Culele oltenești: răspunsul creativ al comunităților locale la evenimentele marii istorii

Rosario Asunto deschide cartea sa despre peisaj cu un capitol referitor la metaspațialitatea peisajului, făcând trimitere cronologic către definițiile noțiunii de peisaj conform dicționarelor explicative italiene, care era descris acum 150 de ani ca un fragment din natură demn de a fi un „subiect de pictură”, un decupaj, un cadru extras dintr-un întreg mai mare¹. Fie că acel cadru este pânza, fereastra sau orizontul, dincolo de cadrul respectiv peisajul continuă, în plan concret, în două feluri: cu un peisaj uniform, repetitiv, cum este cazul Deșertului Sahara, sau cu un peisaj variat, care își schimbă semnificativ aspectul odată cu deplasarea observatorului.

În ultima jumătate de secol, noțiunea de peisaj trece printr-un proces accelerat de redefinire², acaparând în centrul semnificațiilor sale omul ca modelator al peisajului natural, utilizator sau „consumator cultural”, în funcție de capacitățile sale senzoriale și spirituale. În analiza valorică actuală în domeniul patrimoniului construit se caută cunoștințele, abilitățile și motivele care i-au determinat pe cei care au creat ceea ce numim astăzi patrimoniu construit să se manifeste așa cum au făcut-o prin arta monumentală, arhitectură, ansambluri sau prin raportarea construcțiilor la mediul natural³. Se cercetează și în ce măsură calitățile fizice și culturale ale patrimoniului construit s-au păstrat și au fost sau nu „obturate” de intervențiile sau construcțiile care le-au succedat, în ideea de a evalua capacitatea patrimoniului construit de a transmite umanității valoarea sa⁴.

Oltenia este un spațiu geografic ce deține calități scenografice și strategice la o scară vastă, fiind o compoziție în crescendo de la sud spre nord, începând de la Dunăre, dominat de zona de dealuri-platformă cu o pantă generală mică, urmată de Subcarpați și încheiată de lanțul muntos. Acest spațiu constituie baza vizuală, sau „pătura” pe care este proiectată evoluția tipologiilor de arhitectură ale culelor oltenești în decursul a cel puțin trei veacuri. Peisajul platformelor Podișului Getic împădurite acum 300 de ani este, mai degrabă, repetitiv, uniform, de tipul dunelor de nisip, unic datorită formelor prelungi ale dealurilor și văilor asemănătoare în care râurile funcționau ca axe ordonatoare. Privit din oricare din punctele sale centrale înalte cu vizibilitate la distanțe mari, acest spațiu geografic oferă un cadru vizual similar.

Întotdeauna situate la înălțime, la distanțe de până la 20 de kilometri între ele, cu o tipologie urbană specifică satelor boierești așezate pe cursurile apelor din cauza terenurilor agricole, majoritatea construcțiilor de tip culă dominau așezările și peisajul, fiind amplasate pe movile în centrul văilor sau pe boturi de deal cu largă vizibilitate.

Relația dominantă geometrică dintre construcțiile unice de tip culă față de sat, alăturarea consistenței materiale față de precaritatea locuințelor țărănești prin dimensiunile, tipologiile volumetrice, materialele constructive, izolarea și unicitatea reasigură autoritatea acestora.

Cele 107 construcții de tip culă menționate în cele trei monografii scrise de Iancu Atanasescu⁵ și Valeriu Grama, Radu și Sarmiza Crețeanu⁶ și Ion Godea⁷ se departajează în 10 categorii, acestea fiind în marea majoritate construcții de tip turn, forma cea mai independentă compozițional.

Inginerul austriac Wilhelm Janeke susținea că programul de arhitectură al culei anexă la conac ar fi o reinterpretare a turnului donjon de secol al XII-lea⁸ și al XIII-lea, când au fost aduși cavaleri teutoni⁹ și pe teritoriul Olteniei, probabil datorită tipologiei culelor anexă la conac. Un exemplu în acest sens ar putea fi cetatea Trikule¹⁰ de la Svinița, în zona Cazanelor Dunării, unde la ordinul Regelui Béla al IV-lea, în secolul al XIII-lea, au fost aduși Cavaleri Ioaniți care s-au stabilit acolo, iar ulterior cetatea ar fi fost întărită și de Pippo Spano, în secolul al XV-lea¹¹. Această cetate ar putea fi considerată prima din serie și este posibil să fi existat și alte construcții de acest tip¹².

