Duiliu Marcu - Arhitectura de interior a locuințelor. Comanditari

„Preocuparea mea de a găsi soluții originale românești, de a lua din arhitectura clasică numai claritatea, simplitatea, ponderea, euritmia, proporțiile, meticulozitatea studiilor de detaliu, precizia execuției [...] au constituit pentru mine o linie de conduită, un crez care mi-a servit ca îndreptar în întreaga mea activitate. Iată în ce împrejurări am încercat să creez.”

(Duiliu Marcu - Arhitectura, 1912-1960, Editura Tehnică, 1960, București, p. 21)

Duiliu Marcu¹ (23 martie 1885-9 martie 1966) este cel care dovedește o polivalență ieșită din comun în arhitectura românească², fiind personalitatea acesteia care se confundă, practic, cu aproape întreaga evoluție a arhitecturii noastre³.

Conviețuirea stilistică a eclectismului academic francez, a neoromânescului, a avangardei și a modernismului s-a manifestat pe parcursul întregii perioade dintre cele două războaie mondiale, în unele situații chiar în cadrul aceleiași clădiri. Această îmbinare duce la apariția eclectismului (termenul este utilizat aici cu sensul de sinteză a stilurilor) interbelic, care se mulează pe preferințele comanditarului și pe cele ale arhitectului, care era suficient de liber în creația sa încât să se exprime în propriul limbaj arhitectural, ținând cont de influențele existente la nivel european sau internațional.

În acest context creează, desigur, și Duiliu Marcu, care, în opinia mea, a excelat în arhitectura interioarelor. Acest lucru nu reprezintă o noutate dacă sunt avute în vedere atât lucrările noi, cât și comenzile de modificare a interioarelor locuințelor aflate în proprietatea unor importanți comanditari. Așadar, lucrările sale cuprind clădiri realizate de la zero, extinse sau modificate în toate cele trei tendințe care se manifestă în perioada interbelică, menționate mai sus. Desigur, consacrarea definitivă a lui Duiliu Marcu drept un mare arhitect al veacului trecut este dată de arhitectura modernist-clasicizantă, o arhitectură simplă, elegantă, a detaliului, în care interioarele sunt la fel de bine studiate ca exterioarele, formând un tot unitar.

Aceste constatări sunt confirmate de fondul arhivistic „Donația Duiliu Marcu”, care cuprinde un număr de aproximativ 400 de tuburi de planșe, fiecare dintre acestea având, la rândul său, în medie, 60-70 de planșe cu proiecte de arhitectură și urbanism executate sau care nu au fost efectiv realizate. În ciuda acestui fapt, arhiva nu conține chiar toate lucrările arhitectului, lipsind, de exemplu, cele două abatoare din Bacău și Buzău, piața agroalimentară din Buzău, Gara Regală din Sinaia, acestea fiind amintite în cele două monografii Duiliu Marcu, Arhitecture: 1930-1940 și Arhitectura, publicată în 1960.

O contribuție remarcabilă a lui Marcu pentru întreaga arhitectură interbelică din țara noastră este reinventarea detaliului de arhitectură, atât prin soluția găsită, cât și prin prețiozitatea materialului folosit. Astfel, rezolvarea detaliilor de către diplomații Școlii de Arte Frumoase de la Paris, la sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, în stil eclectic, este reluată prin folosirea materialelor ca piatra naturală, lemnul, sticla și metalul la detaliile arhitecturii moderniste, în special la cele ale modernismului clasicizant. Din acest motiv, aș îndrăzni să-l numesc pe Duiliu Marcu „arhitectul detaliului în arhitectura modernistă din România”, cu precădere al celui de interior⁴.

Dacă neoromânescul i-a avut ca personalități pe Ion Mincu și pe Petre Antonescu, modernismul, care s-a dovedit mult mai adecvat necesităților vieții din perioada interbelică, și-a propulsat propriile personalități. Una dintre acestea este, desigur, și Duiliu Marcu, cel care însă a experimentat el însuși, în propria carieră, trecerea de la stilul național la modernismul funcționalist. Mai mult decât atât, el „a ilustrat prin lucrările sale etapele principale ale dezvoltării arhitecturii”⁵ din țara noastră. La începutul creației sale, „Duiliu Marcu a cedat [...] gustului și cerințelor zilei construind fastuoase locuințe particulare, adoptând pe alocuri linia tradițională”⁶ promovată de unii arhitecți precum Ion Mincu, Petre Antonescu sau Paul Smărăndescu, înaintea lui. Ulterior, arhitectul se exprimă, în primul rând, prin „armonia desenului, justa proporție a suprafețelor [...], mai mult decât [prin] bogăția decorației. Talentul lui îl poartă mai degrabă spre organizarea întregurilor arhitectonice decât spre valorile de pitoresc, pe care el nu le va cere decât materialelor naturale, cromaticii cărămizii lustruite, jocului, adeseori folosit, al feroneriei la porți și grilaje”.

