Interviu cu arhitectul Emanoil Mihăilescu, fost deținut politic

„Din păcate, totul este astăzi literatură deoarece este greu să descrii cu adevărat mizeria, foamea, frigul și toate umilințele îndurate.”

Arhitectul Emanoil Mihăilescu s-a născut pe 16 decembrie 1935, la București, într-o familie de mici meseriași. Absolvent al Liceului „Titu Maiorescu”, urmează cursurile Facultății de Arhitectură între 1953-1958. Este arestat, pe 18 septembrie 1958, ca fiind membru al „organizației Rugul Aprins”. Timp de 5 ani face detenție politică la Jilava, Periprava, Salcia, Stoenești, Gherla.

Din 1963 lucrează ca proiectant la Institulul Proiect București, iar trei ani mai târziu primește dreptul de a-și relua studiile la Facultatea de Arhitectură, absolvind în 1968.

În același an este repartizat la IPCM, unde participă la elaborarea unor studii și oferte pentru Iran, Egipt și URSS și realizează proiecte de hale industriale și construcții auxiliare tehnico-administrative, cum ar fi: Întreprinderea Mecanică Bistrița, Întreprinderea Mașini Agregate Iași, Întreprinderea Unirea Cluj, Întreprinderea de Orologie Arad, Întreprinderea Mașini Agregat Sf. Gheorghe, Întreprinderea Steaua Roșie București, Întreprinderea de Rulmenți Bârlad. În 1987 este detașat la Institutul Carpați, pentru realizarea proiectului Casa Republicii. Arhitect-șef al sectorului 4 din București în 1992, lucrează din 1993 până la pensionare pentru Inspecția de Stat în Construcții din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice. Din 2000 până în prezent, este secretarul Asociației Foștilor Deținuți Politici din România - Filiala București.

Vlad Mitric-Ciupe: Domnule arhitect, erați student când ați făcut închisoare politică între 1958 și 1963. Vorbiți-ne, pentru început, despre epoca respectivă din perspectiva copilăriei dvs.

Emanoil Mihăilescu: Toată copilăria mea a stat sub semnul concursurilor. Concurs de fotbal, de table, de șah, concurs de ping-pong, atletism. Scriam pe bucăți de cârpă numere și făceam alergări, fond, viteză. Mergeam la stadion la concursurile internaționale ale României - era o cu totul altă lume. Am prins Șoseaua Jianu, pe urmă i s-a spus Aviatorilor. Păi, pe Jianu, în fiecare sfârșit de săptămână, erau concursuri de biciclete, de motociclete. Pe urmă, pe bulevardul care duce la Arcul de Triumf erau concursuri de mașini, îl cunoșteam pe celebrul Jean Calcianu.

V.M-C.: Știu că ați urmat Liceul „Titu Maiorescu”…

E.M.: Acolo am avut un profesor uluitor de istorie, căruia îi datorez eu pasiunea, profesorul Iordănescu de la Liceul „Titu Maiorescu”, liceu pedagogic. Îmi aduc aminte de elevii din anii mari care erau niște domni, cu cravată, în costum, se plimbau prin curtea liceului, discutau, erau extraordinari. Mai mari decât mine erau Matei Călinescu, Ion Vianu și Miron Chiraleu¹, cel care s-a sinucis în pușcărie, n-a vrut să accepte reeducarea de la Aiud. Prin clasa a VI-a de liceu au început să apară și în liceul nostru copii de nomenclaturiști, s-a făcut curățenie în școală și au fost dați afară foarte mulți profesori. Am făcut grevă, domnule, noi, copiii. Pe table scriam: „Vrem pe profesorul Iordănescu”, prin 1947-‘48 se petreceau lucrurile acestea. Pe urmă am făcut și eu un gest nebunesc. Eram obligați să mergem la manifestațiile de 23 august, 7 noiembrie și așa mai departe, iar toate astea făceau să crească ura din noi. Se afișau acolo, înșirate la perete, portretele „marilor dascăli”. Erau din hârtie puse pe un cadru de lemn, iar eu mă făceam că mă rezem și le găuream cu degetul în dreptul ochilor. S-au ținut ședințe, a venit directorul, n-au știut cine a fost „nemernicul”, dar au făcut ședință să înfiereze huliganismul. N-am putut să sufăr rusa, marxismul, lucrurile acestea. La rusă am fost foarte slab, n-am vrut să învăț de-al dracului. Toate lucrurile erau îngrozitoare. La istorie învățam după Roller - academician făcut pe puncte, noroc că acasă aveam pe Giurescu, și mai aveam de la tata lucrările lui Xenopol, învățam numai după acestea, nici nu mă uitam la nemernicul de Roller².

