Sanda Voiculescu. Portret de profesor

De anul acesta, Departamentul de Istoria & Teoria Arhitecturii și Conservarea Patrimoniului din cadrul UAUIM a adăugat titulaturii sale, în semn de omagiu, numele Sandei Voiculescu, la o distanță de zece ani de la dispariția sa. În fapt, după schimbările survenite la sfârșitul anului 1989, revigorarea (pe atunci) a Catedrei de Istoria și Teoria Arhitecturii i se datorează aproape exclusiv, fără exagerare, Sandei Voiculescu.

În afara reconfirmării rolului Sandei Voiculescu, cu acest prilej, un fapt mult mai greu de consemnat concret este acela că ea va rămâne, probabil, pentru multă vreme unul dintre cei mai iubiți profesori ai Facultății de Arhitectură din București. Cu o prezență charismatică irezistibilă, cu o aură construită parcă anume să sfărâme orice inhibiții și să dezlege orice vorbe, se poate spune că a fost mentorul mai multor generații de studenți arhitecți.

Născută la Craiova, în 1940, Ana Maria Sanda Voiculescu și-a petrecut, începând cu 1945, restul vieții în București. A urmat cursurile Școlii primare Clemența și apoi cele liceale la Școala Centrală de Fete, ca în 1956 să fie admisă la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, ale cărui cursuri le-a urmat, încheindu-și studiile în 1962 cu o lucrare de diplomă ce avea ca temă Valorificarea monumentelor din centrul istoric al orașului Iași, sub îndrumarea Catedrei de Istoria Arhitecturii. Activitatea sa didactică, întinsă pe parcursul a patruzeci de ani, a început tot în 1962, când, având pretext oficial obținerea notei maxime la lucrarea de diplomă, Sanda Voiculescu a fost reținută la catedra de istorie; faptul se întâmpla în contextul în care în învățământul de arhitectură interesul pentru istoria arhitecturii, în general, și pentru antichitate, în mod special, scădea vizibil, iar numărul cursurilor afectate domeniului era redus¹. Până în 1972, Sanda Voiculescu a fost preparator și asistent, acumulând experiență sub îndrumarea profesorilor Grigore Ionescu, Richard Bordenache și Marcel Locar. Trebuie menționată, alături de formarea profesională în nucleul notorietăților autohtone în domeniu, și completarea cunoștințelor profesio-nale prin absolvirea, în 1965, a cursurilor de specialitate ale Centrului internațional de studii de arhitectură „Andrea Palladio” din Vicenza. În 1972, Sanda Voiculescu a obținut titlul de doctor, în urma susținerii tezei „Arhitectura Țării Românești în secolele XIII-XVI, în contextul sud-est european”, sub îndrumarea lui Grigore Ionescu.

Începând cu anul 1972, Sanda Voiculescu a ținut cursul de Istoria Artei, dedicat studenților de anul V, iar odată cu numirea ca lector, în 1973, la acesta s-au adăugat cursurile de Introducere în istoria arhitecturii universale și românești (Antichitatea și Evul Mediu), Sinteza artelor cu arhitectura (curs opțional, anul V) și, parțial, cursul de Istoria Mobilierului (anul IV). Acestea au reprezentat premisele consacrării arhitectei în cariera didactică. Între 1981 și 1989, numele Sandei Voiculescu se leagă de cele două cursuri dedicate anilor I și II, Istoria arhitecturii universale: Antichitatea și Evul Mediu și Istoria artelor, care, după 1989, la sugestia sa, au fost contopite într-unul singur. În afara farmecului incontestabil care a făcut sălile de curs pline ani la rând, Sanda Voiculescu a lăsat în urmă, poate, cele mai bine conturate note complementare cursurilor de la „Ion Mincu”; concepute într-o viziune de ansamblu clară și într-o abordare contemporană momentului respectiv. În cadrul pregătirii postuniversitare, dezvoltarea filei de programe de restaurare se datorează Sandei Voiculescu prin înființarea, în 1992, a programului postuniversitar de Restaurarea Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice.

Debutul carierei universitare și profesionale a arhitectei a coincis oarecum cu înființarea, în 1959, a Direcției Monumentelor Istorice, organism care relua într-o nouă formă activitatea vechii Comisii a Monumentelor Istorice, desființată în 1948. Grigore Ionescu a fost cel care s-a aflat pentru o vreme la conducerea DMI². În 1964, în ultimele două numere ale revistei Arhitectura au fost publicate un scurt articol ce semnala prezența specialiștilor români la Congresul de restaurare de la Veneția și traducerea textului Cartei de la Veneția³, în aceeași perioadă începându-se o serie de lucrări de restaurare a unora dintre monumentele istorice. Indiferent de cât de contestabilă poate fi considerată astăzi practica de restaurare din România din acei ani, totuși, a reprezentat un moment de reală și sinceră preocupare, fiind într-o bună măsură conectată la principiile de specialitate internaționale. În acest context, între anii 1964-1968, Sanda Voiculescu și-a continuat parcursul profesional ca angajată a DMI, unde a fost autor sau coautor al unor proiecte de restaurare, așa cum a fost proiectul de execuție pentru restaurarea Bisericii „Radu Vodă” din București. Experiența din acei ani și cultivarea unei cercetări de detaliu a reprezentat probabil o premisă pentru activitatea arhitectei, de după 1990, cea reprezentată de studiile istorice.

