Arca Noetică de la Alba Iulia

Deși despre biserica noastră, proiectată de echipa arhitectului Dorin Ștefan, s-au publicat mai multe articole în presa centrală, în cotidiene și în reviste de specialitate, pentru a înțelege mai bine miza acestui proiect și a supărării acuzatoare a lui Sorin Dumitrescu din vara anului 2013¹, aș dori să prezint mai întâi un fragment dintr-un text pe care l-am scris în luna martie a anului 2010, la cererea Uniunii Arhitecților, pentru un volum dedicat arhitecturii ecleziale, coordonat de Petru Guran, având aici o valoare de document simbolic.

1. Povestea unei biserici din Alba Iulia (martie 2010)

În anul 2005 am primit misiunea de a zidi o biserică pentru un cartier rezidențial, în formare, între Alba Iulia și satul Micești, în direcția Zlatna, Apuseni. Am ales această parohie nouă pentru că, în general, comunitățile noi sunt mai dinamice și nu sunt încremenite în tot soiul de tradiționalisme păguboase, date pe post de Sfântă Tradiție. Mai mult, această parohie avea în derulare actele de donație pentru o parcelă de pământ, destinată lăcașului bisericesc. Din păcate, donatorul s-a răzgândit și s-a retras din toată povestea, la câteva luni după concurs, lăsându-mă cu ochii în soare. Nu aveam nicio soluție, iar terenurile aveau un preț care nu lăsa nicio speranță. Era perioada boomului imobiliar în toată țara.

Am început să slujesc, duminica și în sărbătorile mari, într-o capelă improvizată în biroul principal al unei firme de termopan din parohie, pus la dispoziție de către patron cu toată înțelegerea situației. Între timp, am auzit că un om de afaceri din zonă dorește să ctitorească o biserică. Pe atunci aveam următoarea dorință: biserica să poarte hramul Sfinților Brâncoveni și să aibă alături un centru cultural-catehetic și o casă parohială. Cu alte cuvinte, doream o biserică care să fie implicată într-un proiect cultural și care, eventual, să marcheze jubileul de 300 de ani al martiriului Brâncovenilor, din anul 2014. Cum eu venisem la Alba Iulia din Muntenia, din zona de iradiere culturală a Sfinților Brâncoveni, și cum aceștia fuseseră binefăcători ai Mitropoliei Transilvaniei de la Alba Iulia la începutul secolului al XVIII-lea, mi se păreau modelele cele mai bune pentru un hram care antrena cumva și un stil arhitectural pentru lăcașul dorit. În plus, Brâncovenii mi se păreau cei mai potriviți pentru încă un motiv: fuseseră oameni bogați și stilați, dar au pierdut totul și s-au salvat prin credința lor martirică. Se potriveau cu duhul românesc al Albei Iulia și îi dădeau românismului acesta un anume grad de spiritualizare care-l deosebea net de naționalismul găunos. Cu acest vis în desagă, am făcut o vizită omului de afaceri pomenit. Întâlnirea a fost tare nostimă. Omul nu era hotărât, dar a lăsat un fir de speranță. I-am dăruit o icoană cu Maica Domnului pe spatele căreia am lipit numărul meu de telefon, o carte de vizită care s-a dovedit până la urmă biruitoare.

După o vreme am primit în dar, într-o primă fază, un teren din partea unor profesori pensionari din Micești, pentru ridicarea bisericii. Când m-am întors cu actul de donație acasă, un coleg, profesor la Facultatea de Teologie din Alba Iulia, m-a rugat să merg în locul său într-o excursie cu studenții noștri în Oltenia, adică la Hurez și Tismana. Am rămas uimit: Brâncovenii lucrau din plin și mă pofteau acum la mănăstirea lor și apoi la cea a Sfântului Nicodim, sfântul prăznuit alături de Maica Domnului în ziua de 26 decembrie, ziua hirotoniei mele întru preot. Am slujit atunci și am predicat în ambele mănăstiri, întărindu-mă în gândul ctitoricesc.