V.M-C.: În timpul liceului a fost vreun coleg arestat, a avut cineva probleme cu regimul?

E.M.: Radu Miclescu, Dimi Lecca și Marion Cantacuzino - fiica lui Bâzu Cantacuzino - au fost arestați. Pe urmă am stat în pușcărie cu Vladimir Boutmy de Katzmann, era cu vreo doi ani mai mare decât mine. Francezi de origine, înnobilați în Rusia Țaristă, cu moșii în Basarabia. El a fost arestat pentru că, împreună cu alți câțiva, a vrut să arunce în aer o tribună oficială la o manifestație. A fost condamnat pe viață și a făcut pușcărie până în 1964. Eu l-am cunoscut în detenție, iar când am aflat că și el a fost la „Titu Maiorescu” s-a legat această amiciție. Pe Radu Miclescu nu l-am mai văzut după eliberare pentru că s-a dus unde aveau ei moșia… boieri mari Micleștii. Vedeți, am rămas fără boieri, am rămas fără elite, în mâna acestor criptocomuniști.

V.M-C.: Ce ne puteți spune despre Facultatea de Arhitectură din perioada anilor ‘50?

E.M.: Facultatea era o oază de liniște și prietenie în cenușiul vremurilor. Profesorii mei din facultate erau de stânga și aveam din când în când niște crispări, dar în marea lor majoritate erau niște domni. Horia Maicu era de stânga, dar era un domn. Îmbrăcat la patru ace, cămașă albă, nu se compară cu ce vedem astăzi. Nu mai vorbesc de Catedra de Ornamental, profesorul Simotta. Existau și câteva jigodii, dar care erau cunoscute. Unul era Leca - cu un singur „c”, mai era unul Paiu, erau câțiva care erau cu partidul. Am avut colegi minunați, iar astăzi ne revedem cu o plăcere nebună, n-am găsit nici măcar o turnătorie în dosarul de securitate, nici din partea colegilor de liceu, nici de la cei de facultate. După arestare, s-au făcut acele ședințe de înfierare și spuneau că noi ne-am înhăitat în munți cu niște popi și arme… niște prostii, dezinformări ale Securității. Totdeauna se făceau astfel de ședințe de înfierare, luau cuvântul câțiva din activiștii propagandiști și se solicita o solidarizare cu decizia partidului. Pentru oamenii de bună-credință și chestiunea asta e o cedare și o cădere, să fii nevoit să înfierezi și să aplauzi lucruri de genul ăsta. Mai era Bădescu, fusese ambasador în Italia, ministru, își ținea și Catedra, că-i plăcea, probabil. Era președinte la un for superior, nu mai țin minte exact la care. Bordenache era un super domn, la fel. Atmosfera era de stimă și de respect față de profesori, iar Catedra de Desen și modelaj era boema facultății. Coeziunea era foarte mare între noi, prietenie care nu s-a stins niciodată, a rămas vie până astăzi. Pe vremea mea era o cinste să-mi ceară Bob Moraru, de exemplu, să-i bobocesc. Păi, studenții aceia din anii mari, lăboșii Cristea și Leahu, te uitai la ei cu un respect fantastic. Când îți cerea să-i bobocești la un proiect erai onorat. Să iei bani? Nici nu concepeam. Am rămas trăsnit când am revenit în școală după pușcărie și am văzut că se căutau studenții cu arcanul pentru că nu-și predau la timp proiectele sau le executau alții pe bani, era un comerț întreg. De maniera asta puteai să faci orice dacă aveai bani, nu mai conta. Altă atmosferă, mitocănie, tineri care-și suflau nasul pe jos în atelier. Nu se întâmplau lucrurile astea înainte. Totul era denaturant și deturnat.