Totuși, se poate afirma că tema de care Sanda Voiculescu a fost cu certitudine atașată este cea a orașului București. Ea a folosit Capitala ca subiect de cercetare și explorare personală, ca studiu de caz și pretext pentru conceperea unor metodologii de cercetare sau ca teren de lucru oferit spre exploatare celor pe care i-a îndrumat ca studenți. Firește, trebuie menționat faptul că preocuparea Sandei Voiculescu pentru ceea ce înseamnă organismul orașului București s-a dezvoltat într-o conjunctură aparte, a începutului anilor ’70, când profesiunea și învățământul de arhitectură românesc și internațional erau direcționate către o reevaluare a orașului. Și că, din această conjunctură, a emers o întreagă generație de cercetători români (nu numai arhitecți) de o reală valoare. Din nefericire însă, schimbările politice din România, de la sfârșitul aceleiași decade, au impus o perioadă de stagnare, dramatică pentru profesiune. A fost într-o foarte mare măsură meritul Sandei Voiculescu, după 1990, că a reînchegat cursul cercetărilor asupra orașului prin consolidarea nucleului profesional al Catedrei de Istoria Arhitecturii, dar și prin activitatea sa ca membru al Comisiei Naționale a Monumentelor și Siturilor Istorice, reînființată în 1990.

Fără îndoială că întreaga serie de studii asupra orașului, începând cu cele pentru delimitarea zonei istorice a orașului București de la mijlocul anilor ’70⁴ și continuând cu reluarea temei în anii ’90⁵, nu sunt rodul unui unic autor, se poate spune totuși că există o amprentă specifică a Sandei Voiculescu. Particularitatea abordării arhitectei, în ceea ce privește Bucureștiul ca temă de cercetare, constă în faptul că demersul parcurge o multitudine de etape de investigare de la o cercetarea istorică, cu caracter obiectiv, până la modalitățile cele mai inedite și subiective. Cu toate acestea, flexibilitatea acestui tip de cercetare a fost, în studiile sale, echilibrată de încercarea de a contura o metodologie în sine și un mecanism concret de aplicare.

Unul dintre primele articole asupra Bucureștiului semnat de Sanda Voiculescu este cel intitulat Inima Târgului și publicat într-unul dintre numerele revistei Arhitectura dedicate orașului și intervenției în centrele istorice⁶. Așa cum menționa autoarea, articolul pune în echilibru „viziunea oamenilor trecutului” asupra centrului orașului și a „criteriilor ce îl defineau la acea vreme”, susținute prin mici fragmente de text extrase din autori ca Nicolae Iorga sau Frédéric Damé, cu relevarea suprafaței zonei centrale rezultată din documente de epocă.

Studiul de delimitare a Centrului Istoric al orașului București, finalizat în 1976, al cărui coautor a fost și Sanda Voiculescu, încerca să definească centrul orașului ca organism complex, rezultat al unui „fenomen social urban de maximă amploare” - una dintre afirmațiile care au format nucleul cercetării fiind aceea că „fenomenul social al centralității așezărilor omenești determină fenomenul urban al centrului acestor așezări, centru care există printr-un conținut și printr-o formă fizică specifică”⁷. Această afirmație trebuie înțeleasă în contextul în care, în cuvântul de deschidere al monografiei despre învățământul de arhitectură de la „Ion Mincu” (1973), Octav Doicescu scria: „Problemele care sunt puse mai acut școlii sunt problemele orașului ca expresie a existenței colectivității”⁸, textul relevând în continuare momentul de răscruce în care părea să se afle profesiunea la începutul anilor ’70. Metoda propusă de studiul de delimitare a centrului istoric al Bucureștiului se baza pe două abordări complementare: pe de o parte, definirea unei arii cu identitate culturală majoră (așa cum aceasta rezulta din anchete sociologice) și, pe de altă parte, identificarea zonei centrale a orașului, așa cum aceasta rezulta din cercetările de specialitate (cea din urmă folosind ca metodă eșalonarea pe criterii și tipuri de valori distincte)⁹. Acest tip de structură a cercetării, ce coroborează categorii distincte de abordări (traduse în criterii și valori) reprezintă metodologia consacrată a studiilor privi-toare la evoluția urbană și la protejarea identității culturale conținute în fragmen-tele urbane. Mediul de propagare a metodei a fost, după 1990, în bună măsură (în afara practicii liberale) învățământul universitar, prin proiectele și cursurile de profil și cel postuniversitar, în care, după cum am menționat deja, aportul Sandei Voiculescu a fost decisiv.

Prezența acesteia s-a desfășurat însă și în afara limitelor formației profesionale, prin prelegeri despre istoria arhitecturii ținute în cadrul unor instituții bucureștene ca Universitatea Cultural Științifică, Institutul de Construcții, Muzeul de Istorie al Municipiului București sau Conservator și, de asemenea, printr-o serie de prezentări ale monumentelor de arhitectură românească, la diferite emisiuni ale Radiodifuziunii.

