Imagini de șantier Arena Națională

E mare, e românesc (în parte), e în București, e mediatizat, a fost și va mai fi „monedă” electorală, e prilej de mândrie și subiect de polemici, este un loc și un obiect în egală măsură. Este Arena Națională. Și este un proiect căruia i-am dedicat 4 ani.

Începută, într-o primă variantă, în mai 2006, după un concurs câștigat cu mai bine de un an înainte, și inaugurată în iulie 2011, Arena Națională se înscrie în mod firesc și oarecum predestinat, într-o suită de clădiri al căror impact nu poate fi neglijat la scara orașului și a țării, în sensul cel mai larg al acestor noțiuni. Este totuși surprinzător cum, la 2 ani după finalizarea lucrărilor, opinia publica limitează discuțiile despre Arenă la starea gazonului, probabil 3% sau mai putin din ansamblul edificiului. Prin ansamblu înțelegând aici investiție, implicare, volum de muncă, aportul proiectării și întinderea lucrărilor din șantier. Proiect anticipat și promovat de autorități, așteptat, lăudat și criticat de publicul larg, Arena Națională rămâne un reper urban și istoric. Citeam un titlu de ziar (sportiv) în care Arena era numită „stadionul generațiilor”. Inspirat, am putea zice.

Dincolo de amploarea cifrelor (vezi Date tehnice), dincolo de știri și reportaje, de evenimente, meciuri și concerte, Arena reprezintă rezultatul (discutabil, criticabil, dar în tot acest timp viu și prezent) unui efort considerabil, de lucru în echipă, pe o durată de peste 4 ani petrecuți atât în biroul de proiectare, cât și pe șantier.

Articolul de față este dedicat șantierului Arenei și se dorește a fi o privire în detaliu, un close-up în imagini și date, al evoluției în etape a lucrărilor.

În plus, de-a lungul lucrărilor, șantierul mi-a relevat, din nou, un adevăr care tinde să devină universal. În șantier, cel puțin într-o anumită perioadă a acestuia, adevăratul sens și adevărată valoare a unui proiect ies la iveală cu o forță mult mai puternică, poate, decât atunci când clădirea este finalizată. Într-o manieră abstractizată, din cauza lipsei finisajelor, dar cu mult mai multă claritate, structura crudă a unui edificiu reușește să redea mult mai multe adevăruri despre forma arhitecturală, decât în prezența adăugită a restului de elemente constructive.

Desigur, lipsește confortul, lipsesc luminile și mobilierul, lipsesc plafoanele și pardoselile, lipsesc ușile și fațadele și, poate, chiar și acoperișul. Dar la un nivel profund, de percepție și înțelegere a spațiului arhitectural, șantierul este o formă mult mai expresivă de „construit”. Și totodată mai impresionantă. Aceasta, desigur, și din cauză că invită la un efort suplimentar de lectură. Șantierul lasă loc imaginației să populeze un spațiu, de altfel arid, cu o viață potențială. Și poate un alt adevăr ar fi că imaginația noastră se află sub semnul unui optimism incurabil. Dăm formelor imaginate mai multe calități decât celor reale, cărora tindem mai degrabă să le găsim cusururi.

O altă calitate a unui șantier este că poarta, la vedere, urmele construirii. În absența finisajelor care să acopere diversele erori, putem percepe într-un șantier micile sale imperfecțiuni. Urmele de mâini sau de bocanci în șapa turnată, amprenta cofrajului pe betonul deja întărit, capetele de armături încă neumplute, sprijinele temporare pentru cofrajul planșeelor, uneltele depozitate într-un colț, laolaltă cu restul de materiale care încă nu au fost puse în operă. Toate sunt semne ale actului nemijlocit de construire. Și invită, din nou, la imaginație: „Oare cum va arăta la final? Oare cât de mare, cât de înalt va fi? Unde vor fi turnați ceilalți stâlpi? Va mai pătrunde lumina în spațiul acesta?” etc.

Citiți textul integral în numărul 6/2013 al revistei Arhitectura