RDW

BUCUREȘTI 2000

Dosar tematic

BUCUREȘTI 2000
text: Sorin GABREA

Zona centrală a Capitalei, înainte de începutul proiectului Victoria Socialismului-Noul Centru Civic

În ultimul deceniu al secolului trecut, Bucureștiul a organizat un mare concurs de urbanism, menit să producă idei de revitalizare a zonei centrale a orașului, puternic afectată de operațiunile de construire a noului centru civic, dar și de alte proiecte ale „Epocii de aur”, așa cum, îndeobște, era cunoscută perioada Ceaușescu.
Premise
Pe 4 martie 1977, în zona seismică Vrancea, la o adâncime de cca 120-140 km, s-a produs un mare cutremur, cu o magnitudine de 7,2 pe Richter. Seismul a avut efecte devastatoare în exteriorul arcului carpatic: zeci de clădiri s-au prăbușit sau au fost grav avariate, mii de victime, pagube materiale imense, într-o țară săracă și izolată pe plan politic și social.
Tot Bucureștiul a devenit un șantier: mii de tone de moloz au fost evacuate rapid și, imediat, a început o amplă acțiune de consolidare a clădirilor avariate. A fost începutul intervenției masive în zona centrală a orașului. Au fost readuse în actualitate idei și propuneri cuprinse în Schița de sistematizare din 1935: construire pe Dealul Arsenalului, reamenajare a râului Dâmbovița, linie de metrou, în lungul râului, Canalul București-Dunăre, reconfigurarea traseului unor străzi majore din zona centrală a orașului și multe altele.
Demolări masive în zona centrală s-au petrecut îndeosebi după anul 1985, moment în care s-a declanșat și proiectul pentru Centrul Civic. În același timp se construia intens în tot orașul, mari ansambluri de locuințe, în zone periferice – Drumul Taberei, Berceni, Balta Albă, Electronicii, Aviației; în toate localitățile din Sectorul Agricol Ilfov, care era subunitate administrativă a Capitalei, se realizau lucrări de construire – centre administrative, locuințe, infrastructură, dar și masive exproprieri și demolări, ca efect al politicii de restrângere a perimetrului construibil al localităților.
Efortul constructiv a depășit rapid posibilitățile de finanțare, dar și capacitatea industriei naționale, producătoare de materiale de construcții. Criza se acutizase, astfel încât, către sfârșitul anilor ’90, multe șantiere erau paralizate și lucrau la capacitate mult diminuată, din pricina crizei materialelor de construcție, dar și a forței de muncă.

