Primăria Sectorului 1, după incendiul din anul 2009, privită de la NE spre SV (imaginea 1)

» Hanna Derer, consultant/verificator de specialitate, autor al studiului de evaluare culturală

» Gabriel Cârstea, şef proiect coordonator

Istoria clădirii Primăriei Sectorului 1 este una zbuciumată încă de la punerea pietrei de temelie a acestui edificiu în anul 1928. Se poate însă afirma că actul său de naştere a fost semnat în anul 1926, odată cu împărţirea Bucureştiului în patru sectoare şi desemnarea celui „de Verde”, cu o administraţie proprie, căreia i se alocă şi un buget propriu în anul 1927.

Tot atunci este achiziţionat de către municipalitate şi terenul în suprafaţă de cca 20.000 mp, fosta proprietate Elefterescu, pe care urma, conform destinaţiei şi proiectului general de dezvoltare urbanistică al acelei vremi, să fie ridicat un nou centru administrativ cu mai multe clădiri publice: o şcoală (liceu), primăria de sector, un cămin şi ospătărie, un teatru comunal, o piaţă etc. Din toate aceste edificii s-au realizat până în anul 1936 doar liceul (fost „Voieodul Mihai”, devenit „Regele Mihai” şi actualmente – „Ion Neculce”, inaugurat în 1928), o altă clădirea administra-tivă şi primăria de sector. Concursul organizat pentru cea din urmă a fost câştigat de arhitecţii N. Georgescu şi G. Cristinel, propunerea lor încadrându-se în cerinţele datelor de temă, care specificau, între altele, necesitatea de a adopta un stil monumental şi sobru şi care, totodată, trebuia să prezinte un limbaj apropiat „mediului românesc”. Construcţia edificiului a durat din 1928 până în 1936, primul corp de clădire finalizându-se în 1929. Edificarea a fost un proces costisitor şi de lungă durată, grevat de diverse sincope, determinate în special de probleme de finanţare, care au generat suplimentări ale bugetelor alocate execuţiei.

Proiectul iniţial a avut de la bun început o gândire generoasă, documentele vremii menţionând o seamă de funcţiuni publice, altele decât cea principală, de primărie de sector, şi anume administraţie financiară, staţie de pompieri, oficiu poştal şi post de salvare. Clădirea însă nu a avut parte de întregul destin care îi fusese hărăzit întrucât, la scurt timp după prima inaugurare din 1936, s-a produs o serie de transferuri de proprietate care, începând cu anul 1938, o trec în patrimoniul Ministerului Afacerilor Interne, stare de fapt confirmată în 1949, după război, ce s-a încheiat abia în anul 1951, când edificiul redevine sediu al administraţiei publice, în calitate de primărie a Raionului Griviţa Roşie.

Arhitectura fostei primării „de Verde” este de natură eclectică, ea înglobând două stiluri, unul de sorginte neoromanică şi un altul chiar mai bine reprezentat în epocă, cel neoromânesc. Desigur, aceste stiluri pot fi remarcate în principal în natura ornamentaţiei folosite, fără ca aceasta să fie excesivă. În plus, principiile specifice stilului neoromânesc se pot remarca şi prin tratarea, succesiunea şi dezvoltarea registrelor pe verticală, în elevaţia principală către Bulevardul Banu Manta. Acestea pornesc de la o bază cu bosaje masive şi adânci, trec printr-un Hochparter care asigură şi accesul principal de gală, tratat cu sobrietate şi moderaţie decorativă, şi care poartă un Piano Nobile puternic marcat de loggia de onoare, dezvoltată pe două niveluri, a cărei bogată decoraţie sculpturală indică prezenţa spaţiului interior cu cel mai înalt grad de reprezen-tare – sala de consiliu şi de festivităţi. Registrul superior, situat sub cornişă, este tratat cu ancadramente dese, din aceeaşi semantică din care provin ocniţele brâncoveneşti.

