor centrale erau următoarele: „Nu au loc suficient, sunt învechite, nepractice, necorespunzătoare principiilor enunţate mai sus, determină o congestiune de circulaţie şi un focar de murdării inadmisibile în centrul oraşului…”; idem, p. 58.
5 Tema concursului în Monitorul Comunal, nr. 48, din 1 decembrie 1935, p. 13-14. Concurenţilor li se cereau următoarele piese: plan, desfăşurările tuturor direcţiilor, perspectivă la nivelul ochiului, perspectivă aeriană, două secţiuni transversale, un detaliu, precum şi un memoriu.
6 Ibidem.
7 În revista Arhitectura nr. 7, noiembrie 1936, pagini nenumerotate, au fost publicate planşe ale proiectelor de concurs nr. 8 şi 9, ambele fiind elaborate de Alexandru Zamphiropol şi Alexandru Hempel, iar în numărul următor, nr. 8, 1938, p. 26, planul unui alt proiect al aceluiaşi colectiv, recompensat cu premiul III. În volumul său, Evoluţia oraşului Bucureşti, Ed. Fundaţiei Arhitext Design, 2011, p. 218-219, Andrei Pănoiu a semnalat câteva proiecte, cu menţionarea autorilor, din albumul fotografic „Concursul pentru amenajarea pieţei 8 Iunie”, aflat la Biblioteca Academiei Române.
8 Arhiva Primăriei Municipiului Bucureşti, Fond PMB – Tehnic, dosar 122/1936, file nenumerotate. În dosar se află, pe lângă planşele de detaliu ale fântânii, precum şi perspectiva acesteia, adresa lui O. Doicescu, în calitatea sa de atunci de director al Direcţiei Lucrări Noi, către membrii Consiliului Municipiului, precum şi aprobarea, din 25 august 1936, a Consiliului Municipiului.
9 Arhiva Primăriei Municipiului Bucureşti, Fond PMB – Tehnic, dosar 143/1937, file nenumerotate. Planşa semnată de Horia Creangă şi Mihai Ricci, mult simplificată, a ilustrat un scurt articol – Proectul de amenajare al pieţei 8 Iunie, „Gazeta municipală”, 21 martie 1937, p. 5.

Comments

comments

Comments are closed.

Powered by Jasper Roberts - Blog