Demolări în zona Uranus - fotografii Andrei Pandele

Anul 1990
În 1990, Bucureștiul era un oraș puternic afectat de demolări; niciun proiect din zona centrală nu fusese terminat. Existau, în continuare, multe terenuri libere sau cu lucrări „înghețate” în faze incipiente. Până la reechilibrarea sistemului instituțional într-o nouă paradigmă, ce se contura după evenimentele din decembrie 1989, municipalitatea avea posibilități financiare și instituționale extrem de reduse și, în consecință, majoritatea lucrărilor de construire ale ansamblurilor de locuințe au fost sistate. Au avut prioritate proiecte de infrastructură publică, absolut necesare pentru funcționarea normală a orașului – podurile Dâmboviței, închiderea inelului principal de circulație – zona Iancu de Hunedoara, zona Ciurel-Crângași etc.
În același timp, a început și s-a realizat primul mare proiect imobiliar – World Trade Center – Hotel Sofitel/Pullman și birouri, împreună cu un partener francez. Emulația iscată de acest proiect, dar și atmosfera generală, ne-au îndemnat să ne gândim la reconstrucția zonei centrale a Capitalei – în jurul Casei Poporului/ Palatului Parlamentului și, mai departe, pe terenurile libere din zona Căuzași.
Începusem să avem deschidere către lumea bogată, vedeam diferite modele de dezvoltare, iar construcția instituțională începea să capete contur. În același timp, sesizam incapacitatea financiară a orașului, iar perspectivele de evoluție erau încă neclare.
În aceste condiții, am încercat să definim o perspectivă de dezvoltare a Bucureștiului, în noul context ce se prefigura. Am inițiat o consultare, împreună cu ministrul culturii, dl Viorel Mărginean, cu participarea liderilor uniunilor de creație, dar și a altor personalități ale timpului. Am încercat apoi, în lumea academică, să găsim informații privind viitorul orașului, al zonei și al țării.
Tulburarea era încă prea mare și, în acele momente, nu am găsit nicio informație valabilă, menită să prefigureze un viitor imediat; nu puteam contura o viziune privind viitorul Bucureștiului – oraș liber, într-un teritoriu bogat în resurse, dar lipsit de putere economică. Mai mult, procesul de construcție legislativă și instituțională evolua lent: cu întârziere, au fost publicate legi fundamentale privind administrația publică, proprietatea, servicii publice, finanțe publice etc., pe fondul dezbaterii privind atribuțiile și limitării Statului minimal.
Pentru București, lucrurile erau și mai complicate. Zona centrală, destructurată, începuse să facă obiectul unor revendicări imobiliare – majoritatea îndreptățite și, mai mult, începuse o ușoară presiune imobiliară.
Lipseau date de bază privind – întâi de toate – proprietatea imobiliară: lipsa cadastrului, lipsa informațiilor precise privind modalitatea de expropriere și de demolare, lipsa unor informații precise privind infrastructura edilitară, dar, mai ales criza economică făceau dificilă găsirea unei formule investiționale pentru Centrul Civic al Capitalei.

Zona Centrului Civic, 1990

În aceste condiții, prin 1991, a apărut o serie de propuneri de realizare a unor proiecte de anvergură, venite din partea unor grupări financiare din străinătate. Între altele, au început negocieri pentru un proiect în zona străzii Mircea Vodă și pentru un al doilea proiect în zona Izvor. Pentru cel din urmă, grupul britanic interesat a angajat, pentru elaborarea masterplanului, echipa Norman Foster. Finanțarea proiectului urma să fie asigurată prin intermediul unui grup de bănci românești, sub forma unui sindicat bancar, corelat cu importante bănci britanice. În lipsa unor informații precise privind proprietatea terenurilor în zona de proiect, am ales varianta constituirii unei agenții de dezvoltare care să dispună de proprietatea terenurilor în cauză, a căror valoare urma să fie stabilită cu ajutorul unor firme specializate, din străinătate. Proprietarii îndreptățiți din perimetrul proiectului ar fi putut opta pentru primirea contravalorii terenului sau pentru a rămâne, în continuare, în proiect, în calitate de acționar.
Astfel, încercam, preluând în mare măsură o rețetă similară ce se aplica în Beirut – proiectul Solidere -, dar și înțelegând principii aplicate în Germania, în landurile estice – conform cărora investiția are prioritate -, să deblocăm marele proiect de reconstrucție a Capitalei.
Norman Foster a vizitat Bucureștiul, apoi o delegație a Primăriei a fost la Londra. Lucrurile păreau să meargă bine – mai multe instituții financiare erau interesate, un important antreprenor britanic intenționa, de asemenea, să înceapă afaceri în Est, dar în București au început mineriadele. Am fost anunțat printr-un fax, primit curând după întoarcerea la București, că proiectul se suspendă pentru un interval neprecizat, până în momentul în care statul român va deveni un administrator instituțional și constituțional apt să controleze teritoriul național.