Volumetria clădirii propune o dominantă asimetrică – turnul cu ceas, dezvoltat în interior pe patru niveluri şi marcat în registrul superior, sub terasa deschisă, cu un bandou ce susţinea iniţial o frumoasă frescă exterioară, înfăţişându-i pe Regele Ferdinand şi pe Regina Maria, frescă acoperită în anii ’50 ai secolului al XX-lea cu tencuială armată ce face azi imposibilă recuperarea ei. Vârful turnului este şi el, odată în plus, marcat ca dominantă, prin statuia unui cavaler cu scut şi armură care, de-a lungul anilor, a reuşit să devină un reper vizual al Bucureştiului şi al clădirii primăriei, căpătând în anecdotica orală porecla de „Pandelică”. Trebuie menţionată, de asemenea, modalitatea de ierarhizare a volumetriei ce marchează în deplină consonanţă desfăşurarea ierarhică a funcţiunilor. Aripa dinspre Bulevardul Banu Manta, sublinia-tă şi de extremele adosate şi decroşate lateral, are o dezvoltare amplă, accentuată de simetria loggiei faţă de accesul prin-cipal, în timp ce aripa secundară, mai scundă cu un nivel, perpendiculară pe cea dintâi şi articulată de silueta turnului, este tratată cu un ritm repetitiv plin-gol, fără exprimarea altei compoziţii.

Aceeaşi ierarhie se poate regăsi şi în interior prin tratarea plafoanelor şi dispunerea acceselor verticale. Astfel, regăsim în aripa principală scara monumentală de onoare, în trei rampe, ce asigură comunicarea între toate nivelurile, de la demisol la etajul al 3-lea. Scara de onoare este componenta interioară care se bucură simultan de cea mai bogată deco-raţie şi de cel mai scump material de finisaj, marmura. Cele-lalte spaţii ale aripii principale sunt, la demisol şi la Hochpar-ter, adeseori acoperite cu bolţi false, în plin cintru cu pene-traţii sau în mâner de coş, spaţii a căror prezenţă este mar-cată de o anfiladă de arce ce se dezvoltă pe toată lungimea clădirii, paralelă cu elevaţia orientată spre Bulevardul Banu Manta. Într-o deplină subordonare ierarhică, aripa secundară nu beneficiază de nicio arhitectură interioară luxoasă, având un aer auster şi pur funcţionalist, atât prin lipsa oricăror elemente de plastică arhitecturală, cât şi prin dispunerea accesului vertical în ultima travee, precum o scară de serviciu. Dacă în aripa principală încăperile se deschid din circulaţia longitudinală, tratată ca o anfiladă, în cea secundară acestea se acced simplu, dintr-un coridor ce bordează toată elevaţia posterioară.

Sala de consiliu este fără îndoială zona cu cea mai mare repre-zentativitate şi care, din păcate, a suferit de-a lungul timpului şi cele mai mutilante intervenţii. Dacă iniţial capetele sălii se deschideau către alveole laterale (încăperi marcate şi în faţadă prin balcoane semicirculare) printr-o succesiune de arcade sprijinite pe coloane delicat ornamentate, în anii ’50 ai veacului deja trecut aceste alveole au fost închise prin timpane adosate arcaturii, confecţionate din rabiţuri şi zidării de umplutură, preferându-se astfel destinarea camerelor astfel rezultate unor secretariate pentru birourile de primar şi de viceprimar. Dar această intervenţie nu a fost singura; o altă amputare a sălii de consiliu şi de festivităţi a constat în acoperirea frescelor interioare, operă a Olgăi Greceanu, ca şi cea a turnului, cu numeroase straturi de zugrăveală cu humă. Din fericire, în anul 2007, aceste fresce au fost redescoperite şi restaurate.

Şarpanta înaltă a clădirii, pe ambele aripi, nu a avut, în conformarea originală a edificiului, niciun rol funcţional determinat, ea generând un simplu pod vizitabil, dar înveli-toarea din ţiglă ceramică solzi şi lucarnele de dimensiuni mici confereau clădirii un aspect masiv ce dorea să sublinieze caracterul monumental şi de reprezentare.

Spaţiile exterioare ale primăriei se menţin în forma iniţială, atât prin desenul circulaţiilor carosabile şi pietonale, cât şi prin delimitarea spaţiilor verzi plantate. Din fericire, nici parcela nu a suferit în timp modificări substanţiale, conformarea străzilor perimetrale afectând-o doar în mică măsură.

