Al cui e muzeul?

Orice muzeu arată. Diferenţa dintre modul cum arată un muzeu şi felul în care a fost arătată Crucea, atunci când a fost găsită, este probabil foarte mare.

De ce mă duc eu la muzeu?

Nu sunt un caz tipic. Caut lucruri anume. Când merg la muzeu nu percep discursul muzeal. Eventual îl remarc dacă este prost. De pildă, sălile cu amfore de la Louvre sunt o catastrofă; un fel de depozit. Am intrat la Louvre de zeci de ori ca să văd o anumită icoană bizantină sau pe „Hristos binecuvântând“, al lui Bellini, una dintre cele mai frumoase picturi făcute de Occidentul civilizat.

Oare nu se poate ca omul să vină şi să se confrunte pur şi simplu cu obiectul?

Experienţa mea este atât de irepetabilă?

Am văzut multe muzee. Ca orice român, am trăit o vreme curiozitatea de a le vedea. Tot ce ştiam era din cărţi, nu ştiu ce faraon, nu ştiu ce tablou… Şi pe urmă să le vezi! Este foarte emoţionant. Deci cultura vizuală nu mi-am făcut-o la muzeu; la muzeu mi-am adâncit-o. Important a fost pentru mine când, trecându-mi dragostea pentru performanţa artizanală, nu m-am mai dus să văd goticul. Atunci am început să caut bisericile romanice. Dar, când m-am dus să văd o bisericuţă romanică din Vendée, cunoşteam deja arhitectura românească, ştiam Densuşul. Am început să caut obiectul acela foarte „conţinut“, în care gestul are o deplină acoperire în actul de credinţă. Ca pictor, azi, n-ai altă şcoală decât natura şi muzeul. Şi eu am învăţat de la obiecte şi de la natură.

În muzeu am un fel de emoţie nebună care nu este snobism pentru că, în timp, s-ar fi atenuat. Am o emoţie profundă în faţa ideii de muzeu. Îmi place că sunt lucruri multe adunate la un loc. Mă emoţionează mai ales cele vechi, piesele arheologice. Mă gândesc că au fost făcute de mână de om acum 5.000 de ani. E ceva care mă tulbură până la lacrimi.

Asta nu mai ţine de cât de deştept este discursul muzeal.

Sigur, când văd un muzeu nou, mă comport ca un elev cu-minte care citeşte toate etichetele. Vreau să văd o cronologie: cum din ceramica geometrică s-a trecut la… În muzeele de etnografie îmi lipsea frumuseţea obiectul. Legăturile tainice ale lucrurilor, tainice ca şi producerea lor. În muzeul etnografic frumuseţea obiectului este programatic neglijată, de parcă ar fi ceva ruşinos. Mă îngrozeşte modul de expunere, obsesia pentru explicaţii, protecţia excesivă. Ele sfârşesc prin a anula obiectul. Nu se mai vede! Şi, dacă se întâmplă ca frumuseţea să transpară, este pentru că obiectul a fost prea puternic.

De ce unora obiectele le spun puţin, iar mie – foarte mult? Nu-i numai o problemă de sensibilitate şi nivel intelectual. Cred că cel mai greu atârnă numărul de conexiuni care se produc în momentul receptării unei imagini. Am pus în centrul muzeului nostru „icoana“ ţăranului şi în titlul său cuvântul ţăran. Sunt dominat de credinţa puternică în valorile artei ţărăneşti, în valabilitatea ei şi de respectul pentru aceşti oameni care n-au ştiut să se apere.Numele muzeului, simplu şi direct, nu indică o sărăcire a domeniului, nici o derogare poetică de la ceea ce numim în mod obişnuit artă populară sau etnologie, el luminează cu precizie un nou „obiect“, omul tradiţional, descris şi analizat prin intermediul obiectelor care compun lumea lui.

Citiți textul integral în nr 2/2012 al revistei Arhitectura.