Concurs de urbanism
În iarna anului 1995, am început pregătirile pentru concursul de urbanism „București 2000”. Inițiativa a aparținut Uniunii Arhitecților, iar proiectul a fost susținut de către Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, sub patronajul președintelui României. Primăria Capitalei a fost invitată, în calitate de organizator și cofinanțator.
Proiectul a fost considerat un manifest și, în același timp, un test pentru administrația publică în cadrul campaniei pentru aderarea României la NATO și la Uniunea Europeană.
Miza era foarte importantă, iar subiectul prezenta un mare interes profesional – reconstrucția zonei centrale a unui mare oraș, distrusă în cursul unei campanii nesăbuite de remodelare forțată.
Sub imboldul lui Dan Sergiu Hanganu care, prin implicare, a girat calitatea concursului, proiectul a beneficiat de o participare excepțională – juriu, comisie tehnică, concurenți, organizatori.
Tema concursului a fost redactată de o echipă din Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București. Formula de concurs aleasă, în lipsa unor date importante – proprietate asupra terenului, piața imobiliară, perspectiva de dezvoltare a zonei și a orașului, într-un moment în care noul sistem legislativ și instituțional nu era funcțional – a fost cea a unui concurs de idei, urmând ca, ulterior, să poată fi definite soluțiile de implementare ale proiectului câștigător.
Concursul a fost lansat în 1995; până la sfârșitul anului s-au înscris 656 de echipe, din 45 de țări.
După prima fază, din cele 235 de proiecte predate, au fost selectate, pentru a doua etapă, 15 proiecte. La cele 15 lucrări s-au adăugat încă 3, considerate a fi „proiecte manifest”, valoroase prin ideile novative conținute. Pentru etapa a doua, juriul a dezbătut proiectele propuse pentru zona Casei Poporului – Palatul Parlamentului.

 

Proiectul laureat – echipa Meinhart von Gherkan – Germania

Majoritatea concurenților au căutat o soluție pentru integrarea noilor construcții în morfologia vechiului oraș. Concurenții au încercat ca prin ocuparea intensă a zonei adiacente Casei Poporului cu construcții compacte, înalte și cu structuri stradale lungi să atenueze prezența dominatoare a construcției edificate la o dimensiune și într-o formulă arhitecturală raportate la orgoliul dictatorilor, dar fără nicio conexiune la realitatea urbană existentă. Au apărut astfel propuneri care configurau un model european, cu insule ocupate cu fronturi construite, amplasate pe aliniamentul stradal, cu delimitare fermă între spațiul public – exterior și spațiul privat – în interiorul amplasamentului, formulă cu un bun randament imobiliar, dar departe de specificul locului.
Unii concurenți au ales soluția desființării parțiale a Casei Poporului sau chiar de acoperire a acesteia cu un taluz uriaș de pământ înierbat și amenajat peisagistic. Au fost propuneri de fragmentare a parcursului Bulevardului Victoria Socialismului – Bulevardul Unirii, prin plantație compactă, prin amplasarea unor construcții, în zona centrală sau chiar prin demolarea unor clădiri și refacerea unor străzi existente înainte de demolarea din ’85.
Unele echipe care au înțeles mai bine problemele orașului și, beneficiind de o evidentă experiență urbanistică, au făcut propuneri de soluționare a traficului, prin refacerea unor străzi vechi sau prin trasee noi, compatibile cu funcționarea zonei centrale a unei localități.
În general, am sesizat o oarecare discrepanță între intensitatea construirii, așa cum a fost propusă în majoritatea proiectelor, în raport cu formula de rezolvare și de dimensionare a spațiului public.
Câștigătoare a concursului a fost desemnată echipa arhitectului german Meinhard von Gerkan, premiat în cadrul unei ceremonii organizate în septembrie 1996.
La sediul Parlamentului, a fost organizată o expoziție cu toate proiectele participante. Ulterior, Primăria Capitalei a comandat și a realizat un plan urbanistic în zona de concurs, pe baza soluției germane desemnate drept câștigătoare.
Am început apoi, negocieri, în vederea constituirii unei instituții – sub forma unei agenții publice de dezvoltare, care ar fi urmat să preia misiunea de realizare a proiectului. După numeroase ezitări, proiectul a fost abandonat.
Evident, în timp, soluțiile urbanistice s-au perimat. Astăzi avem altă înțelegere asupra zonei. Consider că, în noul context, un proiect pentru zona centrală a Capitalei trebuie să fie așezat într-o altă viziune, în care complexul prezenței dictaturii, reprezentată de Palatul Parlamentului, s-a diminuat, iar valoarea și calitatea spațiului public are importanță majoră, deci construcția intensă, pe spațiile libere disponibile, nu este o soluție de reorganizare spațială a zonei.
După concurs, a apărut o serie de proiecte în zona studiată, care însă, din varii motive, nu au putut fi realizate. Astfel, pe terenul pe care începuse construcția Operei Române – cca 10 ha, a fost inițiat un proiect pentru un ansamblu de clădiri, cu funcțiune mixtă – clădiri administrative, comerciale, locuire, servicii de diverse categorii – cunoscut sub numele comercial de Esplanada.
Un al doilea proiect, Cartierul Justiției, pentru care Guvernul României a inițiat procedurile preliminare necesare începerii investiției – stabilizarea regimului juridic al terenului, obținerea unei finanțări solide, din partea unei instituții internaționale, ar fi trebuit să înceapă pe un teren, cu o suprafață de cca 4 ha, situat în partea de est a aceluiași teren, cel pe care există fundații ale Operei Române.
Incapacitatea instituțională, dar mai ales probleme privind regimul juridic al terenurilor au paralizat, pentru moment, cele două acțiuni.
Lângă Palatul Parlamentului – fosta Casă a Poporului, a început – și se afla în stadiu avansat de realizare – noua Catedrală Patriarhală și ansamblul de construcții aferent.
Concursul a rămas o manifestare entuziastă, cu mare pătrundere în media, un argument politic de succes, în campania de aderare a României la NATO și la Uniunea Europeană.