V.M-C.: Spuneți-mi, vă rog, ce știați în timpul anilor de facultate despre detenția politică?

E.M.: Știam de arestările care se făceau noaptea și care înspăimântau. Spre exemplu, un văr de-al meu a fost arestat, fiind liberal, și dus la Canal. Alții au făcut închisoare mulți ani. Plus că se auzea, lumea vorbea. Pe Grivița, în fața unui magazin, a fost găsit un individ cu un glonț în ceafă, dar nu era un caz izolat, din când în când tot mai apăreau. Erau, chipurile, hoți, dar, în fapt, oameni asasinați, se crea această poveste că sunt pungași, că au vrut să spargă magazinul. Erau lăsați acolo, pe trotuar, să-i vadă lumea, să înfricoșeze. Am trăit toată mizeria aceasta, lupta împotriva chiaburilor, lupta de clasă, era o nebunie generalizată. Ne îndoctrinau, se încerca îndoctrinarea noastră, am făcut marxism - Dumnezeule, ne-au chinuit cu marxismul și cu limba rusă patru ani, la facultate. Atmosfera era ternă de nemernicie, teamă, suspiciune, să nu vorbești, să nu te toarne, eram în plină ofensivă împotriva „dușmanilor de clasă”, nu vă puteți da seama. Toate astea într-o lume care era atee - era o ofensivă fantastică și împotriva credinței - oamenii se temeau să mai ajungă și la biserică!

V.M-C.: Ați fost arestat în 1958. În ‘56 ați aflat că în lumea universitară bucureșteană - și nu numai - se petrece ceva?

E.M.: Bineînțeles. Chiar am vorbit de curând cu Alin Tătaru³, colegul meu de facultate care a fost arestat în ’56, și i-am exprimat nelămuririle mele. Nu înțeleg de ce nu ne-au arestat și pe noi atunci, de defilat am defilat mult mai mulți. El consideră că Securitatea s-a concentrat atunci pe organizatori, iar el era printre aceștia. Au mai fost Dan Stoica⁴, care a făcut mai mulți ani de pușcărie, și Marius Lebădă, care a fost doar anchetat. Am văzut în fața Facultății de Arhitectură camioane cu prelate și înăuntru erau soldați cu puști - stăteau pe bănci, pregătiți. Am dat ocol pe la Universitate, prin piață, am văzut despre ce era vorba și mi-am dat seama că lucrurile au fost deconspirate. Ca părere personală, am impresia că au fost provocate de Securitate ca să îi aresteze, să sperie studențimea, să stea cuminte.

V.M-C.: Când și pentru ce anume ați fost arestat?

E.M.: În vacanța din anul IV am primit invitația colegului meu George Vasâi⁵ de a merge la Mănăs-tirea Slatina din Moldova. Am plecat împreună cu el și cu colegul nostru Nicolae Rădulescu⁶ și am fost cazați într-una dintre chilii. George avea multe cunoștințe printre clerici, de mic copil părinții lui frecventau mănăstirile, iar George ajunsese un practicant al credinței ortodoxe. Cred că am stat acolo două săptămâni, participând la toate slujbele, mâncam la trapeză împreună cu toți călugării, iar în restul zilei citeam sau făceam plajă în poienile din jur. Acolo l-am cunoscut pe părintele Arsenie Papacioc, care ne-a devenit duhovnic. Părintele Arsenie era un personaj care te impresiona datorită privirii lui pătrunzătoare care emana o voință și o credință extraordinare.

