Articole tematice

Vitalitatea patrimoniului. Resurse pentru o memorie colectivă

Conservarea, protejarea și regenerarea patrimoniului construit presupune investiții financiare consistente, dar și alte resurse (umane și de infrastructură) care trebuie implicate în programele active de management, întreținere sau restaurare.

Politicile culturale europeane nu urmăresc standardizarea, așa cum percepem cel mai adesea, ci mai curând stabilirea unei identități culturale născute din recunoașterea diferențelor, care are ca scop suprem dezvoltarea unei conștiințe colective europene. România a semnat în 1990 Convenția UNESCO privind Protejarea Patrimoniului Mondial.

Articolul 5(a) din Convenție obligă statele semnatare „să adopte o politică generală cu scopul de a da patrimoniului cultural și natural o funcție în viața comunității și de a integra protecția patrimoniului în programe de planificare cuprinzătoare”1. Teoretic și strategic, patrimoniul este parte integrantă a politicilor de dezvoltare ale României2. La nivel sectorial, instituțiile abilitate pot defini prioritățile în domeniul patrimoniului natural și construit. Aceste priorități se pot stabili atât la nivel național, cât și la nivelul celor opt regiuni de dezvoltare, prin strategii culturale. Abordarea teritorială și intersectorială trebuie făcută prin realizarea unui memo-randum între parteneri locali, regionali și naționali. Accentul trebuie să fie pus pe efectul catalizator și de armonizare a politicilor de dezvoltare regională prin cultură.

În ultimul deceniu, în România s-a produs o diversificare a surselor de finanțare a sectorului culturii care, pe lângă bugetul de stat și bugetele locale, de programe de finanțare distincte gestionate de AFCN și ICR, beneficiază și de surse extrabugetare, comunitare. Accesul operatorilor culturali la sursele de finanțare depinde de competența lor profesională, de familiarizarea cu aceste noi mecanisme, de nivelul de informare și cunoaștere a căilor de abordare a fiecărei surse potențiale. De asemenea, actorii culturali trebuie să cunoască mai bine specificul și destinația fondurilor europene și a celor naționale/regionale, pentru a putea participa la procesele de programare și pentru a determina decidenții naționali/regionali să includă domeniul culturii printre prioritățile de finanțare din aceste surse. Aceste competențe sunt cu atât mai necesare cu cât sectorul culturii și operatorii din sector se află într-o competiție strânsă nu numai între ei, ci și cu alți actori sociali (în special din sectoarele educației, sănătății, asistenței sociale, cercetării), pentru atragerea de resurse publice și private.

Programele de punere în valoare a patrimoniului cultural și, în primul rând, de conservare și res-taurare a monumentelor istorice, descentra-lizarea administrației culturale și asigurarea unor mecanisme financiare eficiente și accesibile în cultură reprezintă o temelie pe care se poate clădi mai departe.

„Agenda europeană pentru cultură într-o lume în proces de globalizare”, aprobată de Consiliu printr-o rezoluție din 16 noiembrie 2007, stabi-lește obiectivele pentru activitățile viitoare ale Uniunii Europene în sectoarele culturale și creative. Aceasta are drept scop promovarea diversității culturale și a dialogului intercultural, promovarea culturii în calitate de catalizator al creativității în cadrul creșterii economice și al ocupării forței de muncă și promovarea culturii drept element esențial al relațiilor internaționale ale Uniunii Europene.