Parcelarea Filipescu

Textul de față încearcă să facă o prezentare largă a uneia dintre parcelările de început ale Bucureștiului realizată în primul deceniu al secolului trecut, la marginea orașului de atunci, în apropierea Grădinii Kiseleff, pe terenurile familiei Filipescu. Informații inedite de arhivă impun prezentarea unui cadru istoric general care face referire la zona aflată în imediata apropiere.

Menționarea, fie și doar trecător, a situației din jurul barierei Mogoșoaiei, așa cum rezultă din documentele juridice și grafice realizate la mijlocul secolului al XIX-lea, aduce în discuție o imagine specifică Bucureștiului acelor timpuri, în care se întrevăd preocupările administrației comunei pentru „înfrumusețarea” orașului. Momentul realizării grădinii publice din inițiativa generalului Kiseleff reprezintă un pas important în definirea caracterului zonei, stabilind totodată un standard la care se vor raporta viitoarele intervenții. Încercările comunei de a realiza un nucleu reprezentativ pentru oraș se materializează prin proiecte de anvergură care pun în discuție configurarea unei piețe ample, trasarea unor „bulevarde”, realizarea unor construcții solide în acord cu noile principii urbanistice și arhitecturale pe care societatea bucureșteană începe să le cunoască. În definirea acestor obiective, timp de mai bine de jumătate de veac, factorii responsabili aprobă proiecte prin care zona de periferie a barierei Mogoșoaiei, cu târgul său, cu drumuri prăfuite și case acoperite cu stuf se va transforma într-una dintre cele mai apreciate ale orașului.

1. Contextul istoric

Zona aflată la „capul Podului Mogoșoaiei” a fost influențată în mod constant de perimetrul administrativ al orașului, afirmație valabilă în special după adoptarea Regulamentelor Organice, atunci când se stabilesc limite clare și se poziționează barierele orașului. Prin fixarea unor puncte de control, în legătură cu drumurile importante care uneau capitala de teritoriile vecine, autoritățile încearcă reglementarea accesului mărfurilor și un control mai strict al celor care intrau sau părăseau orașul.

Un astfel de punct era poziționat acolo unde se sfârșea Podul Mogoșoaiei și începea drumul spre Brașov, într-una dintre cele mai active zone ale orașului, având în vedere importanța drumului și a târgului ținut acolo începând cu 1787. Apariția nucleului comercial se datorează lui Nicolae Mavrogheni¹ care dorește să vină în folosul mahalagiilor și al producătorilor, suplimentând totodată veniturile bisericii sale - Izvorul Tă-măduirii - aflate în apropiere. Prezența târgului frecventat de agricultori, chiristigii, mici producători ai industriei meș-teșugărești (rudari, olari, căldărari etc.) a condus la apariția depozitelor, a cârciumilor și a hanurilor², acestea adunând în fiecare joi a săptămânii³ o mulțime de oameni din cele mai diverse categorii sociale.

Tot perioada regulamentară pune în discuție amenajarea unor grădini de „modă evropenească” pentru „preum-blarea” orășenilor. Una dintre ele se va face „La capul Podu-lui Mogoșoaia, în locul unde a fost grădina Chioșcului Ma-vrogheni”⁴. Noua grădină frumos aranjată și întreținută de autorități a devenit în scurt timp căutată de bucureșteni. Caracterul zonei se schimbă, așa încât lumea pestriță a târgului, cu comercianți și producători de tot felul, va face loc celei care apreciază plimbările în birjă sau pe jos⁵. În aceeași direcție de sistematizare a zonei sunt propuse operațiuni urbane ambițioase care au în vedere configurarea unei piețe „ce poate sluji pentru orice adunare”⁶, dar și deschiderea unui bulevard cu lățimea de 50 de stânjeni de jur-împrejurul orașului. Vechile clădiri, „care ori în ce chip s-ar privi se găsesc necuviincioase”⁷, nu mai corespund intențiilor declarate, așa încât proprietarii și embaticarii acestora se văd nevoiți să renunțe la ele, lăsând „locul slobod”⁸ [Fig. 1].

Un caz semnificativ pentru această situație este cel al logofătului Ioan Alexandru Filipescu, persoană cu un statut social puternic conturat, care cere permisiunea, în 1853, de a construi case cu două etaje și o povernă de rachiu pe locurile pe care le avea cu embatic de la Mănăstirea „Sf. Sava”⁹. Răspunsurile pe care le primește marele logofăt de la reprezentanții comunei se raportează întotdeauna la obiectivele pe care le voiau realizate și la grădina publică existentă. Sunt impuse retrageri și alinieri stricte, se precizează materialele de construcție posibile, iar în cazul distileriei de rachiu arhitectul orașului arată „necuviința ce ar aduce ființa unei poverni lângă grădina publică”¹⁰, nepermițându-se realizarea acesteia. Greutățile întâmpinate sau poate dorința realizării unei piețe obștești reprezentative pentru oraș în apropierea grădinii sale l-au determinat, într-un final, pe Ioan Alexandru Filipescu să renunțe la proiectele sale cedând comunei, fără pretenții financiare, terenurile deținute cu embatic¹¹.

