România a aderat la Convenţia UNESCO pentru patrimoniul mondial, natural şi cultural (Paris, 1972) prin Decretul Preşedintelui CPUN nr. 187, din martie 1990. În deceniul următor, 30 de monumente istorice româneşti au fost recunoscute ca parte a patrimoniului cultural mondial. Printre acestea, biserica Mănăstirii Humor, ctitorită la 1530 – sub Petru Rareş şi cu ajutorul acestuia – de marele logofăt Toader Bubuiog.

Obţinerea acestui statut atrage după sine obligaţia statului român de protejare atât a monumentului în sine, cât şi a ceea ce se numeşte, în documentele UNESCO, zona tampon şi, în România, zonă de protecţie a monumentului istoric – „cadrul” monumentului, a cărui coerenţă (şi consistenţă) trebuie să fie menţinută prin reguli urbanistice. Monumentul istoric împreună cu zona sa de protecţie se constituie într-o zonă protejată, în acest caz, de interes internaţional. Recunoaşterea acestui cadru al monumentului, identificarea elementelor care necesită protecţie şi, mai departe, a modului de protecţie necesar, toate acestea reprezintă probleme ştiinţifice, metodice şi tehnice departe de a fi simple şi departe de a fi un drum bătut, cel puţin în practica urbanistică românească.

În acest sens, studiile finanţate de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului (MDRT), între 2009 şi 2010¹ (studii de delimitare a zonelor protejate urmate de planuri urbanistice zonale şi regulamente aferente acestora), din care face parte şi Zona protejată Mănăstirea Humor², se constituite într-o bază metodică de referinţă pentru tratarea problemelor de urbanism istoric. Studiul elaborat de Quattro Design a constat, în primul rând, în studierea din perspective disciplinare diferite a comunei, satului şi vecinătăţilor mănăstirii. Studiile de fundamentare istorice, urbanistice şi peisagistice au condus la stabilirea principiilor de delimitare a zonei protejate, apoi a caracteristicilor şi valorilor cuprinse în teritoriul delimitat. Acesta, însumând 98,7 ha, este compus din zona de protecţie a monumentelor istorice, cu suprafaţa de 47 ha, restul fiind inclus în zona de protecţie a peisajului. Reglementările urbanistice stabilesc regimul de construibilitate, de ocupare şi de utilizare a terenurilor în funcţie de tipul şi gradul protecţiei necesare şi de natura elementelor de protejat, pe baza unor raţionamente geografice şi peisagistice corelate cu cele arheologice, istorice şi arhitecturale; modul de redactare nu lasă loc interpretărilor subiective ale regulilor. Precizia documentaţiei este sporită prin utilizarea GIS, baza de date creată permiţând analizarea performantă, reglementarea detaliată, dar şi monitorizarea evoluţiei zonei.

Consideraţiilor generale de mai sus merită să li se adauge cele particulare ale Mănăstirii Humor. Aici, situaţia poate fi expusă în felul următor:

• Monument istoric inclus în Lista patrimoniului mondial în 1993, compus din Biserica „Adormirea Maicii Domnului şi Sfântul Gheorghe” a fostei Mănăstiri Humor (1530) şi din ruinele fostei mănăstiri („Humorul vechi”, sfârşitul sec. al XIV-al – prima jumătate a sec. al XV-lea, distrusă în 1527). După desfiinţarea mănăstirii sub administraţia austriacă şi secularizarea domeniului său (1784-1785), timp de două secole a funcţionat ca biserică de mir; în 1991 a redevenit mănăstire. Starea ansamblului nu este excelentă: ultima restaurare în incinta mănăstirii datează din 1970; numai pictura bisericii este în proces de restaurare. În imediata vecinătate au fost construite o nouă biserică parohială (la începutul anilor 1980) urmată de un turn-clopotniţă; în incinta mănăstirii au fost construite (după 1990) un corp de clădire masiv pentru chilii, un paraclis şi alte construcţii utilitare.

• Zonă-tampon delimitată în trei moduri diferite din 1993 (dosarul de înscriere UNESCO) până în 2004; fără reguli urbanistice cu excepţia celor – lacunare – aferente PUG (1996-1998). Lipsită de protecţie, zona s-a dezvoltat în mod similar altor zone turistice din România, cu desfiinţarea caselor vechi (din lemn sau zid) şi construirea celor noi (din materiale şi cu finisaje noi, în culori ţipătoare), multe dintre acestea fiind pensiuni.

În urma acestor modificări de stare a vecinătăţilor mănăstirii, problema principală este cea a identificării specificului care trebuie păstrat pentru a stabili reguli de coerenţă în jurul monumentului. Dacă raportarea la trecutul idilic al satului bucovinean este contrazisă de realitatea înnoită a confortului „occidental”, atunci care poate fi baza morală a reglementărilor?

Soluţia a venit din două direcţii.