Conacele cu volume secundare care conțin uneori camere de apărare pe fațada posterioară sau volume cu foișor la intrare și conacele cărora le-au fost adăugate turnuri alipite sau suprapuse volumelor inițiale, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, au fost inițial, în multe cazuri, ctitorii ale boierilor din vremea lui Mihai Viteazul, cu rang important. Aceste conace, unsprăzece la număr, au fost dispuse longitudinal în zona Subcarpaților la distanțe semnificative, cu excepția culei din Vlădaia.

Turnurile anexă la conac erau locuite numai pe durata atacurilor, cele mai vechi fiind încadrate la secolul al XVII-lea, localizate în zona Podișului Getic, dar și în Câmpia Munteniei, cea mai îndepărtată spre est a fost cula Ciumernicu, din actuala localitate Popești-Leordeni, Ilfov, iar o altă culă păstrată de acest tip este cea din Frăsinet, județul Teleorman. Cea mai nouă construcție de acest tip a fost cula din Popești-Gorunești, ctitorită de protopopul Cârstea în 1805.

A cincea categorie reprezentativă pentru cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea este cea a turnurilor locuință permanentă, înșirate pe dealurile Văii Jiului, reunind exemplarele cele mai desăvârșite ale stilului: Curtișoara, reprezentând Renașterea clasică, Groșerea - exemplificând barocul, și cula cea nouă din Măldărești - caracteristică manierismului. Acestea au aparținut boierilor dregători ai domnilor fanarioți sau administratori în teritoriu, iar unii dintre ei s-au instalat în Oltenia după retragerea austriecilor.

Citiți textul integral în numărul 6/2013 al revistei Arhitectura

FOTO:

SILVIA COSTIUC

Ion Voinescu

Monumente de artă țărănească din România, București, Carol Göbl,

Note:

1 Rosario Asunto, Peisajul și estetica, Meridiane, București, 1986, vol. I, p. 47.

2 ICOMOS, World Heritage Cultural Landscapes, UNESCO-ICOMOS Documentation Centre, 2009, p. 7.

3 Cinci (II-VI) dintre cele șase criterii culturale impuse de UNESCO pentru înscrierea unui obiectiv în Lista patrimoniului mondial se referă explicit la valorile culturale pe care un monument, ansamblu sau sit poate să le redea prin caracteristicile fizice păstrate. Cf. UNESCO, Operational Guidelines for the Implementation of the World Heritage Convention, World Heritage Center, 2013, p. 49-53 și p. 77-98.

4 UNESCO impune satisfacerea cerințelor de autenticitate și integritate raportat la criteriile culturale de înscriere a obiectivelor clasate. Cf. UNESCO, Ibidem, p. 79-95.

5 Iancu Atanasescu și Valeriu Grama, Culele din Oltenia, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1974.

6 Radu și Sarmiza Crețeanu, Culele din România, București, Editura Meridiane, 1969.

7 Ion Godea, Culele din România - tezaur de arhitectură europeană, Timișoara, Editura de Vest, 2006.

8 În anul 1150, pe vremea când Oltenia a fost ocupată de Regele Géza al II-lea, au fost chemați coloniști franconi din Germania, apoi, în 1211, au fost chemați cavaleri teutoni să lupte contra pecenegilor și cumanilor. Cf. Wilhelm Janeke, op. cit., p. 37.

9 După invazia mongolă din 1247, Oltenia ajunge sub vasalitatea Regelui Béla al IV-lea, care aduce în teritoriu câteva zeci de cavaleri teutoni cu intenția de a coloniza zona și de a construi cetăți, acești cavaleri având interdicția de a primi coloniști din Ardeal. Cf. Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, București, Editura Humanitas, 2002, p. 44.

10 Un alt toponim înrudit etimologic și apropiat geografic de Șvinița este Ada-Kaleh, insula-cetate, situată într-o poziție strategică, la fel ca și Șvinița. Aceasta a fost locuită din antichitate și fortificată în secolul al XIII-lea, dar și în pragul secolului al XVII-lea, de austrieci.

11 Ilie Sălceanu și Nicolaie Curici, Fenomenul „Șvinița”, Satu Mare, Editura Solstițiu, 2012, p. 259.

12 Prin amplasarea lor pe malul stâng al Dunării, la intervale echivalente între Cazane și vărsarea Jiului, unele construite tot pe ruine antice: Desa, Cetate.