Războaiele aduc muzee

[…]

„Există o dumnezeiască motivație în facerea omului, acolo unde aflăm cum mersul nostru pe picioare, orientarea și mișcările ce compun existența noastră cotidiană se întind înspre imagine, spre ceea ce se vede.

Și atunci când ne gândim la ordinea în care Dumnezeu a compus omul, realizăm că peisajul e anterior vederii/ochiului, iar trupul e posterior contemplării. Nu e inutil a spune că ochiul e moti-vat de substanța locului de văzut. Domnul a început a ne construi de la cap, dinspre ochi.

Mersul e o chestiune puternic determinată de văz. Diferențele dintre planul anterior/fața și planul posterior al corpului/spatele sunt marcate de văz și de faptul că înaintăm în aceeași direcție cu planul vederii. De unde și survine predispunerea «spatelui» către retorici abstracte și fragilitate în raport cu concretul vederii.

Expresia «și a fost ucis pe la spate...» dezvăluie tocmai caracterul abstract pe care-l capătă moartea nebănuită, neconștientizarea ei. Se va muri cu fața!

Sau: «atunci i-a întors spatele peisajului și a pictat...» semnifică retragerea din proximitatea concretului, refugiul în abstract și în ceea ce constituie orgoliul personal. Un pictor realist e cel care nu abandonează concretul, mâna vânătă a mortului, chipul superb al iubitei. E modelul Van Gogh, cel ce dă nume lumii văzute și are curajul să vadă. (cu adevărat vă spun că, în această clipă, aflându-mă în trenul care mă duce la Roma, a trecut pe lângă mine un nevăzător. Cu bastonul își caută drum către scaunul său.)”¹

Experiența picturală îmi dă certitudinea că locul care îl conține pe pictor determină și organi-zarea percepției asemeni unui studiu inefabil, care te învață să privești și să cercetezi, și care se insinuează prin fiecare priveliște pictată.

Prin apropierea de Roma, propria experiență atestă un alt fel de a vedea, deosebit de cel originar deprins în școala și locurile native. Potrivit aspectului său, Roma te introduce într-un malaxor de stimuli, zăpăcește simțurile, dilată porii senzațiilor, con-trazice locurile comune ale comunicării vizuale. Îndrăznesc să afirm că Roma te învață să vezi altfel. E de notorietate faptul că lucrurile de văzut sunt așezate într-o altă măsură decât în mod curent. Aici mă uit sus și jos, caut sub o piatră, dezvălui noi intuiții, elaborez atracții particulare, cercetez fiecare colț al priveliștii, pentru că am certitudinea bogăției și a maturității imaginii. La Roma, oriunde, se poate ascunde pictura.

Galeria de artă contemporană Recycle Nest găzduiește, până în 28 mai, expoziția lui Ion Grigorescu și a lui Bogdan Vlăduță. Cei doi artiști dedică Romei pe care au umblat-o împreună acest al doilea episod, după cel din 2011, de la atelierul lui Ion Grigorescu.

Cu această ocazie, cei doi artiști au publicat o carte despre Roma și expun și un număr de lucrări din ultimă producție a propriului atelier (pictură pe pânză și reliefuri din tablă de zinc). Iată ce declară cei doi:

„Dăm spre publicare în 50 de exemplare acest tratat de pictură nou, la sute de ani de cele renascentiste, germinat în același pământ, scris mai mult sau mai puțin în aceeași de-zordine în care vin observațiile simultan cu lucrul pensulelor, dar nou - pictura, din care Vlăduță face o axiomă a locului, a Romei, devine, citind, o sumă de acțiuni, de încercări, de extensii, care mai de care mai îndepărtate de clasica pictură, acum sunt nenumărate feluri de a picta, pictura ajunge aproape de sensul de «artă»”.

Bogdan Vlăduță este pictorul care a locuit în Roma o lungă perioadă de timp și unde a reușit să atragă orașul, cu misteriosul Palimpsest artistic și convivialitate mediteraneană, într-unul din cele mai bogate subiecte de pictură ale sale. Vlăduță remarcă, în cartea recent publicată:

„Fiind vorba despre o declarație de iubire pentru trecut, timbrul cuvintelor pot induce un excesiv vaiet. Roma, loc inundat de metafizica vechiului, unde actualitatea sfârșește printr-un remarcabil eșec, dinamica picturală a suferit o evidentă schimbare. Am fost tras înăuntru de energiile vechiului și implicat în cel mai amplu proiect al afectivității mele. Nu eu sunt cel care am ales să-mi pictez tablourile înfățișând Orașul, nu sunt acela care a stârnit cântecul de îndrăgostit, dar nici acolo unde mă aflu acum, răbdând greu la reîntâlnirea cu Cetatea, nu mă aflu din propria chemare. Nimic din acestea nu am putut controla ori premedita, toate au fost hotărâte odată cu prima admirație adresată Orașului.

