Locuri pierdute

Am ajuns în aceste locuri într-o zi de toamnă târzie. Drumul din plăci de beton urca prin ploaia fină și deasă în ceață, fără să se vadă unde duce. Trec pe lângă conturul țării - o Dacie roșie fără o roată - și mă pierd în alb. O bună parte din drum nu se vede nimic în jur, parcă am intrat în altă lume.

Treptat, încep să se contureze siluete mari ce flanchează drumul. Pe măsură ce mă apropii, încep să disting volume, apoi golurile ferestrelor, dar abia când ajung aproape percep culorile șterse de lumina murdară și de timp.

Descopăr o duzină de blocuri părăsite, ruina unui fost cartier-dormitor, plantat într-un vârf de munte - orașul nou. Preț de câteva secunde, norii de ceață densă sunt risipiți de vânt, prilej de a vedea superbul cadru natural în care se află cartierul - un loc pierdut în timp, pierdut în spațiu și parcă pierdut în sinea lui.

Vizitând un bloc, din apartament în apartament, parcurgi fragmente din viețile familiilor ce au locuit cândva acolo (pentru că omul își modelează mediul în care trăiește, și apoi acel mediu ajunge să îl modeleze pe om). Fragmente personale ale locuirii se păstrează în interior - texturi înflorate de zugrăveală cu rola, rămășite de faianță albă și pereți cu vopsea de ulei scorojită. Cam tot ce putea fi refolosit a fost luat. Este o experiență copleșitoare, un loc cu o identitate puternică, în care am simțit vie memoria altui timp, și acest fapt îți dă și fiori.

În momentul realizării fotografiilor, din aceste locuri era rămasă doar o coajă ce evoca oarecum trecutul, contextul și rolul ei schimbându-se radical. Cartierul devenise peisaj, sau cel puțin pe cale de a se integra în el, uneori adăpost pentru animalele lăsate libere, alteori imens loc de joacă pentru copii. La ultima mea vizită în acest loc, erau deja refăcute unele acoperișuri și se pare că întreg complexul va căpăta o funcțiune legată de turism. Astfel, tipic fotografiei, aceste cadre surprind doar o etapă din viața locului, care din fericire se pare că nu este chiar cea finală...

Prin această serie de imagini am încercat să redau atmosfera copleșitoare simțită în acele locuri. Ceața, memoria, visul, apa, copilăria, norii, ploaia în inte-rior, ruina, toate la un loc, m-au făcut să mă simt transpus când într-un autenitc film tarkovskian, când într-un cadru din „Toamna Patriarhului”, de Gabriel Garcia Marquez.