Prima direcţie a fost cea deschisă de cercetările sociologice ale Asociaţiei Heritage³ asupra preferinţelor locuitorilor şi turiştilor în materie de arhitectură, confirmată în dezbaterile publice care au urmat. Astfel, locuitorii vârstnici arată o prefe-rinţă pentru casa tradiţională, nu atât din motive estetice, ci din motive de trăinicie, şi au o atitudine critică faţă de copiii lor (care construiesc în pripă, fără un plan bine gândit); consideră că turiştii preţuiesc mai mult casele bătrâneşti (ceea ce rezultă şi din intervievarea acestora din urmă). Generaţia mijlo-cie are două modele simultane: unul modern, de inspiraţie urbană, şi altul tradiţional, de obicei îmbinate; construirea se face îndeobşte în etape, fără ajutorul unui arhitect. „Pentru design, m-am inspirat mai mult din reviste gen «Casa mea», «Practic», tot felul de reviste care erau la momentul respectiv. […] Noi am făcut în două etape: mai întâi am făcut cu un set de materiale, dar după ce-au apărut termopanele, materialele de termoizolaţie, am modificat totul”. În mod paradoxal, modelul preferat de această generaţie este reprezentat de pensiunea Casa Bunicilor, al cărei succes este pus pe seama arhitectului care a renovat o casă bătrânească; rezultatul este considerat o combinaţie reuşită dintre tradiţional şi modern.

Legat de reglementări, localnicii le percep ca fiind normale, dar semnalează că în unele domenii, cum ar fi bucătăria pensiunii sau curăţenia locurilor de cazare, regulile sunt prea stricte, în timp ce în domeniul arhitecturii nu există reglementări suficiente şi nici modele de urmat: „Înainte, pe vremea lui Ceauşescu, erau 2, 3 modele-tip pe care trebuia să le faci la drum. Ar fi bine să fie şi acum câteva modele din care să alegi, să nu mai apară toate bazaconiile. Cel mai bine aşa. Întotdeauna, în orice ţară civilizată, şi-n Franţa, au fost şi sunt reguli pe care lumea trebuie să le respecte”⁴.

A doua direcţie a fost aceea a studiilor de peisaj, cele care, de altfel, au şi stat la baza delimitării zonei protejate. În ciuda modificărilor clădirilor, peisajul nu s-a schimbat semnifi-cativ: locuirea (îndesită) a rămas grupată, activităţile agricole s-au conservat, la fel pădurea şi, odată cu acestea, ritmul şi imaginea de ansamblu a satului. Baza morală a reglementării poate fi, deci, menţinerea aspectului tradiţional al zonei, obiectiv validat direct de locuitori şi, indirect, de conservarea modului de viaţă rural şi a peisajului.

Modul de dezvoltare permis a urmărit protejarea unităţii şi caracteristicilor peisajere ale locului prin protejarea clădirilor şi gospodăriilor valoroase păstrate, prin protejarea modului de organizare a terenurilor (şi a activităţilor rurale) şi prin reglementarea construirii noi într-un mod compatibil cu cel constituit în timp. Regulile de conformare a clădirilor noi au fost stabilite după studierea evoluţiei tipurilor arhitecturale vernaculare şi culte întâlnite în zonă; în completarea regulilor, au fost precizate tipuri posibile de construire care, prin detalieri ulterioare, se vor putea constitui în „modelele” de bună practică solicitate de locuitori.

Aprobarea reglementărilor propuse şi, apoi, aplicarea acestora necesită însă familiarizarea administraţiei şi a locuitorilor cu noile instrumente urbanistice, de o complexitate dezarmantă pentru persoanele nepregătite. Considerăm că dezbaterea profesională atât de necesară privind modul de dezvoltare posibil în proximitatea monumentelor de importanţă majoră ar trebui să cuprindă – pe lângă probleme de doctrină şi de tehnică urbanistică – şi problemele de instruire a specialiştilor administraţiilor publice locale.

Note:

^1. Zonele protejate determinate de cetatea dacică Sarmizegetusa Regia, de Biserica Arbore, de Mănăstirea Humor şi de bisericile fortificate de la Saschiz şi Dârjiu

^2. Quattro Design – Arhitecţi şi urbanişti asociaţi, autori: arh. Irina Popescu-Criveanu (şef de proiect), arh. Şerban Popescu-Criveanu,

urb. Alina Marinescu (Drăgoescu), arh. Irina Tulbure, stud.-arh. Ovidiu Dina, urb. Alexandra Ana-Vişinescu, urb. Ramona Ungureanu,

arh. Daniela Puia; colaboratori: arh. Gheorghe Sion, etn. Mihai Camilar, ing. Vintilă Mocanu; cartografie şi peisaj: geogr. Sorin Bănică,

geogr. Gheorghe Herişanu; beneficiar: MDRT, 2009-2011

^3. Proiectul „Bucovina – un peisaj cultural în transformare”, iniţiat de arh. Silvia Oostven în colaborare cu arh. Constantin Gorcea,

care a cuprins mai multe acţiuni (şcoală de vară internaţională pentru studenţi, 2009, dezbateri publice, 2010 ş.a.). Vezi http://www.asociatiaheritage.ro/bucovina_ro

^4. Camelia Butuliga, Monica Iancău, Raport de cercetare sociologic. Arhitectura caselor şi pensiunilor în contextul turismului. Studiu de caz Mănăstirea Humor – Bucovina, 2009, mss. pus la dispoziţie de arh. Silvia Oostven

Articol apărut în nr.2 / 2012 al revistei Arhitectura.