Societatea Arhitecților Români și statutul arhitectului

Este, în general, cunoscut momentul înființării SAR, la 26 februarie 1891. Este, de asemenea, deseori invocată „provocarea” care ar fi putut rezulta din acel fragment al discursului lui Paul Wallot (arhitectul Reichstagului berlinez) la banchetul oferit în cinstea sa și a arhitectului francez Edmond de Joly (arhitectul Camerei Deputaților din Franța), membri ai juriului concursului pentru clădirile Camerei Deputaților și Senatului din decembrie 1890: „... Dacă veți înființa o societate de arhitecți, după cum există în toate orașele principale ale lumii, atunci să ne faceți amabilitatea de a ne numi membri onorifici ai societății D-voastră pe mine și pe scumpul meu amic, dl De Joly”¹.

Un an mai târziu, în ziua de 26 februarie 1891, în localul Serviciului tehnic al primăriei bucureștene, 24 de arhitecți au decis înființarea Societății Arhitecților Români². La 7 martie 1903 noua societate a fost recunoscută persoană morală și juridică, prin documentul publicat în „Monitorul Oficial” nr. 276, din 14/ 27 martie 1903.

Scopul primordial al noii societăți, urmărit permanent cu multă consecvență, vreme de multe decenii, era acela de a asigura statutul arhitectului, corespunzător cu rolul lui în edificarea mediului construit: „Constituirea societății architecților români este, dar, nu numai o grupare de oameni speciali pentru a lucra la dezvoltarea artei lor, este însă o cetate de unde să se apere drepturile lor contra uzurpatorilor și contra speculanților de toate soiurile care, prin ignoranța și șarlatania lor, compromit arta și numele de arhitect”, se subliniază în procesul-verbal întocmit la 26 februarie 1891, la înființarea societății³. În afară de situația prezenței neaveniților printre cei care elaborau proiecte de arhitectură, Societatea a urmărit, în timp, atât clarificarea domeniilor distincte de activitate ale arhitecților față de ingineri, cât și protecția arhitecților din România față de cei străini (în special, francezi) cărora li se încredințaseră câteva dintre cele mai importante clădiri publice ale țării.

Câteva zile mai târziu, la 4 martie, în prima Adunare Generală a Societății, s-a aprobat Statutul și s-a ales prima conducere a SAR. Societatea avea trei categorii de membri: membri societari, membri asociați și membri onorifici. Dintre membrii societari au fost alese, la interval de doi ani, apoi de trei ani, conducerile SAR. Președintele ales în 1891 a fost Alexandru Orăscu, care, în acel moment, era rectorul Universității din București. În pofida afirmațiilor tranșante ale procesului-verbal amintit mai sus, în primul statut al Societății, întocmit de Ion N. Socolescu, George Mandrea și Ștefan Ciocârlan și aprobat în Adunarea Generală din 4 martie, nu este menționat acest scop fundamental, ci alte câteva obiective: „socializarea”, prin întâlniri care permit cunoașterea reciprocă, schimbul de idei și dezvoltarea „simțămintelor de confraternitate”; dezvoltarea cunoștințelor, prin conferințe, lecturi, excursii etc.; organizarea de expoziții, studierea diferitelor probleme care privesc profesiunea; în măsura în care ar fi existat mijloace financiare, punerea la dispoziția membrilor societății a unui sediu, a unei biblioteci și a unui „muzeu special”⁴. În Statut este precizată, în schimb, alcătuirea societății: din ea puteau face parte, ca membri „societari”, „un număr nelimitat de membri români sau străini, născuți și crescuți în țară și care sunt pe cale formală de a se naturaliza”, arhitecți „care au făcut o școală specială de arhitectură, precum și cei ce, fără a fi făcut o școală specială, profesează meseria de arhitect în momentul fondării societății”⁵. Nu se făcea deosebire, prin urmare, de naționalitatea membrilor și nici de pregătirea arhitecților în școli specializate, ci erau acceptați toți cei care practicau, în acel moment, profesia de arhitect. Este important de subliniat acest fapt, căci, în deceniile următoare, profesioniștii care aspirau la titlul de arhitect au fost grupați în categorii diferite și, în consecință, aveau „competențe” diferite în ceea ce privește tipul de proiecte (de clădiri) pe care le puteau întocmi.