Reprezentările topografice realizate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea aduc informații suplimentare în legătură cu terenurile aflate la est de Șoseaua Kiseleff. Un prim exemplu este planul realizat în 1856 de ofițerul austriac Friedrich Jung, unde este trasat un drum foarte larg orientat spre nord-est, spre Herăstrău - alt loc de petrecere al bucureștenilor. Spre est sunt marcate proprietăți de mari dimensiuni dintre care două, aparținând familiilor Cantacuzino și Filipescu, se detașează prin amenajarea unor grădini ce o concurau pe cea publică.

Planurile întocmite de maiorul Pappasoglu în anii ’70¹² ai aceluiași secol numesc Șoseaua Nouă¹³ drumul spre Herăstrău, denumire pe care o va purta până către 1900, când pe planul realizat de Institutul Geografic al Armatei, între anii 1895-1899, apare trecut numele Șoseaua Jianu. A fost numită astfel după paharnicul Ion Jianu, poreclit Cănuț, care își avea proprietatea la începutul șoselei¹⁴, iar în fața acesteia se găsea un puț cu roată și o cruce de piatră zisă „a lui Jianu”¹⁵. Strada nu se deosebea cu nimic de un drum de țară, fiind plină de praf în lunile de vară și de noroi atunci când ploua excesiv. În acest sens, îl putem cita pe Henri Stahl care, în cartea sa Bucureștii ce se duc, nota: „Drumul e mizerabil de primitiv: nepavat, cu șanțuri adânci de ambele părți, plin de gropi, cu praf de două palme...”¹⁶. Odată cu adoptarea Legii privind mărginirea orașului, în 1895, dublată de operațiuni urbane care priveau trasarea unor noi bulevarde, Șoseaua Jianu atrage atenția autorităților. În mai puțin de două decenii, imaginea drumului prăfuit se schimbă, locul acestuia fiind luat de un bulevard lat, susținut de plantații de aliniament, pavat cu piatră și luminat pe timp de noapte.

Un prim-plan de aliniere aprobat de Consiliul Municipal în martie 1902¹⁷prevedea pentru stradă o lățime constantă de 24 m, iar după 10 ani se aprobă o nouă aliniere de 82 m. Acest profil consistent al străzii susține ideea construirii unui Parc Național pe terenul fostei moșii Herăstrău, intenție materializată prin adoptarea unor legi votate în 1910, 1912 și 1913.

Curând intrate în administrarea comunei, terenurile cuprinse între Șoseaua Bonaparte, Șoseaua Jianu și Șoseaua Herăstrău (viitoare Prelungirea Dorobanților) sunt dominate de mari suprafețe în care se desfășurau activități cu specific agricol și industrial. Planul redactat între anii 1895 și 1899 surprinde Moara Stancovici, Fabrica de Frânghii, Fabrica de cărămidă a lui Cerchezi, terenuri cultivate cu viță-de-vie, dar și reședințele Minculescu și Filipescu, caracterizate de vaste grădini amenajate peisager. Singurele străzi din interiorul insulei sunt cele ale parcelării Blank (Aleea Blank A și B), proaspăt inaugurată, viitoarea stradă Paris, cu un traseu rectiliniu ce, mai târziu, va fi prelungit până în Piața Victoriei, și câteva alei de acces spre proprietăți mai mari.

Într-o perioadă scurtă de timp, structura urbană a insulei analizate își modifică caracteristicile în mod substanțial, favorizată fiind de prezența marilor proprietăți și de adoptarea unor legi care ofereau facilități pentru cei care investeau în construcția de locuințe. În mai puțin de patru decenii, aproape întreg teritoriul este parcelat de diverși investitori - fie persoane private, fie instituții. În 1912, încep demersuri pentru parcelarea proprietății Elisei Filipescu, iar un an mai târziu Josse Allard și Baelde obțin aprobarea pentru realizarea Parcului Bonaparte. Mai apoi, rând pe rând, sunt finalizate parcelările Societății pentru construirea de locuințe ieftine (1916), a Societății „Edilitatea” (1922), a domnilor Mornard și Teodorescu (1922), Mornard și A. Hubert (1928), a Societății „Moara” (1935) și a Societății Țesătoria Mecanică (în două etape, 1935 și 1940). Fiecare dintre cele 10 parcelări au caracteristici diferite, rezultat al intențiilor investitorilor și ale comisiilor tehnice. Se întâlnesc parcelări care prin suprafața terenului, modul de ocupare, poziția față de aliniament sau regim de înălțime se adresează unor categorii sociale cu posibilități financiare evidente (cazul parcelării Filipescu, Bonaparte) și altele (parcelarea Societății pentru construirea de locuințe ieftine, a Societății „Edilitatea” sau „Moara”, „Țesătoria Mecanică”) destinate unei clase medii formate din liber-profesioniști, funcționari publici sau salariați ai unor societăți private.

