Urbanism contra naturii II

Promiteam în articolul precedent, cu același titlu, o revenire asupra subiectului și o dezvoltare a temei cu pricina, aplicată spațiului românesc. Fiecare zi aduce în actualitate un nou subiect care este o ilustrare a conceptului păgubos remarcat aici: expulzarea naturii din oraș, altfel spus, ignorarea capacității naturii de a se articula pozitiv contextului urban actual. Sau, pur și simplu, dispreț, chiar ură față de vegetație - înaltă, joasă, compactă, liniară, concentrată, disipată, spontană sau plantată „de alții”. Evident, pentru clarificarea resurselor conceptuale ale acestui tip de proces, ar fi nevoie de o cercetare aplicată socio-psihologică sau psihiatrică, dar mă mulțumesc să constat, punctual, maniera de acțiune și rezultatele ei palpabile și, dacă am informații, să cunosc „teoria” celor care au acționat: beneficiari (administrație, proprietari, utilizatori, finanțatori etc.) și profesioniști. Dacă motivele primilor pot fi detectate relativ lesne și se scrie continuu despre asta, motivele profesioniștilor devin greu de înțeles și cred că ar obliga la introspecții pornind cel puțin de la nivelul învățământului de profil: „de comanditar nu ne mirăm, ne mirăm de colegii proiectanți!”, remarca Dorin Boilă, în legătură cu intervenții discutabile, chiar dăunătoare, din centrul Sibiului¹.

Acum câtva timp încercam să stabilesc o relație între oraș și natură, alta decât cea a simplei prezențe în „peisajul urban”, care, pe măsura investigației, se dovedește, pentru lungi perioade istorice, a fi profundă, structurală chiar. Lansam cu acea ocazie ideea că orașul tradițional, organic, apare și se dezvoltă conform aceluiași set de reguli care stau la baza organizării cosmice sau a naturii terestre și „inventam” conceptul de „permeabilitate urbană”². Mă refeream la regulile „creșterii organice”, dar și la modul de evoluție a unor rezultate ale „creșterii dirijate”, până spre timpurile moderne, care se desprind decisiv din plasa acestor relații.

Ce a rămas din toată această stare complexă și dinamică? Dacă despre „creșteri organice” nu putem vorbi decât la trecut sau, actuale fiind, nu le putem evalua decât peiorativ, rămâne verdele prezent fizic în orașe, sub formă de parcuri, scuaruri, aliniamente stradale, curți și grădini private. Or, ultimele evoluții ale orașelor românești pun în evidență defrișarea masivă a vegetației, mineralizarea spațiilor urbane sau private, dispariția, pur și simplu, a unor specii de arbori. Salcâmul sau plopul, de pildă. Descurajează, apoi, inexistența unor motive solide sau logice, țintind chiar simpliste scopuri pecuniare. În plus, acest proces se amplifică în ciuda unor concepte sofisticate care se învârt în jurul noțiunilor de „urban landscape” sau autohtonizatele „ecologie urbană“, „confort urban”, „dezvoltare durabilă” și alte cele.

Disciplina pe care o susțin la masteratele din Timișoara și Cluj-Napoca - Reabilitarea urbană - m-a obligat să parcurg zone și spații reabilitate în ultimul timp, românești și străine, să le analizez, să fac efortul de a înțelege resorturile diferitelor procese. Ce pot spune la o primă vedere este referitor la modelul secvențial detectat peste tot în Europa, de la Edinburgh la Salonic sau de la Zaragoza la Cracovia, fapt ce înseamnă o uniformă răspândire a procedeelor, cu minime adaptări la context. Mă refer, repet, la reabilitarea centrelor sau piețelor istorice. Dar se pot observa și opțiuni minoritare, moduri diferite de operare cu aceleași seturi de modele sau generând propriile modele. E bine? E rău? Noi ce-ar trebui să facem ca „europeni”? Pentru a răspunde, propun un traseu al ultimelor reabilitări românești de centre istorice, pe care invit să le discutăm în sine și, eventual, în raport cu varii modele.