De la Mănăstirea Slatina am plecat spre Schitul Rarău, unde am făcut cunoștință cu starețul - părintele Daniil, Alexandru Teodorescu în civilie, precum și cu studentul Șerban Mironescu, prieten cu George de mai multă vreme. Perioada petrecută acolo a fost pentru noi o inițiere în tainele ortodoxiei. Zilnic, petreceam orele de dimineață ascultându-l pe părintele Daniil, care ne vorbea despre exercițiile de concentrare, tehnica de pregătire pentru a intra în starea de meditație, despre rugăciunea inimii și așa mai departe. Discuțiile nu se limitau însă numai la teologie, erau subiecte extrem de diverse și interesante cu atât mai mult pentru noi care „beneficiam” doar de ceea ce permiteau comuniștii și consilierii ruși. De câteva ori ne-am întâlnit cu părintele în casa profesorului universitar Mironescu, întâlniri la care participau și persoane mai în vârstă - printre care doctorul și poetul Vasile Voiculescu. Diverși invitați ne citeau din producțiile lor literare, apoi se făceau comentarii critice. Interesul nostru era major pentru acești oameni, precum și pentru atmosfera de cenaclu literar și religios. Asta în comparație cu atmosfera ternă din jur, de teamă, în lipsa revistelor și a cărților.

În ziua de 18 septembrie 1958 am fost arestat. Procesul a fost o mascaradă de la început și până la sfârșit. Pe ei nu i-a interesat decât să bage în pușcărie o serie de prelați extraordinari, să le închidă gura, preoți care aveau și sânge de luptători. Păi, uite, de exemplu, Arsenie Boca. Se luptă sinodul să-l declare sfânt? Securitatea a inventat lotul și organizația „Rugul Aprins”⁷, invocând că este o organizație mistică și legionară. Pentru vigilență revoluționară securiștii primeau grade și funcții mai mari. La finalizarea procesului, am primit o condamnare de 5 ani muncă silnică. Din lot au făcut parte 8 preoți călugări, șeful lotului fiind părintele Daniil. Printre ceilalți se numără părintele Sofian, arhimandrit Benedict Ghiuș, Andrei Făgețeanu, Felix Dubneac, Dumitru Stăniloaie, Arsenie Papacioc. Toți preoții din lot au primit condamnări de peste 15 ani, iar părintele Daniil a murit la închisoarea Aiud în 1962. Printre mirenii din lot se numără profesorul Mironescu, doctorul Dabija, poetul dr. V. Voiculescu și 5 tineri studenți. După proces, tot lotul a fost îmbarcat într-o dubă cu direcția Jilava, unde am fost tunși, dezbrăcați de hainele civile, îmbrăcați cu efectele de pușcărie și conduși fiecare în altă celulă.

V.M-C.: Cum v-au comunicat sentința și cum ați primit-o?

E.M.: Sentința mi-a venit când eram închis la Jilava, mi-au bagat sub nas un proces-verbal să semnez de luare la cunoștință. Ajunși la Fortul 13, ne-au tuns, ne-au luat hainele și ne-au dat zeghea cu CR - contrarevoluționar - pe spatele mantalei noastre. Am luat hainele în brațe și m-am dus la celula 20, pe Secția a II-a de la Jilava. Am avut un șoc când am văzut mutrele oamenilor, era înainte de ora cinci dimineața, atunci se trezeau. Acesta a fost primul șoc. Am zis: „Doamne, m-ai băgat în azilul de noapte al lui Gorki”. Așa ceva nu mai văzusem. Erau mulți, paturi pe trei niveluri, două rânduri de paturi. Eram înnebunit, speriat de toată atmosfera aceasta lugubră. Legați la cap, zeghele acelea, bărboși, erau și oameni care făceau de mulți ani pușcărie, alții își așteptau pedeapsa. Când au venit și m-au anunțat - cinci ani - eu am rămas blocat pentru că o consideram nedreaptă. Mă consideram o victimă, absolut fără temei. Îmi aduc aminte cum mă plângeam cu obidă că am luat cinci ani, iar ceilalți mă felicitau: „bravo, domnule, ce pedeapsă mică”. Vă dați seama aceia, săracii, aveau opt ani pentru o glumă, zece ani, doisprezece ani. Sub cinci ani nici n-am pomenit. Când n-ai făcut nimic îți dădeau cinci ani, știți gluma. Erai vinovat pentru că erai condamnat nu pentru că ai făcut ceva.