2. Parcelarea Filipescu

Terenul cunoscut ca parcelarea Filipescu are o istorie deosebită. De-a lungul veacului al XIX-lea aici își are reședința de vară familia Filipescu, al cărei ultim urmaș hotărăște, în primul deceniu al secolului următor, transformarea moșiei într-un cartier de vile asemenea unor modele prezente în orașele europene. Planul de ansamblu înaintat Primăriei, unul dintre cele mai interesante ale Bucureștiului, se bazează pe o compoziție elegantă cu parcele generoase, care au permis rezolvări arhitecturale deosebite. Această situație a fost susținută de reguli stricte, beneficiari potenți financiar și arhitecți de primă mărime.

Citiți textul integral în nr 4/2012 al revistei Arhitectura.

Note:

1. Maria Stan, „Târgul de Afară” de la capul Podului Mogoșoaiei, în „B.M.I.M.”, VII, Muzeul de Istorie a Municipiului București, București, 1969, p. 253-259.

2. Până la jumătatea secolului al XIX-lea sunt cunoscute: cel a lui Preda Săulescu (Galben), Mocanu, Ivanciu Gherasim, Niculcea, Ioniță Șerbănescu sau al lui Martin Haboș.

3. Târgul se ținea în fiecare joi și suplimenta activitățile de schimb ale Târgului din Afară unde comerțul era posibil marți și vineri.

4. Emil Vârtosu, Ion Vârtosu, Horia Oprescu, Începuturi edilitare 1830-1832, Documente pentru istoria Bucureștilor, I, București, 1936, p. 42.

5. George Potra, Din Bucureștii de ieri, I, București, Editura Științifică și Enciclopedică, p. 329-334, Constantin Razachievici, Pavel Kiselev - Istoria șoselei și grădinii cu același nume și a amplasării Institutului de istorie „N. Iorga”, în „Anuar al arhivelor Municipiului București”, II, București, 1998, p. 49-94.

6. A.N.I.C., fond M.L.P., dosar 86/1853, f. 2 față.

7. Ibidem, f. 3 față.

8. Ibidem.

9. Ibidem, f. 4, 5, 8, 21. Descrierea locurilor aflate în folosința lui Ioan Alexandru Filipescu, așa cum reiese din actele păstrate în arhive, nu poate identifica cu precizie poziția acestora, așa încât studiul celor două reprezentări grafice realizate de R. A. Borroczyn, în 1846 și 1852, aduce lămuriri suplimentare. Planul din 1852 menționează în două cazuri numele Filipescu. Numele „J.A. Philipesko”apare trecut prima oară pe un teren cu o grădină mare caracterizată de un rond și de alei, iar a doua oară - pe un teren vecin spre sud cu primul, unde este trecut ca proprietar „J. Phil”, cel mai probabil fiind vorba de aceeași persoană. Planul realizat anterior de același maior austriac notează pentru al doilea teren numele „Modrogan”. Această informație, cumulată cu cele din arhivă, conduce la ipoteza că acest teren aparținea Mănăstirii „Sf. Sava”, iar „Modrogan” și Ioan Filipescu erau doar embaticari.

10. Ibidem, f. 8.

11. Ibidem, f. 21, 22.

12. D. Pappasoglu, Bucuresci capitala României dedicat majestatei séle imperatorul tuturor Russielor Alexandru Nicolaevitz, 1871 și Planul Comisii Coloarei de galben din Capitala Bucuresci dedicat L: S: Princ: D: B: Stirbeiu, 1875.

13. Una dintre străzile care de-a lungul timpului și-a schimbat numele de multe ori: Șoseaua Nouă, Jianu (schimbarea de nume se produce în 1895, probabil odată cu adoptarea legii privind limitele perimetrului administrativ ale orașului), Aviatorilor, Gheorghe Buzdugan, Jianu, Adolf Hitler, Generalissimul Stalin și iar Aviatorilor.

14. Caroul 5 al planului Borroczyn (1844-1846) menționează proprietatea Ioan Jianu.

15. Emanoil Hagi-Mosco, București. Amintirile unui oraș. Ziduri vechi. Ființe dispărute, București, Editura Fundației Culturale Române, 1995, p. 117 și Constantin Razachievici, op. cit., p. 86, 87, ultimul prezentând și o fotografie cu fântâna și crucea.

16. Henri Stahl, Bucureștii ce se duc, București, Domino (1910), 2002, p. 44.

17. A.N.D.M.B., P.M.B. Alinieri, Plan 514. Plan de aliniere și de nivelment al Șoselei Jianu aprobat de Consiliul Municipal în ședința din 11 martie 1902.