Proiect
După un sfert de secol, în București s-au petrecut modificări substanțiale ale statutului orașului, iar conjunctura economico-socială este mult diferită față de ultimul deceniu al secolului trecut.
România este membră a Uniunii Europene și, de asemenea, este deplin integrată în structurile militare ale NATO. Orașul a cunoscut transformări morfologice majore – au dispărut marile platforme industriale, au apărut noi poli de interes, gradul de motorizare a crescut, nivelul de poluare industrială s-a atenuat, comportamentul locuitorilor s-a modificat și, în ansamblu, funcționarea orașului și a zonei metropolitane s-a schimbat. După o perioadă complicată, orașul a devenit un pol de creștere economică, PIB-ul a crescut, Bucureștiul devenind astfel cel mai important centru urban din bazinul inferior al Dunării. Cu toate acestea, persistă încă grave probleme de guvernare locală, iar permanentele reforme au drept consecință o mare risipă de resurse materiale și de timp.
Regiunea București-Ilfov se evidențiază însă prin bune performanțe economice, asigurând cca 27% din PIB-ul României. Mai mult, luând în considerare PIB-ul pe locuitor, raportat la costurile existenței cotidiene, Bucureștiul se situează peste media europeană – 142%, depășind o serie de mari orașe europene – Berlin, Madrid, Praga.
Piața imobiliară autohtonă tinde să se stabilizeze; există o serie de modele de investiție care, treptat, au impus un bun nivel calitativ, mai cu seamă în ceea ce privește programul de clădiri de birouri și cel de spații comerciale, chiar dacă jocul prețurilor funciare a permis ca, într-o anumită perioadă, în zona centrală, pe terenuri relativ ieftine, să apară malluri, realizate într-o formulă specifică zonelor periferice. A crescut stocul de locuințe, iar localitățile adiacente Capitalei au pus în circuitul imobiliar importante suprafețe de teren, ocupate cu locuințe de calitate superioară. Echipamentele publice sunt în continuare deficitare, echiparea teritoriului este, de asemenea, de slabă calitate, iar transportul public rămâne, încă, necorespunzător organizat și cu randament slab.
În aceste condiții, potențialul imobiliar al zonei centrale a Capitalei trebuie să fie reconsiderat, iar un eventual proiect de dezvoltare, în acest perimetru, se va putea realiza într-o altă paradigmă.
Recenta criză provocată în rândul instituțiilor europene de Brexit, moment în care nicio instituție financiară sau administrativă care părăsea Londra nu și-a ales Bucureștiul pentru stabilirea unui nou sediu, atestă faptul că, în acest moment, orașul, deși a înregistrat progrese semnificative, nu este încadrat în categoria localităților importante pe plan european sau, măcar, pe plan regional.