În scopul de mai sus, pornesc de la premiza că există în spațiul românesc, încă, remanențe ale unor tipuri ancestrale de organizări urbanistice: complexe, optime, sănătoase, durabile, organizări care sunt din ce în ce mai vulnerabile, prin acțiuni care le vor diminua calitățile sau le vor distruge. Încerc în cele ce urmează să evoc o serie cercetată de mine, fiind atent la tratamentul aplicat verdelui urban sau rural în zonele centrale și/sau istorice. Observând reușitele, le-am lăsat la o parte, pentru a îndrepta cercetarea către subiectul propus. Precizez acest lucru pentru a nu lăsa senzația unui dezastru total.

Încep iarăși cu Târgu Secuiesc, din două motive. Primul este impresia deosebită pe care mi-a făcut-o orașul la începutul anilor ’80, atât de evidentă și particulară în atmosfera „siste-matizatoare” a României acelei perioade, încât am scris un articol în care îl puneam în comparație cu un oraș similar ca mărime și valori istorice - Râmnicu Sărat. Vedeam atunci în Târgu Secuiesc un model posibil de a fi urmat de edili și, mai ales, de profesioniștii care operau în Râmnic, pregătind distrugerea centrului istoric. Articolul nu a apărut, iar în ciuda încercărilor de a sensibiliza „organele de partid”, centrul a fost distrus. Era prea târziu, localnicii deciseseră altfel. Peste munte, la Târgu Secuiesc, localnicii au hotărât menținerea și reabilitarea centrului.

Al doilea motiv este faptul că programul de modernizarea a Pieței Centrale din Tâgu Secuiesc este prezent, în aceeași formă și cu aceleași comentarii ca în „Arhitectura”, în ultimul număr, 10/2011, al revistei „Urbanismul”. Deci, nimic nou, în afara fotografiei de grup care îi prezintă pe protagoniști, tineri și fericiți. Sper ca toate cele remarcate de mine să nu-i facă să-și piardă elanul și bucuria inițiativei, ci să reevalueze contextul, prioritățile și conceptele. Citind cele ce urmea-ză sunt convins că vor înțelege de unde vin pericolele și capcanele. Piața Centrală medievală din Baia Mare este una dintre primele amenajări majore de spații publice de după 1989. Oraș afectat puternic de „dezindustrializare”, dar aflat într-o zonă cu potențial turistic, Baia Mare avea nevoie, în mod imperativ, de o imagine atractivă, compatibilă cu șarmul altor orașe europene cu un trecut și un patrimoniu similare. Operațiunea respectivă a țintit un asemenea scop și rezultatele, la scara noastră, sunt fără nicio îndoială dintre cele mai bune. Senzația plăcută pe care am avut-o în primul moment în care am pătruns în piață confirmă acest fapt.

Abia apoi, amintindu-mi cum evoluase spațiul respectiv în decursul ultimilor 100 de ani, cum l-am perceput în anii ’80 și discuțiile aprinse de pe parcursul avizărilor privind soarta verdelui existent în piață, mi-am pus problema alternati-velor. Altfel spus: față de caracterul dinamic al pieței în decursul timpului (târg agricol și alimentar, parc urban sau mixajul dintre ele³, vizibile în imaginile de epocă), soluția de simplă segregare a spațiului (parcaj și pietonal plantat) este discutabilă, dar este oricum mult mai bună decât mineralizarea completă. Din acest punct de vedere, rezolvarea seamănă cu cea din Piața Traian din Timișoara, recent reabilitată și unde, în piața mineralizată (utilizându-se, corect, „piatra cubică” și punându-se în operă detalii elegante), verdele este izolat spre latura de est, spre Biserica Sârbească⁴. Pe de altă parte, ambele soluții lasă loc unor evoluții ulte-rioare, ceea ce este un aspect pozitiv.