În monografiile amintite, arhitectul mărturisește că, „în epoca 1912-1919, lipsită de liniștea necesară unei activități continue, am încercat să studiez mediul în care aveam să trăiesc și să produc, trasându-mi ca program de a mă folosi de cele două curente de arhitectură ce se desenau la noi în acea epocă: curentul academic și cel al arhitecturii de tradiție. Cu cel dintâi eram familiarizat încă din școala pe care o urmasem [...]”⁷. În opinia lui Duiliu Marcu, „întreaga această arhitectură constituia o continuare a clasicismului din prima jumătate a secolului al XIX-lea; [...] ea și-a păstrat totuși caracteristicile de valoare ale arhitecturii clasice, exprimate prin claritatea partiului și a compoziției și justețea proporțiilor”⁸. De altfel, aceste ultime două caracteristici, prețuite în mod deosebit de arhitect, aveau să reprezinte constante ale creației sale, indiferent de stilul abordat. În plus, aceste două virtuți ale arhitecturii clasice au stat la baza sintezei dintre clasic și modern care l-a făcut pe Duiliu Marcu o mare personalitate a arhitecturii interbelice și a arhitecturii românești în ansamblul ei.

În ceea ce privește locuințele, clădirea eclectică reprezentativă pentru această etapă de început a creației lui Duiliu Marcu este casa inginerului Constantin M. Vasilescu⁹ (cu care arhitectul a colaborat la unele din lucrările sale), construită în două perioade distincte: 1915-1916 și 1920-1925. După cum relatează însuși arhitectul, această lucrare a constituit o provocare a începutului carierei sale, „un moment important al activității, deoarece execuția unei clădiri cu fațade de piatră și cu un finisaj bogat și variat în interior necesită o deosebită pricepere, multă experiență și amănunțite studii de detaliu”¹⁰.

Citiți textul integral în numărul 4/2013 al revistei Arhitectura

FOTO:

- imagini din arhiva personală

- imagini din fondul de arhivă „Donația Duiliu Marcu” - ANIC

- imagini din monografia „Duiliu Marcu - Arhitectură 1912-1960”,EdituraTehnică, 1960

Note:

1 Născut la Calafat, pe malul Dunării, Marcu provine dintr-o familie modestă. Mama sa era fără ocupație, iar tatăl său căpitan în armata regală. Studiază la o școală primară din oraș și la gimnaziul local, însă în 1900 se înscrie la Secția Reală a Liceului „Carol I” din Craiova, inaugurat cu numai cinci ani înainte chiar în prezența suveranului. Aici se remarcă prin note foarte bune la desen, obținute în fiecare an de studiu, în baza cărora i se conferă premii speciale. În 1905, decide să urmeze

cursurile Școlii de Arhitectură din Capitală, însă după doar un an pleacă la Paris, unde studiază la Școala de Arte Frumoase. Se întoarce în țară în 1912, în calitate de diplomat al guvernului francez.

2 Pe lângă clădirile construite sau proiectate, activitatea lui Duiliu Marcu se desfășoară și pe planul didactic, fiind profesor aproape trei decenii, între 1929 și 1957, la Academia de Arhitectură din București, redenumită Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” după al Doilea Război Mondial,. Între 1953 și 1966 este președintele Uniunii Arhitecților din România. În același timp, din 1955 este membru cu drepturi depline al Academiei Române, al doilea arhitect căruia i se acordă această distincție, după Petre Antonescu, care devenise membru în 1945.

3 Deși a realizat marea majoritate a lucrărilor sale în perioada interbelică, după 1945, se ocupă, totuși, de unele proiecte de sistematizare, dar, în principal, se dedică învățământului, formând generații de arhitecți, care i-au fost recunoscători sau îi sunt recunoscători și în ziua de astăzi, în măsura în care mai trăiesc. Referindu-se la activitatea sa didactică (și nu numai), prof. dr. arh. Mihail Caffé, prof. dr. arh. Cornelia Elena Berindan, arh. Gheorghe Leahu și dr. arh. Nicolae Vlădescu îl descriu ca fiind un profesionist de excepție, care a devenit, la rândul său, un maestru pentru studenții săi și un model pentru generații întregi de arhitecți.

4 Chiar și după cel de-al Doilea Război Mondial, Duiliu Marcu este recunoscut ca unul dintre cei mai mari arhitecți de interior, motiv pentru care i se încredințează refacerea interioarelor și a fațadelor Palatului Ministerului de Externe (Palatul Victoria), serios avariat în urma bombardamentelor. În 1952 este laureat al Premiului de Stat în domeniul arhitecturii, clasa a II-a, pentru „realizarea interioarelor Palatului Consiliului de Miniștri”, Arhitectura, nr. 6-7/1954, p. 13).

5 Tudor Vianu, Un cuvânt înainte la Duiliu Marcu, Arhitectura, 1912-1960, Editura Tehnică, 1960, București, p. 12.

6 Idem

7 Duiliu Marcu, op. cit., p. 16.

8 Duiliu Marcu, op. cit., p. 17.

9 Fond Donația Duiliu Marcu, dosar nr. 1444/1977, UA 15 - „Proprietatea Vasilescu”.

10 Duiliu Marcu, op. cit., p. 43.