Fotografii: Vlad Mitric-Ciupe

V.M-C.: Aș dori să dați câteva exemple din momentele în care v-a fost cel mai greu în detenție și, dacă au fost - și sunt convins că au existat - momente de liniște, fericire, detentă spirituală.

E.M.: Trebuie să mărturisesc că lunile petrecute la Jilava au fost cea mai grea perioadă, pe care o consider un infern carceral. De ce spun asta: o mizerie de nedescris, brutalitate, o mâncare foarte proastă, dar nu acesta era esențialul. Ziua începea la ora 5 și apoi era strigarea ordinii la closet - nu aveai voie să faci decât dimineața și seara. În cameră erau două hârdaie, unul pentru fecale și unul pentru… Priciuri de trei etaje, camera cam cinci metri pe șapte, cu un coridor pe centru, între rândurile de paturi. Nu aveai voie să stai în pat, nu aveai voie să dormi ziua, doar să te plimbi sau să stai la marginea patului.

Din punct de vedere medical erai absolut la voia întâmplării. M-am gândit întotdeauna cu multă grijă la dantură, iar, pe de altă parte, grija mea era că nu aveam lucruri groase de iarnă, aveam doar o simplă bluză de trening, cu ce am intrat cu aia am rămas. Evident, aveam și efectele de la pușcărie, dar completarea lor de către familie nici nu intra în discuție. Te scotea la plimbare, ne plimbam în cerc în curtea penitenciarului, supravegheați de sus de „caraliul” care stătea în prepeleac. Erau mai multe zone din astea, ne plimbam în cerc, cu mâinile la spate, nu aveam voie să vorbim cu cel din față sau cu cel din spate, ochii în pământ, mergeam unul după altul, ca niște animale. Acolo am descoperit - la Jilava - frumusețile astea pe care omul când le are nici nu le sesizează. Ce înseamnă un cer senin, o vrăbioară, ce înseamnă o floare de păpădie, un fir de iarbă. Galbenul acela al păpădiei, primăvara, era magnific. Soarele, cerul, o rândunică își făcuse cuib acolo unde aveam noi fereastra. Totul te apăsa.

Să vă povestesc câte ceva despre comportamentul gardienilor. Eu aveam, de exemplu, un ac fabricat ad-hoc în pușcărie dintr-o sârmă de la mătură, primit de la altcineva. Erau unii artiști nemaipomeniți, lumea era inventivă. Acul și ața erau interzise prin regulament. Eu mi-am scos ață din obiele și am folosit acest ac improvizat să-mi cos nu mai știu ce. Mi-a cerut un coleg de-al meu să-i dau să-și coasă și el ceva. L-a văzut gardianul, eu am recunoscut că acul era al meu și am mâncat bătaie. M-a scos afară din cameră, m-a dus într-o celulă goală și acolo a început bătaia. Bătea numai cu muchia de la palmă și tot încerca să mă lovească la carotidă, la gât. Eu mă apăram, el ataca, noroc că aveam niște efecte care fuseseră ale unor oameni mai grași decât mine și cizmele care erau adresate fundului meu s-au oprit în turul pantalonilor foarte largi, astfel încât impactul a fost diminuat. Am făcut izolare într-o cameră de la Jilava, un fost grup sanitar. Acolo am stat, cu alți câțiva din cameră, într-un frig îngrozitor de februarie.

