Fantoma din operă

Nu e și cazul monumentului. El continuă să existe și va exista câtă vreme omenirea va simți nevoia să comemoreze, să evoce, să revalorizeze. Numai că și el, monumentul, și-a pierdut monumentalitatea. Și atunci, atât arhitecturii cu vocație de noblețe și profunzime, cât și operei de artă monumentală nu le-a mai rămas decât să se reinventeze.

Arhitectura și calea exorcizării

Monumentalitatea s-a definit, în termeni de formă și fond, ca măreție prin care o autoritate se prezenta lumii. Comandita-rul consacrat al arhitecturii monumentale a fost în mod cons-tant puterea, politică și religioasă. Și asta vreo șase-șapte mii de ani. În numai o sută de ani însă, lucrurile s-au întors pe dos. Azi, programe de arhitectură destinate dintotdeauna monumentalității - palate, primării și lăcașe de cult - au atitudi-ni senine și introvertite, în timp ce arhitectura „comercialității” - centre de afaceri, malluri, clădiri de birouri, structuri olimpice - se întrece în dimensiuni și atitudini afirmative. Totul a în-ceput, bineînțeles, în secolul al XIX-lea. Categoriile proprii ale marii arhitecturi - grandoarea, verticalitatea, capătul de perspectivă, simetria și leii, centralitatea și vulturii bicefali, marmura și aurul - au început să fie batjocorite pe la colțuri de câțiva nonconformiști. La Paris, de exemplu, în loc să facă un edificiu frumos pentru un eveniment important, au susținut ridicarea unei ciudățenii din metal, urâtă, industrială, cu înălțime monumentală, dar dintr-un program anonim, care nu elogia pe nimeni și nu se știe ce voia să spună.

Lucrurile s-au agravat apoi, când modernismul a încercat să abolească din arhitectură nu numai ierarhiile cunoscute, dar și orice fel de conotație cu vocabularul ei cu tot, în favoarea unui vocabular strict denotativ care nu desemna decât funcțiuni utilitare. Atâta că nu i-a ieșit întotdeauna: uneori, din greșeală, mai exprima și sensuri subtile, dar numai pentru inițiați.

Doar puterea (fascistă, apoi comunistă) n-a prins de veste sau n-a ținut cont de această mutație de pe simbolistica explicită și univocă pe o semantică mai enigmatică, dar pluralistă și deschisă. A comandat arhitecților o nouă monumentalitate fără echivoc, de aceeași anvergură dintotdeauna, menită să intimideze. Iar arhitecții, pentru a transmite mesajul primitiv al dictaturii, au mai ales o dată limbajul clasicist, dar epurat până la severitate. În paralel, tot modernismul își continua acțiunea de demonetizare a limbajului monumentalist.

De pildă, tratarea dintotdeauna privilegiată a clădirilor publice - volume unicat, izolate, izometrizate, ca să fie puse în valoare ca monumente ale orașu-lui - a fost transferată asupra blocurilor de locuințe pentru mase. Stăteau ele acum înalte și demne ca monumentele, dar clonate cu zecile și dominând suburbii. După război, același program banal, dar în formă de ansambluri de blocuri, a crescut în dimensiuni până la o scară gigantică.

Pentru că modernismul a întrecut măsura - și la propriu, și la figurat - contrareacția postmodernă a susținut revenirea la unele ierarhii, dar în niciun caz la monumentalitatea tradițională. Dimpotrivă, postmodernismul a mers mai departe, ironizând copios monumentalitatea și toate detaliile ei. Dar, de dragul publicului, a făcut-o cu tandrețe. Și viceversa: ca și moderniștii ready made-ului, au vrut să arate că orice obiect banal poate fi nu numai artă, ci chiar monument. De exemplu, pendula bunicii. (AT&T)

Azi, nu numai că au căzut în desuetudine vulturii bicefali, colonadele din ordinul colosal și tot arsenalul expresiv al monumentalității, dar s-a produs și rocada de care spuneam, dintre programe și atitudinile arhitecturii lor: pentru ca duhurile rele să nu le mai bântuie, noile sedii ale puterii și-au neutralizat fizionomiile, pe când programe populare inofensive au liber să-și impună cu semeție prezența. Iar marea arhitectură păstrată din trecut și-a pierdut și ea capacitatea de a tezauriza valori, ce păreau odată permanente. Gloria suveranului, slava divinității, victoria în bătălii și alte lucruri grozave s-au stins toate în melancolia semnificațiilor istorice.

Not so the case of the monument. It exists and will continue to exist for as long as mankind feels the need to commemorate, to evoke, to re-valorise. But the monument, too, has lost its monumentality. And so all that remains for not only architecture that aspires to nobility and profundity, but also the monumental artwork, is to reinvent themselves.

Architecture and exorcism

In terms of form and substance, monumentality was defined as the grandeur whereby authority presents itself to the world. The patrons of monumental architecture were always political and religious power. This was the case for some six or seven thousand years.

In the space of the last one hundred years, things have been turned upside down, however. Today, the architectural programmes that had always been monumental – palaces, city halls, places of worship – have serene and introverted attitudes, while the architecture of commerce – business centres, office blocks, Olympic stadiums – vie with each other in size and assertiveness.

It all began in the nineteenth century, of course. The categories proper to great architecture – grandeur, verticality, symmetry, lions, centrality, bicephalous eagles, marble, gold – began to be derided from the sidelines by a few nonconformists. In Paris, for example, instead of creating a beautiful edifice for an important event, they supported the erection of a strange, ugly, industrial, metal structure of monumental height, but of nondescript programme, which praised nobody and did not know what it wanted to say.

Things were exacerbated when modernism tried to abolish not only the familiar hierarchies of architecture, but also any kind of connotation, vocabulary and all, in favour of a strictly denotative vocabulary that designated nothing but utilitarian function. They did not always pull it off, of course: sometimes, by accident, they still expressed subtle meanings, but only for the initiated. Power (fascism and then communism) was still out of touch or did not take into account this shift from explicit and univocal symbolism to a more enigmatic, but pluralist and open, semantics.

Power still demanded of architecture a new, unequivocal monumentality, on the same intimidating scale as ever. And the architects, in order to convey the primitive message of dictatorship, chose yet again a classicist language, albeit one that was purged to the point of austerity.

In parallel, modernism also continued its process of demonetising the language of monumentality. For example, the always privileged treatment of public buildings – unique, isolated, isometric volumes, in order to make them stand out as urban monuments – was transferred to housing blocks for the masses. These now stood as tall and dignified as monuments, but cloned in their dozens and dominating the suburbs. After the war, the same banal programme, but in the form of groups of blocks, grew in size until it reached a gigantic scale.

Because modernism had exceeded its limits – literally and figuratively – the post-modern counter-reaction supported a return to some hierarchies, but by no means traditional monumentality. On the contrary, postmodernism went even further, copiously ironising monumentality and all its details. But for the sake of the public, it did so tenderly. And vice versa: like the modernists with the ready-made, they wanted to show that any banal object could be not only art, but even a monument. For example grandmother’s pendulum clock. (AT&T)

Today, not only have bicephalous eagles, colossal columns and the whole arsenal of monumental expression fallen into disuse, but also they have produced the switcheroo between programmes and the attitudes of their architecture that I have been talking about: so that the evil spirits will no longer haunt the new premises of power, they have made their physiognomies take on a neutral cast, while the innocuous popular programmes have free rein to impose their presence grandiosely. And the great architecture preserved from the past has also lost its ability to store values that once seemed permanent. The glory of the sovereign and of God, victory in battle, and all the other lofty things have all faded away into the melancholy of historical signifiers.