Un altfel de București

Moto: „(…) trecutul e pe cât de ireversibil pe atât de fascinant și de mereu, prost cunoscut.” Felicia Antip¹

În încercarea de a întocmi un regulament pentru concursuri (RUR) am constatat că instituția concursului de arhitectură (și urbanism) ca exercițiu intelectual și-a cam pierdut importanța în configurarea imaginii orașului de azi. Și-a pierdut importanța atât din cauza lipsei de interes a profesioniștilor („prinși” de „valul edilitar” din ultimii 10-15 ani), a lipsei fondurilor (a sponsorilor) pentru organizarea și premierea concursului propriu-zis sau pentru punerea lui în operă, cât și a complicatelor și autistelor reguli legislative legate de organizarea concursului (atunci când banii provin din zona public-administrativă).

Reflectând nostalgic la ultimii 20 de ani, la ultimele concursuri de arhitectură și urbanism (na-ționale și internaționale) organizate în România, care au mai animat după 1989 viața breslei și au avut un oarecare impact (vezi Concursul pentru Palatul telefoanelor - zona fostului Teatrului Național pe Calea Victoriei - sau Concursul pentru Catedrala Mântuirii Neamului) sau de urbanism (vezi Concursul pentru Piața Victoriei sau București 2000 și/sau mai nou Concursul pentru Piața Universității) se poate remarca doar că n-au fost niciodată (pentru ultimul - deocamdată!?) puse în operă și că impactul asupra unei noi imagini a orașului a fost practic nul. Dar această reflecție asupra palmaresului concursurilor mai arată ceva.

Arată că orașele pot fi nu numai ce s-a construit, ci și ce ar fi putut fi cu ceea ce nu s-a construit. Ceea ce nu s-a construit constituie un ansamblu de forme și imagini esențiale a unui oraș și a istoriei lui, pentru că proiectele materializează visurile care au răspuns atunci, ca și acum unei nevoi de moment a orașului.

Amos Oz discutând cu Jean Daniel într-un interviu în revista Le Nouvel Observateur² spunea: (…) Tot ce se naște dintr-un vis nu poate fi decât dezamăgitor. Singurul mod de a păstra un vis este de a nu-l trăi întruchipat. Aceasta este valabil (…) în scrierea unei cărți și în nașterea unei țări” (…) și, prin extensie, s-ar putea spune și în conformarea unui oraș, fapt care s-a întâmplat în cele mai multe cazuri cu concursurile de arhitectură și urbanism din România și… au rămas doar visurile…

Arhitecții și urbaniștii cu experiență știu că realizarea unui proiect este legată totuși de o bună doză de hazard.

Urmare firească a unui astfel de raționament este: oare cum ar fi arătat (pseudo)ucronic³ Bucureștiul dacă, făcând abstracție de hazardul subînțeles, s-ar fi pus în operă și realizat proiectele din palmaresul concursurilor de arhitectură și urbanism, atâtea câte au fost, și a altor proiecte importante ale epocii, în Bucureștii ultimilor 100 de ani?

Chiar dacă se spune că nerealizarea unor proiecte este necesară pentru ca proiecte mai bune și mai finite să se „implementeze” (ceea ce nu e totdeauna adevărat), o interpretare (pseudo)ucronică a imaginii Bucureștiului prin prisma proiectelor nerealizate nu poate fi, nostalgic spus, decât interesantă atât intelectual, cât și estetic.

Parafrazând ucronia, care după cum știm este o evocare imaginară a timpului istoric, putem să spunem că ucronia urbană poate defini o istorie alternativă ce poate fi aplicată și Bucureștiului.

Citiți textul integral în nr 4/2012 al revistei Arhitectura.