Sibiul este un caz special. Efortul de a face față poziției de „Capitală Culturală europeană” a produs o accelerare a între-gului proces: cercetare, concepție, proiectare, execuție. În plus, Sibiul conservă cel mai complex ansamblu de piețe și spații publice medievale din Transilvania și, probabil, din această zonă europeană. Urmărind evoluția spațiilor respective (Ringul Mare, Ringul Mic, Piața Huet, Piața Aurarilor, Bd. Bălcescu și străzile adiacente) în ultimele 4-5 decenii, nu pot să nu remarc utilizarea aceluiași set de detalii pe care le-am văzut în nenumărate locuri, în spații similare: la Tournai și Luxemburg și mai aproape de noi, la Bratislava, Kosice, Horn, Wiener Neustadt, Bruck an der Mür, Novi Sad etc. Se poate spune, pentru acestea ultime, că fac parte din același spațiu cultural și citațiile remarcate sunt firești, dar fiecare dintre ele au avut evoluții și istorii cu particularități puternice, care nu ar fi trebuit să devină surse adoptate oricum. Revenind la Sibiu, un reper al soluției ar fi putut fi istoria dinamică a amenajării Ringului Mare. De pildă, puțini își mai aduc aminte că, prin anii ‘60-’70, o arie importantă a pieței era parc, astfel încât actualul concept, operând, este adevărat, cu suprafața perfect nudă a pieței datorată anilor ’80, putea negocia și cu spațiul verde. Urmărind traseele vizitatorilor prin piață în zilele toride, remarci căutarea umbrei clădirilor perimetrale, aceleași arii ferite fiind căutate și iarna, din cauza vântului. Plantarea unor arbori în punctele sensibile ar fi făcut minuni, așa cum se întâmplă în restul piețelor sibiene și pe Bd. Bălcescu⁵.

La Cluj-Napoca situația este complexă, de asemenea, întrucât sistemului celor două piețe medievale i se adaugă o rețea de străzi majore, care le flanchează sau le leagă. Între ele, Str. Eroilor, din sudul Pieței Unirii (făcând legătura cu sistemul piețelor estice, a Teatrului și a Catedralei Ortodoxe) este sigur cea mai importantă. Înainte de a prelua președinția Comisiei Zonale a Monumentelor din Cluj, știam de concursul ce se desfășura pentru reabilitarea Pieței Unirii și Străzii Eroilor și că se derulaseră câteva etape de avizare. Până să intre în avi-zarea Comisiei unul dintre detaliile proiectului (referitoare la amenajarea excavațiilor arheologice din piață), nu-mi imaginam cât de minerală va deveni piața și ce spațiu minuscul se lăsase verdelui. Pe măsură ce intram în intimitățile procesului, aflam de protestele unora dintre ONG-urile din oraș, de protestele preotului catolic al Bisericii „Sf. Mihail”, de protestele unor oameni de cultură clujeni, toate criticând excesul de pavaje în detrimentul suprafețelor verzi și plan-tate. Unele au reușit să determine minore retușuri ale solu-ției, altele nu⁶. Acum, faptul este consumat și nu putem decât compara imaginile aeriene ale pieței înainte de reabilitare cu cele actuale. Oricum, în afara mineralizării a două hectare de spațiu public (piața și strada), circulația auto a rămas pe loc, cu traseele înconjurând pe toate laturile spațiul central al pieței și parcă mai multe parcaje decât înainte. Rezultatul mi se pare iarăși greu de suportat pentru cineva dorind un popas în piață. Lovit de razele soarelui și suferind de căldură, alunecând pe gheață și bătut de vânt, se va retrage în spațiile interioare din jur, piața rămânând un loc pustiu. Situația este oarecum echilibrată de rezolvarea Pieței Muzeului, unde s-a menținut șirul de arbori mediani.