În anul 2008, imobilul, înregistrat ca monument istoric de interes local (categoria B), a intrat într-un proces de consoli-dare care, prin natura conformării proiectului de rezistenţă, a afectat relativ grav arhitectura spaţiilor interioare. În plus, în cursul lucrărilor de execuţie ale acestei consolidări, în toamna anului 2009, s-a produs incendiul care a distrus în proporţie de cca. 90% şarpanta originală (chiar dacă lipsită de alte calităţi) şi a afectat şi zidăriile aticelor posterioare (imaginile 1 şi 2).

Ulterior, în anul 2010, a fost demarat un proces de proiectare complex, interdisciplinar şi care, de această dată, a început sub o zodie mai bună, prin elaborarea unui studiu istoric de identificare a resursei culturale şi de fundamentare a intervenţiei, realizat de semnatara acestui articol. În plus, echipei de arhitectură i s-a alăturat şi un număr ridicat de ingineri de specialităţi diverse şi experţi care, împreună, au pus la punct, într-un interval de cinci luni, mai multe proiecte: de refacere a şarpantei şi de consolidare a planşeelor de peste etajul 3 şi turn, de refuncţionalizare, de instalaţii interioare sanitare, electrice/curenţi slabi/BMS şi HVAC, de instalaţii exterioare, de sistematizare verticală şi, nu în ultimul rând, proiectul de restaurare interioară, atât de necesar în urma intervenţiilor brutale de consolidare.

Soluţiile adoptate în aceste proiecte au fost în permanenţă corelate cu cerinţele, permisivităţile şi interdicţiile studiului de evaluare culturală, astfel încât, la sfârşitul aceluiaşi an, s-a putut pune la dispoziţia administraţiei locale un proiect coordonat şi adecvat condiţiei de monument istoric.

Toate lucrările realizate pentru amenajarea mansardei s-au efectuat fără afectarea imaginii initiale a acoperişului, prin refacerea exterioară identică a geometriei şi a învelitorii. Lucarnele refăcute pe baza relevării de detaliu a pieselor originale, mult prea distruse pentru a fi restaurate, repro-duc identic situația anterioară incendiului, atât din punctul de vedere al geometriei, cât şi din cel al elementelor decorative. Alcătuirea structurală a şarpantei, şi anume cadrele principale transversale de pe cele două aripi, elementele de legătură şi contravântuirile dintre ele, au fost proiecta-te din lemn stratificat.

Cadrele aripii principale au o deschidere centrală de 11 m, în formă de arc, cu înăl-ţimea liberă la cheie de 4 m. Între cadre sunt prevăzute contravântuiri în cruce în planul acoperişului, cu dimensiunile de 1,15 x 1,70 m (imaginile 3, 4 şi 5). Cadrele aripii secundare au o deschidere centrală de 8,30 m în formă de arc, cu înălţimea liberă la partea superioară de 3,30 m. Învelitoarea este alcătuită din panouri multistrat – OSB, spumă poliuretanică, placare din şipci de lemn, hidroizolaţie şi ţiglă ceramică dublu aşezată. Toate elementele de prindere sunt executate din oţel galvanizat, iar fixarea fermelor şi popilor în planşeul consolidat s-a făcut prin eclise metalice şi ancore chimice.

Prin refacerea şarpantei s-a reuşit generarea unui nou spaţiu util, cu o identitate arhitec-turală bine definită, spaţiu ce articulează în ansamblul clădirii întreaga reconfigurare funcţională (imaginea 6). Serviciile primăriei îşi găsesc prin proiectul de refuncţionalizare o mai bună relaţionare interdepartamentală şi, în acelaşi timp, oferă publicului un contact facil, modern şi civilizat cu autorităţile locale.

Nu ne rămâne decât să sperăm că execuţia întregului proiect de restaurare al Primăriei Sectorului 1 va reda Bucureştiului nu numai un monument şi un reper identitar, ci şi o resursă culturală de valoare.