La nivel metafizic și iconografic, Roma posedă expresia evidenței, potențial irepetabil la nivelul istoriei urbane europene, dar și șansă care așteaptă să fie activată sub semnul artei. Întâlnirea cu locul nu poate deveni fructuoasă decât sub semnul imaginii cu «relief» și al caracteristicilor pe care le indică Tradiția: măsura reală, adumbrirea ficțiunii prin relansarea modelelor figurative și retorica înaintării/inovației prin întoarcere/recidivare ca mentalitate artistică.

Ce-i oferă Roma, astăzi, pictorului? Sub semnul naturii, romanii au intuit și au cultivat școala prezervării unor soluții remarcabile de alcătuire a formelor peisagistice. Grădinarii ei au elaborat la nivelul amenajărilor compoziționale (allesti-mento), a conceptelor de păstrare, a capacității de articulare cu structurile urbane, dar și la nivelul răspunsului spontan pe care îl dă natura, unele din cele mai înalte exemple de parcuri și zone verzi. Pornit din perspectiva experienței personale, studiul meu încearcă să dezbată un posibil metabolism al emoțiilor pe care le încearcă un pictor în confruntarea cu Roma. Importante mi s-au părut și constatările care surprind, măcar la nivel global, felul în care se organizează natura în «parantezele» culte ale orașului, până la a se amesteca cu construcțiile urbane, proliferând în final cadrele peisajului roman.”

„Încotro? Câte expoziții veți face? Unde vreți să ajungeți? În prima, de la atelierul din curtea Muzeului Storck, v-ați definit punctele proprii de vedere, ale celui care ia imagini de la fața locului și ale celui care se deplasează doar în imaginație. Dar cel de la Roma visează, de fapt, amestecul trecutului în ceea ce vede, iar cel din România se documentează la Adamclisi cum închipuiau barbarii, cei care nu ajungeau să vadă capitala, Roma. Deci amândoi uzați de strategiile celuilalt, pentru că, indiferent de prezența, de conștiința voastră, e inconștientul care vă obligă, această așezare umană centrală, despre care se spune: «toate drumurile duc la ea; vezi-o și apoi să mori».

Azi avem o carte scrisă de Bogdan Vlăduță, machetată însă de Ion Grigorescu, și ultimele cuvinte ale postfaței sunt despre un «nevăzător». Cu ce ton: «cu adevărat vă spun, că în această clipă...»! Urgența, alarma, vin din Soarta cu care nu te poți lupta, adică din Inconștientul deja pomenit. Spunem «inconștient», dar, pe căi necunoscute, ne vine cunoașterea, e un alt fel de conștient. Orbul, despre care Vlăduță spune «Grigorescu își imaginează Roma cu vârful creionului care inventează soluțiile orbului», îl înțelegem - toți suntem nevăzători, chiar lucrul cu computerul la carte, orice unealtă (numită aici «creion») e un baston.

«Vezi-o!», ne înbrâncim: «a ajunge» va fi finalul expozițiilor celor doi.

Urgența și angoasa vin și din întrebarea «la ce fel de prezent asistăm?» pentru că ce vedem (sau exponatele de muzeu) sunt rezultatele masacrelor, fie la Roma, Kabul sau București, scrie Vlăduță de data aceasta chiar pe pictură, pe o imagine bucureșteană. Reveniți astfel la un inconștient, de data asta freudian (vezi Das Unbehagen in der Kultur, tradus la Editura All, Disconfortul în cultură, 2011), omul fiind impulsionat și de instinctul vital și de cel letal, acțiunea artistică fiind ghidată (revenim la orbi) și de sublimare (a răului, a traumei) și de nevroză, de distugere a liniștei, a binelui.”²

NOTE:

1. Bogdan Vlăduță, Jurnal, 12 mai 2003, drumul dinspre Veneția spre Roma

2. Ion Grigorescu, Comentariu la expoziția „Războaiele aduc muzee”, 2012