Fără nicio îndoială, cel mai dur caz este Alba Iulia, care a beneficiat și de o propagandă festivistă ieșită din comun. Evaluarea rezultatelor parțiale și finale este foarte greu de realizat, în primul rând pentru că reprezintă o combinație, întrucât există elemente bine gândite și realizate, logice, rezonabile și altele cu efect dezastruos. Evaluarea este dificilă și pentru că percepția vizitatorului de rând este cucerită de anumite detalii considerate „prestigioase”: ziduri de cetate înnoite (ca la Nürnberg), pavaje (ca la Viena), schimbarea gărzii (ca la Londra), steaguri, trâmbițe, costume de epocă, trăsuri etc. Cei care se opresc în oraș, câteva ore, sunt fascinați de scenografie; nu știu ce a fost și nu au alte repere. Singurii care știu sunt localnicii, iar aceștia au reacționat prompt, însă fără rezultat. La fel s-a întâmplat cu profesioniștii neutri chemați să-și spună opinia⁷. „Consultarea populației” a fost și este aici, ca și în alte cazuri, o vorbă în vânt sau manipulată abil pentru a obține ce se dorește, iar consultarea specia-liștilor s-a dovedit a fi „selectivă”. Există „specialiști” care fie sunt implicați direct în afacere, fie sunt de acord cu orice, în schimbul unor beneficii (unele chiar științifice!), care li se par firești, reușind să-și modifice punctele de vedere în funcție de ofertă sau amenințări. La Alba Iulia a funcționat și funcționează întregul sistem, motivat probabil și de sumele mari puse în joc. Rezultatul este o combinație de acțiuni de bună calitate și excese, cărora încerc, încă, să le găsesc logica. În seria nereușitelor, mai amintesc: mineralizarea masivă a șanțurilor cetății și „reabilitarea spațiilor publice” din interiorul orașului fortificat, prilej cu care, într-o acțiune gen tăvălug, au fost defrișate mari pâlcuri de arbori seculari, aliniamente stradale și Parcul Custozza, transformat prin proiect în „Piață de evenimente”. Nu pun în discuție maniera în care s-a realizat decopertarea și sumara cercetare arheolo-gică în toată această arie de importanță cel puțin națională (trecută prin fazele romană, medievală, renascentistă, barocă etc.), ci absurditatea mineralizării masive și transformării parcului în piață, atât timp cât, în vestul Cetății există hectare de veritabile maidane (între Casa de Cultură și accesul vestic în cetate) care ar fi trebuit să concentreze atenția edililor și a profesioniștilor. Mai mult, în ciuda acestor evidențe, se intenționează lansarea unui proiect de distrugere a parcului din fața Catedralei Încoronării, prin reconstruirea bastio-nului vestic, dispărut ca urmare a edificării Catedralei.

Fără discuția cu proiectanții amenajărilor respective, aș fi bănuit că forțe obscure au avansat conceptul, silindu-i să se conformeze, dar schimbul de păreri a scos în evidență, direct și incontestabil, că soluția le aparține, o consideră firească, optimă, logică, conformă cu ce se petrece în alte părți și bătând orice alt punct de vedere. Din păcate, „reabilitarea” de la Alba Iulia poate servi de model altora.

În fine, o ultimă „acțiune” cu consecințe grave pentru ariile verzi urbane se anunță la Brașov, unde Primăria a anunțat intenția de a ocoli prin nord orașul fortificat printr-o bretea de circulație carosabilă articulată (nu Jos” și desfășurându-se pe versantul împădurit de sub turnurile Alb și Negru. Anii trecuți, pentru a se amenaja o splendidă scară monumentală pentru accesul în Turnul Alb, s-a defrișat o fâșie din pădure lată de 15-20 de metri. Atunci, autorul moral, afișat în locuri vizibile pe zidurile cetății „restaurate” cu betoane, asfalt, țevi de inox și zugrăveli lavabile, era un președinte de Consiliu Ju-dețean. Nu-i rețin numele. Revenind la ocolitoare, principiul corect de la care pornește (eliberarea orașului istoric de un flux de circulație de tranzit est-vest) este însoțit de un dispreț total pentru apă și versantul spectaculos (combinație de stâncă și vegetație înaltă) care va fi sacrificat definitiv. Nu există al-ternative? Mediul rural nu duce lipsă de excese. Un program care „se derulează cu succes” de câțiva ani este amenajarea parcurilor sătești. Unele de-a lungul unor cursuri de apă oricum bogat plantate, altele la poalele pădurii, altele pe locul largilor aliniamente plantate ale șoselelor (în zona Banat-Arad, de până la 80-100 de metri!). Evident, prin distrugerea acestora. Mărturie stau numeroasele „parcuri” finalizate sau șantierele în curs, din care am ales două: Sâmbăteni de Arad (cunoscut prin spectaculoasele „palate”, pentru care s-a anticipat procesul, amenajându-se prin dalare propriile lor parviuri în domeniul public, ca și când nu ar exista Primărie) și Dumbrava (lângă Făget-Timiș), unde amenajarea este cu adevărat faraonică, aleile pavate, bordurile, locurile de joacă pentru copii (probabil câteva mii, din tot județul!), gazoanele etc. desfășurându-se pe vreo doi kilometri.