Vizitându-mi un prieten, l-am cunoscut pe tânărul arhitect Dorin Adam Ștefan, originar din Alba Iulia, asistent la Facultatea de Arhitectură a Universității „Ion Mincu” din București, și, după o convorbire de câteva ore, am convenit ca, în termen de câteva luni, să vină cu o propunere de biserică. Povestisem despre ideea cu hramul și cu o eventuală reconsiderare în cheie contemporană a stilului brâncovenesc. Îi arătasem și o serie de bisericuțe medievale din Cipru, dintr-un album, și părea că ne înțelesesem. Între timp, am continuat lecturile despre stilul brâncovenesc și despre arhitectura eclezială românească și am constatat că acest stil a fost folosit enorm de mult și că e foarte greu să relecturezi anumite elemente pentru a găsi un contrapunct care să surprindă cu ceva astăzi. Arhitectul comunica foarte greu, fiind prins și în alte proiecte și nefiind nici măcar arvunit. I-am transmis un mesaj pascal inedit, „Hristos a înviat! Halal comunicare!”, după care am primit într-un târziu primele imagini cu propunerea de biserică. Era vorba de un lăcaș relativ mic, în stil bizantin, care pleca de la Biserica „Sf. Nicolae Domnesc” de la Curtea de Argeș, cu fațadă din cărămidă, cu plan de cruce greacă înscrisă, cu ferestre elegante ca niște fante, cu un portic deosebit care se bandela în jurul lăcașului de la poarta-clopotniță până la nivelul de intrare în demisol și gardul care încadra terenul. Intenția era să mai lucrăm pe acest proiect, dar nu puteam să-i transmit arhitectului că, între timp, se întâmplase ceva foarte important: omul de afaceri mă contactase prin ÎPS Andrei, arhiepiscopul de Alba Iulia, și dorea să ctitorească lăcașul nostru pe o nouă locație, mult mai amplă decât cea dintâi. Iar acest lucru s-a petrecut exact când mă bucuram de cel de-al cincilea prunc, Emanuel-Maxim („Cu noi este Dumnezeu” la maximum!), cu certificatul de naștere proaspăt primit.

La sfatul și încurajarea unui prieten, regizorul Ionuț Totu, am intrat atunci în dialog cu cei mai importanți arhitecți români care propuseseră după 1989 proiecte pe care le consideram izbutite. Am încercat mai întâi cu Șerban Sturdza, care s-a arătat interesat, dar întâlnirea stabilită inițial s-a contramandat. L-am contactat apoi pe Radu Mihăilescu, care era ocupat cu proiectarea unui mall. În cele din urmă, după ce am văzut ideea Voronețului postmodern a lui Dorin Ștefan, propusă pentru noua Catedrală Patriarhală, în albumul editat de către Augustin Ioan, mi-am luat inima în dinți și l-am sunat pe profesor. Trebuie să mărturisesc că mi-a plăcut din primul moment timbrul și modul foarte distins și elegant de comunicare al lui Dorin Ștefan. În orice caz, nu-l încânta mai deloc ideea cu brâncovenescul, deși îi erau dragi Brâncovenii. Ne-am întâlnit în scurt timp la Alba Iulia ca să vedem dacă suntem compatibili și totul s-a terminat cu un zâmbet de bună înțelegere, o strângere de mână și îndemnul-rugăciune rostit de maestru: „Să ajute Dumnezeu să mergem până la capăt, părinte!”.

A urmat punerea pietrei de temelie și împlântarea crucii pe locul viitorului altar, un eveniment deosebit la care a participat egumenul celei mai importante mănăstiri athonite, Părintele Efrem Vatopedinul, însoțit de un grup de călugări și un cor de muzică psaltică din Atena, oaspeți ai Arhiepiscopiei de Alba Iulia în acele zile, alături de vlădica Andrei, ctitorul Ioan Popa, primarul Mircea Hava, de credincioșii din cartier și de prieteni. Primisem deja primele imagini cu conceptul proiectului, dar nu am apucat să le prezint public, în cadrul festiv al începuturilor. În schimb, în capela improvizată unde slujeam duminica, am lăsat planșele intenționat pe masă, fără să le spun însă credincioșilor că este vorba despre viitoarea noastră biserică. Am fost uimit de modul în care au reacționat la elementele de noutate ale lăcașului propus de arhitectul Dorin Ștefan: planul inedit cu o trecere din basilical în cruciform printr-o unduire progresivă a absidelor care sugerează evoluția diacronică a edificiilor liturgice, eliminarea ferestrelor obișnuite și înlocuirea lor cu o bandă de sticlă de jur-împrejur, sub cornișă, pentru a crea un spațiu semiîntunecat, pridvorul într-un amplu arc de cerc tot cu o formă unduită, forma de elipsoid a acoperișului și de aripă de pasăre măiastră care iese mult în afară formând un spațiu de ocrotire deasupra pridvorului stilizat la maximum, împodobirea zidurilor exterioare în întregime cu frescă, așa cum întâlnim la ctitoriile rareșene.