Iernile erau foarte aspre, mai ales în Bălțile Brăilei, am fost la Salcia⁸ și la Stoenești - colonii de muncă forțată. Când erau averse, nu ne aduceau înapoi de la muncă decât dacă era o ploaie lungă de toamnă, altfel, dacă era o ploaie veselă de vară, de jumătate de oră, se uscau hainele pe noi. Problemă mare era și să-ți usuci hainele pentru că, în colonie, dormeam tot în paturi suprapuse, în baracă nu era căldură, doar de la respirația sufletelor care erau acolo. Unde să-ți usuci hainele? Din cauza aceasta, la un moment dat am avut de suferit, lucru care s-a repercutat și mai târziu, și astăzi coloana mea e foarte șubredă. Mă durea când un picior, când altul. Nici nu te puteai gândi să rămâi în colonie, să nu ieși la muncă, dacă nu aveai peste 38 de grade Celsius temperatură, riscai să te bată să-ți treacă pofta de a mai rămâne. Afară, am fost la medici și mi-au spus că e o răceală a nervului sciatic. Din păcate nu a fost așa ceva, ci mult mai grav, o spondilită anchilozantă. Asta a fost marea suferință. De asemeni, frigul era copleșitor, covârșitor, nu aveai cum să scapi. Mizeria la fel - nu ne spălau cu lunile. Și apa de băut era o problemă - apă de Dunăre. Vă dați seama, au fost oameni care au murit de dizenterie, mai ales la Periprava. Dădeam mătasea broaștei la o parte de prin sanțuri și beam de acolo. Așa ceva e greu de imaginat, dar așa s-a întâmplat. Dar tot acolo am descoperit apusurile și răsăriturile de soare care la Periprava erau ceva fantastic, de nedescris.

În acea perioadă, foamea era permanentă. Nu cred că există om care să fi trecut prin pușcărie și să nu-i fi fost foame. Am mâncat porumb abia încolțit, când ne duceau la prășit, spre exemplu, tot felul de ierburi, păpădie, mâțișor de salcie… totul era să nu te lași târât de chestiunea asta. Era jalnică imaginea asta. După ce se împărțea mâncarea, rămâneau hârdaiele alea care mai aveau ceva și permanent era o echipă de fomiști care se arunca și cu lingurile râcâiau să mai apuce ceva. O decădere fantastică. Asta se întâmpla la Salcia, unde brigăzile lucrau la executarea unor diguri, iar mai apoi am lucrat la realizarea șanțurilor de desecare - muncă de exterminare. Când venea căpitanul care ne controla, sergenții deveneau foarte activi, iar seara, la întoarcere, cei care nu-și îndeplineau norma erau opriți la poartă pentru bătaie. Din păcate totul este astăzi literatură deoarece este greu să descrii cu adevărat mizeria, foamea, frigul și toate umilințele îndurate. Închisoarea comunistă era un mijloc de exterminare, scopul regimului era să curățe societatea de elementele burgheze, așa-zis dușmănoase și mai ales periculoase.

V.M-C.: După eliberare?