Alte proiecte
În aceeași perioadă, în alte țări, a fost inițiată o serie de proiecte similare. Beirut – Solidere, Paris – Rive Gauche, Cannary Wharf – Londra, Hammarby Sjöstad – Stockholm și multe altele, mai cu seamă în Europa.
În toate proiectele menționate, zone distruse sau aflate în decădere economică, socială și funcțională au făcut obiectul unei intervenții de remodelare și de reconstrucție.
Toate proiectele au avut o serie de caracteristici comune:

  • Proiectul de reconstrucție și interesul public au fost considerate prioritare, în fața interesului privat. Astfel, sub diferite formule juridice, proprietarii imobiliari sau deținători de orice fel de drepturi patrimoniale din perimetrul fixat pentru proiect au fost reuniți într-o singură entitate operațională, temei al unei acțiuni coordonate și profitabile din toate punctele de vedere. 
  • Investiția este considerată prioritară și, în consecință, au fost puse în funcțiune mecanisme de recunoaștere a dreptului proprietarilor imobiliari, legitimi, în situația în care, în momentul începerii proiectului, lipseau informații juridice cu privire la natura proprietății – cazul landurilor din estul Germaniei, după marea unificare. Proprietarii imobiliari îndreptățiți, aflați în zona de proiect, au dreptul să conteste valoarea expertizată a imobilului, pot ceda cota deținută și vor părăsi proiectul sau pot rămâne în continuare în proiect, în calitate de acționari.
  • Statul, dar și nivelurile inferioare ale administrației publice au derulat programe de suport pentru proiect – investiții publice, organizare administrativă, facilități edilitare și, prin organisme specializate, au moderat procesul de realizare și de dezvoltare a proiectului.
  • Administrația publică, dar și organisme private, în special în domeniul financiar și juridic, au asigurat monitorizarea procesului de realizare a proiectului și au asigurat transparența instituțională.
  • Echipe prestigioase, arhitecți și urbaniști renumiți au fost angajați, în toate etapele de dezvoltare a proiectului, începând cu masterplanul inițial și continuând cu proiectele de arhitectură pentru diverse obiecte – construcții. În acest mod, noile proiecte devin modele de dezvoltare și, totodată, obiecte culturale valoroase, cu efect direct – îmbogățirea spațiului public.
  • În toate cazurile, chiar dacă pe parcurs au apărut unele sincope, proiectele, corect manevrate, au constituit un mare succes financiar, dar efectul cel mai important a fost înregistrat în plan social și cultural.

Scurte fișe de proiect
PROIECT SOLIDERE – BEIRUT

Proiectul a fost lansat în 1990, iar societatea Solidere a fost construită în 1994, cu participarea tuturor proprietarilor imobiliari înregistrați în perimetrul de cca 180 ha, în zona distrusă de război din centrul Beirutului. Ulterior, perimetrul de proiect a fost extins cu încă 60 ha, teren recuperat din mare, într-o zonă afectată masiv de poluare cu petrol, în urma unui accident naval.
Capitalul societății a fost constituit din cca 1,17 mld. dolari – contravaloarea proprietăților imobiliare, la care s-au adăugat alte 650 mil. dolari, capital subscris de companii libaneze, de stat și de municipalitate, și de alte companii publice, fonduri care au susținut campania de pregătire a proiectului și de realizare a infrastructurii edilitare.
Programul proiectului a cuprins refacerea și restructurarea zonei distruse în război, dar și realizarea a cca 4,7 mil. mp de construcții, cu funcțiuni diverse – birouri, locuințe, spații comerciale, instituții publice, edificii culturale, servicii. Municipalitatea și statul libanez au răscumpărat, în timp, terenurile și lucrările publice realizate de Solidere.