După alte două săptămâni, Comitetul adaugă alte două obiective majore ale SAR: înființarea unei școli de arhitectură și reformarea Consiliului tehnic pentru „tot ce privește lucrările de arhitectură”⁶. Treptat, în anii care au urmat, s-au formulat alte numeroase obiective imediate sau de durată ale Societății Arhitecților Români, din ce în ce mai diversificate, care au căutat să cuprindă și să afirme întreaga menire a arhitectului în societatea modernă.

Un interes particular îl reprezintă, însă, fără îndoială, eforturile permanente, urmărite cu perseverență, de a obține recunoașterea titlului de arhitect și protejarea lui. Acesta nu a fost un drum liniar, simplu, ci a întâmpinat diverse impedimente, din partea diferitelor structuri ale statului sau ale unor societăți profesionale similare. Nu este mai puțin adevărat că poziția oscilantă a SAR, dincolo de afirmațiile generale de intenție, repetate cu obstinație, nu a găsit mijlocul legislativ convingător – și sprijinul absolut necesar – pentru ca statutul profesiei să capete confirmarea din partea autorităților statului. Acest complex de împrejurări a condus la situația ca până la legiferarea dorită să treacă circa patru decenii. În acest parcurs pot fi puse în evidență două etape, fiecare având câteva caracteristici particulare, fiecare dintre ele marcând un grad din ce în ce mai mare al maturizării, de-a lungul timpului, a raporturilor stabilite între arhitecți și Societatea Arhitecților Români, cu lumea românească a primei jumătăți a secolului trecut.

Cea dintâi etapă poate fi considerată de la înființarea societății până în primii ani ai deceniului trei. Unul din primii pași a fost acela de a cere statuarea și recunoașterea domeniului de activitate a arhitectului, diferit de cel al inginerului. Astfel, ca reacție la proiectul de lege privind organizarea corpului tehnic al Ministerului Lucrărilor Publice din 1893 (care făcea referință doar la ingineri), SAR a avut discuții prelungite, în două ședințe din luna aprilie a anului respectiv. Alternativa înființării, printr-o lege specială, a unui Corp al Arhitecților, similar celui al inginerilor, a fost considerată prematură, apreciindu-se că pregătirea unei astfel de legi ar presupune un studiu mai atent și aprofundat. Prin urmare, nefiind pregătită pentru elaborarea unui proiect de lege în acest sens, Societatea a considerat suficientă, pentru moment, doar solicitarea ca „sub cuvântul de lucrări publice să nu se cuprindă zidirile publice care cad în domeniul specialității de arhitect”⁷. Era vorba, așadar, de protecția arhitectului ca profesionist, implicit prin protecția domeniului propriu de activitate.

Una din primele tentative de legiferare a protejării profesiei care a aparținut arhitecților înșiși a fost Proiect de lege. Disposițiuni relative la titlul de architect și la titlul de conductor desenator – întocmit la începutul anului 1906 de Ion. D. Berindei, semnat de 50 de arhitecți, membri ai SAR⁸. Importanța și interesul lui constau tocmai în faptul de a fi întâiul document suficient de coerent, care include câteva dintre cerințele de până atunci ale SAR.