Pentru a rezuma viziunea Sandei Voiculescu, citarea fragmentului final al articolului apărut în publicația culturală Secolul 20, dedicată Bucureștiului, este mai grăitoare decât orice fel de încheiere: „Gândindu-ne la un alt București care să-și recreeze nu imaginea, oricum depășită de vremuri, ci «modelul» urban care l-a definit, apar întrebări al căror răspuns poate fi căutat într-o istorie recuperată. Se poate lua în considerare o viitoare dezvoltare a orașului prin revenirea, într-o concepție contemporană, la acest sistem policentric având drept reper parohia? Un răspuns nu poate rezulta dintr-o simplă idee, chiar dacă aceasta este susținută de o abordare istorică. Poate fi ignorată nevoia aproape axiomatică a bucureștenilor de a-și regăsi identitatea într-un spațiu urban care să le aparțină? Pertinența unei asemenea căi nu se poate afirma în absența studiilor urbanistice, a unor analize sociologice și a unei consultări a populației. Nu trebuie însă ignorat faptul că o asemenea politică, pe lângă înscrierea în cursul firesc al evoluției dezvoltării orașului, poate cotribui la recrearea sentimentului de apartenență la o comunitate și a comportamentului care decurge, substituindu-se stării de izolare resimțită în marile orașe”¹⁰.

Pentru alcătuirea articolului au fost consultate surse scrise aparținând DITACP, studii și broșuri publicate de IAIM/UAUIM, articolele publicate de Sanda Voiculescu în colecția Arhitectura, Revista Monumentelor Istorice, Arhitext ș.a., precum și studii semnate în calitate de autor sau coautor. Bogata activitate de după 1990 este consemnată selectiv în Arhitext design, nr. 2, 2002, p. 6, și în volumul publicat de DITACP, Cercetare 1990-2007, Editura Universitară „Ion Mincu”, București, 2007. Fotografiile aparțin arhivei de familie și au fost obținute prin amabilitatea Irinei Popescu-Criveanu.

NOTE:

1. Studiul arhitecturii antice a fost eliminat din programa anului I începând cu 1961, iar cursurile dedicate istoriei arhitecturii s-au comprimat, în cele din urmă, într-un singur curs facultativ (de la antichitate până în 1850), corespunzător anului I. (Grigore IONESCU, 75 de ani de învățământ superior de arhitectură, studiu monografic, Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, 1973, p. 65).

2. În 1959, în cadrul DMI au revenit o parte din cei care formau corpul CMI, înainte de 1948, precum Horia Teodoru, Ștefan Balș, Virgil Moisescu, Grigore Ionescu. (Ioan OPRIȘ, Comisiunea Monumentelor Istorice, Editura Enciclopedică, București, 1994, p. 163).

3. Grigore IONESCU, „Al II-lea congres al arhitecților și tehnicienilor, specialiști în restaurarea monumentelor istorice” în Arhitectura RPR, nr. 5, 1964, p. 56-57, și Carta internațională privind conservarea și restaurarea monumentelor, în Arhitectura RPR, nr. 6, 1964, p. 58-59.

4. După cum consemna Arhitectura în 1977, studiul de delimitare a zonei istorice a orașului București a fost elaborat sub coordonarea lui Gheorghe CURINSCHI VORONA, avându-i ca autori pe: Doina CRISTEA, Șerban POPESCU CRIVEANU, Sanda VOICULESCU, Mira DORDEA, Anton MOISESCU, Marioara NICORESCU („Centre și zone istorice”, în Arhitectura, nr. 6, 1977, p. 38).

5. Coordonator și autor al multora dintre studiile de restaurare-reabilitare a patrimoniului arhitectural din București a fost Sanda Voiculescu, coautori și colaboratori: Nicolae LASCU, Anca BRĂTULEANU, Sanda IGNAT, Cezara MUCENIC, Marina ILIESCU, Sergiu NISTOR, Valeriu DRĂGAN, Hanna DERER ș.a.

6. Sanda VOICULESCU, „«Inima târgului», Unele aspecte ale evoluției centrului orașului București”, în Arhitectura, nr. 4, 1973, p. 81-83.

7. Șeban POESCU CRIVEANU, Sanda VOICULESCU, Liviu DAMIAN, „Unele Aspecte metodologice, istorice și social-psihologice legate de studiul centrului orașului București”, în Arhitectura, nr. 4, 1976, p. 19.

8. Octav DOICESCU, „Tradiție și inovație în învățământul de arhitectură”, în Grigore IONESCU, 75 de ani de învățământ…, p. 9.

9. Vezi comentariu asupra studiului în Hanna DERER, „Spațiul Identității” (Cap. Specialiștii și Bucureștiul, p. 388-390), în Lost in space, Augustin IOAN coord., volum publicat de New Europe College, București, 2003, ca parte a programului RELINK.

10. Sanda VOICULESCU, „Parohia - spațiu de agregare religioasă, socială și urbanistică”, în Secolul XX, Bucureștiul, nr. 4-6, 1997, p. 146-253.