Locașul propus era chivotul dorit numai că elementele sale de noutate aveau nevoie de un anume timp de recepție pentru a nu părea o forțare. Această metaforă arhitecturală a intrat, din fericire, foarte rapid în vizorul specialiștilor și publicarea câtorva eseuri despre ea în revistele Arhitectura² și Igloo³ a avut efecte benefice. Proiectul a avut ocazia să fie prezentat de către Dorin Ștefan de mai multe ori în conferințe publice la București și la Londra⁴, iar o dată și la Alba Iulia, la unul din cursurile mele la Facultatea de Teologie. În anul 2009, mai multe imagini cu această biserică din stadiul inițial de după montarea structurii metalice au apărut în expoziția cu lucrările lui Dorin Ștefan de la clubul Makondo din București și, ulterior, în monografia numită sugestiv „Carte de bucate de arhitectură”⁵.

Cei care aveau inițial îndoieli s-au convins că e vorba de un lăcaș deosebit care nu dorește cu orice preț să fie altfel, ci șlefuiește creativ elementele care există în tradiția arhitecturală ortodoxă: „Prin forma sa nuanțată, biserica amintește evoluția în timp a edificiilor de cult, de la simplitatea geometrică a planurilor bazilicale la complexitatea rezultată ulterior prin curbarea liniilor și adăugarea progresivă a navelor și a nișelor. Urmărind privirea credincioșilor care se apleacă pentru a se ridica mai târziu, planul dreptunghiular de la baza construcției devine treflat înspre cornișă. În mod simbolic, construcția este structurată pe un modul de 12, căci are 12 m lățime, 12 m înălțime și 24 lungime. Potrivit arhitectului, edificiul ar trebui să fie, înainte de toate, o cutie de rezonanță în interiorul căreia are loc misterul. Ca și în cazul mănăstirilor de pe vremea lui Ștefan cel Mare, taina se continuă în exterior prin intermediul picturilor de pe ziduri. Iluminarea bisericii se face intenționat prin fante prevăzute în acoperiș și în zona cornișei, pentru a nu afecta continuitatea pereților. Prelungirea frontală a acoperirii redă prin unduirea sa lină aripa unui înger. Intenția a fost de a crea un spațiu de adunare, în care oamenii să se simtă protejați, în siguranță. (…).

Citiți textul integral în numărul 6/2013 al revistei Arhitectura

Note:

1 Un material media calomnios, realizat la inițiativa pictorului sorin dumitrescu în luna iulie a.C., Publicat ulterior într-o formă mai amplă în numărul din septembrie a.C. Al revistei igloo, referitor la proiectul iconografic în curs de realizare la biserica parohiei cartier nou din alba iulia, desfășurat în parteneriat cu fundația transavia, sunt dator să vă prezint public, în calitate de paroh și de supervizor al lucrărilor, situația concretă din teren, tocmai pentru a risipi ceața presărată tendențios pe un proiect de excepție.

2 Irina Rotaru, Biserica din cartierul nou-Alba Iulia, în Arhitectura nr. 59, noiembrie 2007, p. 52-55.

3 Interviu cu Dorin Ștefan realizat de Viorica Buică, Dorin Ștefan Birou de Arhitectură, în Igloo nr. 72-73, dec. 2007-ian 2008, p. 40-60.

4 Dorin Ștefan, 6 projects a contextual aproach, metropolitan university in partnership with the Romanian Cultural Institute in London (icr), 1 november 2007, Departament of Arhitecture and Spatial Design London.

5 Dorin Ștefan, Carte de bucate de arhitectură, grafică: Corina Gabriela Duma, red.: Viorica Buică, Igloo, București, 2009, p. 306-311.