Conform proiectului de lege, titlul de arhitect ar fi putut fi conferit doar celor care au absolvit studii „complete” într-o școală de arhitectură recunoscută de statul respectiv. Acești profesioniști trebuie să fie înscriși într-un „tablou”, întocmit de un juriu care, totodată, va constitui „Consiliul tehnic superior permanent de arhitectură”. Consiliul, numit de Ministerul Instrucțiunii Publice, ar fi avut și calitatea de for de aprobare a proiectelor de clădiri de utilitate publică; el ar fi reprezentat, așadar, o structură, aflată în subordinea unui minister, paralelă cu aceea a Consiliului Tehnic Superior al Ministerului Lucrărilor Publice, alcătuit, în majoritatea sa, din ingineri. Prin Consiliul tehnic de arhitectură avut în vedere ar fi fost reunite, prin urmare, două solicitări ale SAR: pe de o parte, înființarea tabloului arhitecților și, pe de alta, avizarea proiectelor de arhitectură, independent de cele specific inginerești. „Tabloul”, actualizat anual, întocmit de această comisie, ar fi cuprins pe cei îndreptățiți, prin studiile urmate, să poarte titlul de arhitect; ceilalți ar fi fost înscriși „în tabele speciale”, formând conductori/ desenatori în arhitectură. Doar profesioniștii înscriși în tabloul principal puteau întocmi proiecte de clădiri publice sau, în general, clădiri de utilitate publică și doar aceștia puteau fi numiți pe lângă ministere, județe sau primării. Existau câteva excepții (ca „măsură tranzitorie”): în tablou puteau fi admiși arhitecții care au avut până în acel moment funcțiunea de arhitect la stat (pe lângă diferite ministere), arhitecții care sunt autori de cursuri de arhitectură sau profesori de arhitectură, absolvenții școlii particulare a SAR, precum și cei care au ocupat cel puțin 10 ani posturi de arhitect în diferite structuri ale statului.

Conținutul proiectului de lege impune câteva observații și remarci. În primul rând, nu se specifică dreptul de a fi înscris în „tablou” numai al profesioniștilor de naționalitate română, ci se menționează doar caracterul recunoscut al școlii absolvite, deci se accepta valabilitatea diplomelor eliberate de școli de specialitate din diferite țări, în condițiile în care în România nu exista, încă, o astfel de școală de nivel universitar. În această privință se face o excepție, firească, de altfel, care îi privește pe cei care au absolvit Școala particulară a SAR: perioada menționată, până în 1897, este tocmai cea în care statul nu a recunoscut, printr-un act oficial, această școală. Proiectul de lege favoriza, în consecință, arhitecții formați la propria școală. În al doilea rând, prin introducerea celor două categorii de profesioniști recunoscuți, se avea în vedere recunoașterea celor două niveluri de pregătire necesare în acel moment în practica profesiunii. Acest lucru poate fi înțeles în contextul primilor ani a secolului al XX-lea, când încă numărul arhitecților cu studii complete de specialitate era redus. Fără a avea date concrete, este de presupus că, față de cei 24 de arhitecți semnatari ai actului de înființare a SAR, puțini alții și-au început practica profesională în această scurtă perioadă, în timp ce nevoia unor profesioniști era în creștere, odată cu sporirea considerabilă a efortului constructiv al statului. În fine, ultima observație privește referirea exclusivă la protejarea profesioniștilor care realizează lucrări cu caracter public și a celor care puteau fi angajați în serviciile de specialitate ale diferitelor instituții ale statului. Preocuparea specială pentru această categorie a arhitecților își are, de asemenea, rădăcini profunde în situația României din acel moment. Pe de o parte, exista, astfel, garanția calității clădirilor publice necesare statului modern. Apariția acestora a fost declanșată prin promulgarea unei scurte legi din 1882, prin care se acordau fonduri pentru realizarea tocmai a acestei categorii de clădiri. Pe de altă parte, nu putem să nu remarcăm optica, tributară culturii urbane a epocii, conform căreia clădirile publice (de interes public), respectiv calitatea acestora și, în primul rând, caracterul lor monumental, puteau conferi aspectul modern al orașului, în înțelesul perioadei „la belle époque”, precum și prestanța acelor instituții. Calitatea arhitecturii clădirilor particulare, fie ele instituții, fie locuințe, care reprezentau, ca totdeauna, cea mai mare parte a clădirilor noi ale unui oraș, nu era luată în considerare ca o „prioritate” a SAR, atâta vreme cât orice persoană – arhitect cu studii sau fără nicio pregătire în domeniu – putea, în continuare, elabora proiecte pentru această categorie de clădiri⁹.