E.M.: A fost o aventură întreagă să-mi găsesc serviciu din cauză că dosarul meu atârna foarte greu. Am fost angajat până la urmă pe un post de proiectant la Institutul Proiect București, la atelierul lui Marcel Hornstein, un evreu față de memoria căruia am un mare respect, un om care a meritat toată stima. Am făcut cerere de reprimire în facultate, reînmatriculare în anul V, dar mai marele politic al școlii, profesorul Rebedeu, a pus o rezoluție cum că, din cauză că am dovedit că nu am înțeles să-mi recunosc greșelile, este necesar să muncesc pentru a mă reabilita. De fapt și în închisoare, în ultima perioadă, 1963-1964, începuse o campanie de reeducare-reabilitare a deținuților politici. Reeducarea consta în a primi din când în când câte un ziar care corespundea ideologic pentru a fi citit sau eram duși în holul cel mare, la câte un film de propagandă. Am revenit în facultate după încă trei ani, iar toată cariera mea de după terminarea facultății a stat sub semnul nefast al dosarului de cadre. În fiecare an trebuia să completez o autobiografie - era deja un adevărat ritual. Mai mult de arhitect proiectant gradul III nu am reușit să ajung, dosarul de cadre era ca o ghiulea agățată de mâini și de picioare. Nicio funcție de conducere, nicio delegație în străinătate, niciodată, dar toate acestea le priveam ca fiind normale și nu mi-au afectat relațiile cu colegii, umorul, dragostea de viață și mai ales speranța.

V.M-C.: În loc de concluzie…

E.M.: Și astăzi societatea noastră este bântuită de reminiscențe ale fricii. În comunism, aparatul de partid devorează statul și instituțiile sale, iar orice cale de protest față de abuzurilor puterii este eliminată. Cei 5 ani au fost o lungă „Odisee” din care consider că am ieșit învingător, iubindu-i pe oameni, pe colegii de facultate, de serviciu, deși speranțele mele de normalitate în cei 22 de ani de după prăbușirea regimului comunist au zburat una câte una. Cei 22 de ani irosiți în tranziție nu au reușit să ne maturizeze, nimeni nu a căutat să încerce măcar să educe un popor căruia totalitarismul și mai ales teroarea și brutalitatea acestuia i-au inoculat doar obediența și frica de a gândi și de a se exprima. Pe cei care au gestionat această situație sper ca istoria să-i așeze la locul cuvenit fiecăruia.

NOTE:

1. Născut la București în 1933, condamnat, în 1956, la 6 ani de temniță pentru redactare și răspândire de manifeste interzise, se sinucide în penitenciarul Aiud la 28.01.1962, în urma presiunilor celor care inițiaseră „Reeducarea”. Vezi Andronescu Demostene, Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii și versuri din închisoare, Editura Christiana, București, 2009.

2. Fost șef adjunct al Secției de Propagandă și Agitație, în 1948-1949 a publicat o istorie a Republicii Populare Române care glorifica „legăturile tradiționale frătești” dintre România și Rusia. Vezi Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf.

3. Arhitect, născut în București la 29 martie 1935, condamnat la 2 ani de închisoare politică, în 1957, pentru agitație publică, în fapt, pentru organizarea și participarea la manifestațiile anticomuniste studentești din București petrecute în urma evenimentelor din Ungaria, din 1956.

4. Arhitect, născut în București la 16 decembrie 1936, condamnat la 5 ani de închisoare politică în același proces cu Alin Tătaru.

5. Arhitect, născut în București la 23 iunie 1935, condamnat la 8 ani de închisoare politică în 1958, ca membru al „organizației Rugul Aprins”. Era student la Facultatea de Arhitectură în anul IV.

6. Arhitect, născut în București la 3 februarie 1935, condamnat la 7 ani de închisoare politică în 1958, ca membru al „organizației Rugul Aprins”. Era student la Facultatea de Arhitectură în anul IV.

7. Vezi Rugul Aprins, Plămădeală Antonie, Editura Arhiepiscopiei Sibiului, Sibiu, 2002; Timpul Rugului Aprins, Andrei Scrima, Editura Humanitas, București, 2010, sau Ieroschimonahul Daniil - Sandu Tudor și Rugul Aprins. De la Mănăstirea Antim la Mănăstirea Rarău, Bălan-Mihailovici Aurelia (coord.), Editura Charisma, Deva, 2010.

8. Salcia - un lagăr al morții, Alexandru Mihalcea, Editura Ex Ponto, Constanța, 2009.