Note

Câteva gânduri despre muzeu, cantități, materialitate și încrucișare

Al cui e muzeul?

Orice muzeu arată. Diferența dintre modul cum arată un muzeu și felul în care a fost arătată Crucea, atunci când a fost găsită, este probabil foarte mare.

De ce mă duc eu la muzeu?

Nu sunt un caz tipic. Caut lucruri anume. Când merg la muzeu nu percep discursul muzeal. Eventual îl remarc dacă este prost. De pildă, sălile cu amfore de la Louvre sunt o catastrofă; un fel de depozit. Am intrat la Louvre de zeci de ori ca să văd o anumită icoană bizantină sau pe „Hristos binecuvântând“, al lui Bellini, una dintre cele mai frumoase picturi făcute de Occidentul civilizat.

Oare nu se poate ca omul să vină și să se confrunte pur și simplu cu obiectul?

Experiența mea este atât de irepetabilă?

Am văzut multe muzee. Ca orice român, am trăit o vreme curiozitatea de a le vedea. Tot ce știam era din cărți, nu știu ce faraon, nu știu ce tablou… Și pe urmă să le vezi! Este foarte emoționant. Deci cultura vizuală nu mi-am făcut-o la muzeu; la muzeu mi-am adâncit-o. Important a fost pentru mine când, trecându-mi dragostea pentru performanța artizanală, nu m-am mai dus să văd goticul. Atunci am început să caut bisericile romanice. Dar, când m-am dus să văd o bisericuță romanică din Vendée, cunoșteam deja arhitectura românească, știam Densușul. Am început să caut obiectul acela foarte „conținut“, în care gestul are o deplină acoperire în actul de credință. Ca pictor, azi, n-ai altă școală decât natura și muzeul. Și eu am învățat de la obiecte și de la natură.

În muzeu am un fel de emoție nebună care nu este snobism pentru că, în timp, s-ar fi atenuat. Am o emoție profundă în fața ideii de muzeu. Îmi place că sunt lucruri multe adunate la un loc. Mă emoționează mai ales cele vechi, piesele arheologice. Mă gândesc că au fost făcute de mână de om acum 5.000 de ani. E ceva care mă tulbură până la lacrimi.

Asta nu mai ține de cât de deștept este discursul muzeal.

Sigur, când văd un muzeu nou, mă comport ca un elev cu-minte care citește toate etichetele. Vreau să văd o cronologie: cum din ceramica geometrică s-a trecut la… În muzeele de etnografie îmi lipsea frumusețea obiectul. Legăturile tainice ale lucrurilor, tainice ca și producerea lor. În muzeul etnografic frumusețea obiectului este programatic neglijată, de parcă ar fi ceva rușinos. Mă îngrozește modul de expunere, obsesia pentru explicații, protecția excesivă. Ele sfârșesc prin a anula obiectul. Nu se mai vede! Și, dacă se întâmplă ca frumusețea să transpară, este pentru că obiectul a fost prea puternic.

De ce unora obiectele le spun puțin, iar mie - foarte mult? Nu-i numai o problemă de sensibilitate și nivel intelectual. Cred că cel mai greu atârnă numărul de conexiuni care se produc în momentul receptării unei imagini. Am pus în centrul muzeului nostru „icoana“ țăranului și în titlul său cuvântul țăran. Sunt dominat de credința puternică în valorile artei țărănești, în valabilitatea ei și de respectul pentru acești oameni care n-au știut să se apere.Numele muzeului, simplu și direct, nu indică o sărăcire a domeniului, nici o derogare poetică de la ceea ce numim în mod obișnuit artă populară sau etnologie, el luminează cu precizie un nou „obiect“, omul tradițional, descris și analizat prin intermediul obiectelor care compun lumea lui.