Primăria Bucureștiului a fost prima administrație din țară interesată de calitatea generală a construcțiilor din oraș. A fost o inițiativă cât se poate de firească, ținând cont de faptul că ritmul constructiv era mult superior altor orașe ale țării, iar aici activau marea majoritate a arhitecților din țară și, implicit, cei mai mulți membri ai SAR. Din acest punct de vedere, primăria din București poate fi considerată, până la Primul Război Mondial, un teren de experiment pentru eforturile la nivelul național de legiferare a titlului și a profesiei de arhitect. Venind, probabil, în întâmpinarea dorințelor SAR, Vintilă Brătianu, primar al Capitalei în perioada 1907-1910, a emis, în iulie 1909, o decizie, prin care impunea ca proiectele clădirilor din partea centrală a orașului (Ocoalele I și II), precum și clădirile „mai impozante” din celelalte zone ale orașului să fie semnate doar de „arhitecți recunoscuți de Comună, aceasta drept garanție că proiectele sunt bune și că arhitecții își iau răspunderea lor”¹⁰. Recunoașterea de către Comună urma să se facă în urma cererilor individuale, menționând instituția care le-a eliberat diploma de arhitect; aceste cereri urmau a fi analizate de o comisie alcătuită din președintele Societății Arhitecților Români, directorul Școlii Superioare de Arhitectură și directorul Lucrărilor Tehnice ale primăriei. Primarul care i-a succedat lui V. Brătianu, Pricopie Dumitrescu (primar între februarie 1910 și ianuarie 1911), emite, în luna decembrie a anului 1910, o altă Decizie, privind „reglementarea dreptului de a întocmi proiecte de construcțiuni”. Ea aduce precizări semnificative în raport cu decizia anterioară, a lui V. Brătianu, căci rezultă că a fost elaborată în urma punctelor de vedere ale unei comisii speciale, numită de P. Dumitrescu, pentru a studia această problemă. Documentul urma să-și aibă valabilitatea până la „întocmirea unei legi generale privitoare la organizarea corpului architecților, conductorilor și constructorilor”¹¹. Această decizie este importantă pentru că stabilește, probabil, pentru prima oară în țară (dacă exceptăm proiectul de lege din 1906), categoriile de profesioniști, în funcție de diploma obținută: arhitecți diplomați, autorizați și stagiari. Arhitecții diplomați trebuiau să dovedească că diploma obținută de ei era cel puțin egală cu aceea eliberată de școlile naționale de inginerie sau arhitectură din București. Arhitecții autorizați erau cei care nu aveau diplomă de arhitect, dar care puteau demonstra, prin lucrările făcute până atunci, că aveau capacitatea de a elabora proiecte de arhitectură, dar înscrierea în această categorie se făcea numai pentru arhitecții stabiliți în București în acel moment. În fine, arhitecții stagiari erau absolvenții unor școli de nivel mediu de arhitectură, „cu un program de studii inferior celor ce se cer în genere arhitecților statului respectiv”; după un stagiu de 5 ani de practică, puteau fi acceptați în categoria arhitecților autorizați. Fiecare categorie de arhitecți (și ingineri) avea dreptul să realizeze proiecte pentru lucrări de amploare diferită. Decizia primăriei și, prin urmare, punctul de vedere al municipalității, nu făcea distincție foarte clară între arhitecți și ingineri, căci, pe baza lucrărilor anterioare ale inginerilor, aceștia puteau fi acceptați, dacă era cazul, în categoria arhitecților autorizați. Trebuie remarcat faptul că, prin această decizie, se impunea ca, practic, toate clădirile executate în București să aibă semnătura unui profesionist din cele trei categorii.