Față de realitățile tradiționale evocate la început, rezistând în timp (cel puțin până la jumătatea secolului al XX-lea) în mediul rural românesc sau chiar în cel urban, cum se poate explica brutalitatea acțiunilor din ultimul timp, vizibile în ambele medii și cu atât mai bizar în cel rural? Chiar dacă nu mi-am propus o investigație care să ofere un răspuns riguros, sunt stârnit de ciudățenia fenomenului. Ar fi prea simplu să le punem pe seama câștigurilor ilicite, augmentate prin exagerarea propunerilor, sau să le considerăm doar distorsiuni comportamentale datorate mișcărilor demografice de la sat la oraș și invers. Ar fi, de asemenea, greșit să le căutăm doar în sfera modelelor adoptate, frecvent neînțelese și întotdeauna prost aplicate, sau, în ultimul deceniu, în superficialitatea utilizării defectuoase a calculatorului, care operează cu un set limitat de arbuști, iar arbori nu prea are. Rezumând, cred că aceste procese sunt o consecință a combinației dintre toate acestea, decisiv fiind „conceptul proiectantului”, care mi-a fost revelat de multe ori în modul cel mai direct și fără niciun dubiu. Arhitecții noștri (nu toți, dar ironia sorții face să fie mulți dintre cei care lucrează în domeniu), în postura de șefi de proiect, ignoră verdele ca factor de confort urban sau ca factor estetic. Dar nu vreau să fiu nedrept: există arhitecți sau peisagiști care se luptă cu beneficiari care vor să taie tot pentru a li se vedea investiția, sau cu primării care defrișează hectare de vegetație pentru scopuri obscure sau se consideră proprietari ai aliniamentelor șoselelor. La fel cum există arhitecți tineri care cunosc avantajele unor amenajări discrete, conservând imagini plăcute, confortabile. Ca reper îl folosesc pe Imre-Kedocs Attila, student al Maste-ratului de Reabilitare / Restaurare al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj și al Fundației Transylvania Trust, ale cărui concluzii prezentate în lucrarea „Mănăstiri și grădini sub cetatea Veszprém” merită cunoscute. Autorul se întreabă despre întreg ansamblul: „…ce va proteja împotriva soarelui, cum se vor răcori oamenii așezați pe băncile din bare de oțel, dacă nu s-au plantat arbuști? Apa fântânii artificiale, care va scurge într-un șanț cu curburi geometrice spre pârâu?

Într-un context istoric atât de puternic, oare mai este nevoie de o fântână cu multe elemente eclectice ca să concureze cu ruinele? Deranjantă este atât lipsa arbuștilor, cât și suprafața exagerat de mare acoperită cu pietriș” și comentează: „Valea romantică de pârâu a fost transformată într-o alee conformă EU. Nu a păstrat spiritul istoric și natural al locu-lui, a introdus în natură elemente artificiale cu mai puțin simț și fără a satisface nevoile mai multor categorii de vârstă”.

În fine, despre „ruinele Margit” (fostă mănăstire): „Înainte de amenajare, ruinele se ridicau dintre sălcii și tufișuri împreună cu cetatea medievală, dând un accent deosebit caracterului istoric al zonei. Pe parcursul reamenajării, vegetația originală a fost complet înlocuită cu un peisaj geometric”.