PROIECT PARIS RIVE GAUCHE

François Mitterrand, președinte al Franței, va rămâne în istorie drept inițiatorul unor mari proiecte culturale, de mare anvergură, menite să îmbogățească patrimoniul francez și, totodată, patrimoniul cultural mondial.
Biblioteca Națională a Franței, inaugurată de către președinte în 1994, a fost construită pe un teren, cumpărat de statul francez, în mijlocul unei vechi zone industriale, situate în apropierea Gării Austerlitz, pe malul stâng al Senei.
Proiectul a marcat, astfel, începutul unei operațiuni de revitalizare a zonei, promovat de către o agenție publică – SEMAPA (societate de economie mixtă și de amenajare a Primăriei Parisului). A fost creată o agenție de proiect, pentru o renovare urbană ce a cuprins mai multe fabrici și depozite – silozuri de cereale, ateliere, pe terenuri totalizând cca 130 ha (SNCF a pus la dispoziția proiectului un teren cu o suprafață de cca 26 ha, teren ocupat de instalații feroviare, care au fost acoperite cu construcțiile noului cartier latin).
Proiectul cuprinde clădiri cu funcțiune diversă – locuințe de diverse categorii, birouri, comerț, servicii, dar și o suprafață importantă alocată echipamentelor publice – Bibliotecă, Gara Austerlitz renovată și remodelată, colegii, școli, creșe, inclusiv Școala Națională de Arhitectură.

PROIECT CANARY WHARF

Guvernul britanic înființează, în 1980, London Docklands Development Corporation, pentru o zonă ocupată de docurile companiei West India.
Proiectul începe în 1991, pe un teren cu o suprafață de 97 acri (39 ha) și presupunea realizarea unor construcții, cu o suprafață totală de cca 1,5 mil. mp, cu funcțiune diversă – birouri, comerț, alimentație publică.
O serie de desincronizări în realizarea infrastructurii pentru transport au făcut ca afacerea să intre în colaps; în 1995, proiectul este răscumpărat, cu suma de 1,2 mld. dolari, de către un grup financiar din Orientul Mijlociu. Noua societate se va numi Canary Wharf Group.
Proiectul a fost început în 1991, pe baza unui masterplan propus de către Skidmore, Owings & Merrill, împreună cu echipa Yorke Rosenberg Mardall.
Între timp, s-au realizat și liniile de transport public – metrou, cale ferată, conexiune cu Aeroportul Heathrow, cu autostrăzile din zonă, dar și cu linii de transport naval și cu mai multe piste de biciclete, organizate la nivel regional.
Chiriile din zonă au explodat, astfel încât rezidenții din Insula Câinilor, ostili la începutul proiectului, au devenit principalii beneficiari. În prezent, mai mult de 100.000 de persoane utilizează zona.
Mai mult, proiectul se extinde și pe alte terenuri, în afara celor alocate inițial – încă aproape 30 ha, în Insula Câinilor.

În loc de concluzii
Urbanismul este o activitate mult mai complexă decât designul urban. De o bună bucată de timp, reglementăm și dezbatem numai forma urbană, fără a înțelege faptul că planificarea urbană reală se poate desfășura numai cu implicarea tuturor actorilor urbani semnificativi – proprietari imobiliari, promotori, asigurători, finanțatori, dar, mai ales, cu participarea unei administrații publice mature, profesionale și stabile.
Un proiect de urbanism nu se derulează în funcție de ciclurile electorale. Investițiile importante presupun, întotdeauna, utilizarea motorului interesului privat, pus sub control public, transparent și pozitiv; întotdeauna interesul public va fi prevalent, reglat astfel încât toți participanții la proiect să fie beneficiari mulțumiți.
Proiecte de tipul „București 2000”, în lipsa unor formulări complexe și complete, rămân simple exerciții de imagine.

Comments

comments

Comments are closed.

Powered by Jasper Roberts - Blog