Întâmplător, am fost la Veszprém și, în afara impresiei deo-sebite pe care mi-a lăsat-o reabilitarea „acropolei” bisericești a orașului, am fost impresionat de lama stâncoasă prin care acropola se prelungește către nord. O lamă surprinzător de naturală, spectaculoasă, frustă, combinație de stâncă și ve-getație înaltă, cu minime intervenții de corecție urbanistică. Acum, zona ei de nord-vest arată ca o banală grădină urbană, cu hectare de pavaje, fântâni artificiale și terase dalate care înlocuiesc splendidul peisaj anterior. Imaginile stau mărturie.

Tot în centrul Ungariei, în nordul Balatonului, în orășelul Keszthely, centrul (în special zona bisericii și aria pietonală) a fost admirabil amenajat, cu recuperări de elemente ar-heologice, dar și cu mult verde, de toate tipurile și Sümeg, unde masivul de verde din centru urcă somptuos până la cetate. Merită văzute și meditat asupra acestor posibi-le modele. Închei subliniind faptul că reabilitările spa-țiilor istorice românești urbane și centrale rurale ar trebui să-și găsească, dacă nu idei proprii, adaptate corect mediului respectiv, măcar acele modele externe care negociază cu întreg complexul de factori, care definesc soluția. În felul acesta pot fi date la o parte excesele și luate în considerare soluțiile optimizând întregul grup de determinanți. Între ei, natura este una dintre cheile problemei. În acest mod de a gândi lucrurile, „Urbanismul contra naturii” este cel mai primitiv și fără sens mod de operare.

^1. D. Boilă, Sibiu, 2007 - Capitala culturală este și capitală a reabilitării urbane?, „Transsylvania Nostra”, 3-4, 2007, pag. 36-45

^2. T. O. Gheorghiu, Structuri cosmice și repere sociale în istoria orașului - Orașul și natura, în „Locuire și neașezare “, Ed. Paideia, București, 2002, pag. 10-11 „O permeabilitate a orașului față de complexul legilor naturale sau cosmice, pentru simplul motiv că aceste legi sunt cele care conferă stabilitate pe intervale îndelungate de timp, în vreme ce legile societății se raporteazăla anumite conjuncturi… putându-se vorbi chiar despre o anumită atemporalitate a principiilor de organizare urbană.”

^3. Vezi colecțiile de fotografii de epocă în site-urile Fotomaramures.ro, Bogdi99, LAX. Popovici Dan

^4. Descrierea și contextul proiectului și amenajării, în Bogdan Demetrescu, Reabilitarea Pieței Traian din Timișoara, „Arhitext”, 9-10, 2006, pag. 104-107

^5. Comentarii, vezi la Vladimir Grigorov, Renașterea spațiului pietonal din Sibiu, și Victror Moraru, Amenajare Piața Huet, Sibiu, ambele în „Arhitext”, 9-10, 2006, pag. 72-86, respectiv pag. 88-91, precum și la Steffen Mildener, Projekt „Altstadtsanierung Hermannstadt”, Rumänien, „Transsylvania Nostra”, 3-4, 2007, pag. 15-21, și întregul număr 2, 2007, „Transsylvania Nostra”

^6. Despre context și tema concursului câștigat în final de „Planwerk Project”, vezi Adrian Iancu, Zona pietonală în Cluj, „Arhitext”, 9-10, 2006, pag. 92-95, la care se adaugă prezentarea a două proiecte; semnificativ este faptul că niciunde nu se pomenește nimic despre problema spațiului verde

^7. O parte din evenimentele petrectute în ultimii doi ani la Alba Iulia sunt publicate de „Observatorul Cetății - Publicație gratuită de informare și responsabilizare cetățenească dedicată salvării Parcului Custozza”, anul I, nr. 2, unde, în afara umorului amar, apar câteva opinii semnate: dr. arh. Hanna Derer, sociolog Simona Braniște, dr. istoric de artă Christoph Machat (membru în Comitetul ICOMOS), dr. Adrian Andrei Rusu, dr. arh. T. O. Gheorghiu, ale Asociației Peisagiștilor din România - AsoP (semnată de inginerii peisagiști Al. Ciobotă și A. Condoroș, președintele și secretarul general al asociației) și alții