Nu sunt cunoscute, până în prezent, datele de desfășurare a tuturor ședințelor Comisiei desemnate de V. Brătianu, precum și deciziile acesteia. În „Monitorul comunal al Comunei București” este publicată, totuși, decizia de la sfârșitul lunii decembrie 1911 a Comisiei (la câteva zile după emiterea deciziei de către P. Dumitrescu), prin care îi acceptă în categoria arhitecților diplomați pe Ficher Ferd, în aceea a arhitecților autorizați pe Constantin Ciogolea și în categoria arhitecților stagiari pe George Ghiulamila, Constantin Dobrescu și George Cristinel¹². Revista „Arhitectura” publica, în 1916, lista arhitecților, membri ai SAR, autorizați a elabora proiecte de clădiri, fără a face distincția între cele trei categorii decise anterior¹³. Lista cuprinde 116 arhitecți, din care 106 erau din București, ceilalți fiind din alte câteva orașe (Galați, Iași, Ploiești, R. Sărat etc.). În prima parte a deceniului următor erau menționate ședințe regulate, periodice, ale comisiei, din care făceau parte directorul Școlii Superioare de Arhitectură și președintele SAR, alături de persoane cu funcții de răspundere în primărie¹⁴, fapt care denotă intrarea în obișnuință a acestei proceduri.

În cadrul primului congres al tuturor arhitecților din România (25-26 februarie 1916), au fost reluate multe dintre solicitările anterioare ale SAR, adăugându-se și câteva noi, legate, toate, de schimbarea situației țării, față de sfârșitul secolului al XIX-lea, dar și în raport cu sporirea rolului arhitectului în societate, chiar dacă recunoașterea nu fusese încă oficializată. Printre aceste deziderate au fost: crearea unui Consiliu Superior de Arhitectură (având aceleași responsabilități precum cele prevăzute în proiectul de lege din 1906); instituirea unui regulament pentru concursurile publice pentru proiectele de clădiri „de orice gen”; reglementarea și unificarea serviciilor de arhitectură ale statului, județelor și comunelor; încredințarea proiectelor de arhitectură numai arhitecților din România; expertizele judiciare referitoare la clădiri să fie atribuite numai arhitecților; renunțarea la proiectele-tip pentru clădirile mai importante, care puteau fi întocmite pentru lucrările de mai mică anvergură și importanță (printre care și locuințele „ouvriere”). A fost chiar desemnată o comisie, cu puteri depline, după cum se afirmă în comunicatul referitor la congres, alcătuită din 10 arhitecți, care să întocmească memoriile corespunzătoare acestor revendicări. Comisia era alcătuită din Șt. Burcuș, președintele în exercițiu al SAR, P. Smărăndescu, St. Ciortan, V. Ștefănescu, S. Vasilescu, D. Marcu, I. Traianescu, Gr. Gr. Cerchez, D. Renard și Cr. Cerchez¹⁵.

Câteva dintre aceste decizii se înscriu pe linia celor anterioare, în direcția recunoașterii depline a profesiei și a protecției sale; în cadrul congresului, deciziile luate au fost exprimate sub forma „moțiunilor”. Cea dintâi dintre moțiuni, dincolo de afirmarea necesității de a se interveni pe lângă guvern pentru întocmirea unui legi de protecție (de „îngrădire”) a titlului de arhitect, afirma că profesarea arhitecturii este strict dependentă de diploma obținută la o școală „specială” de arhitectură din țară sau din străinătate, care trebuie să fie echivalată de stat”¹⁶. O altă moțiune, pornind de la experiența bucureșteană, cere municipalităților ca toate proiectele supuse autorizării să fie întocmite de un arhitect înscris în tabloul întocmit de Consiliul Superior de Arhitectură¹⁷.

Este afirmată necesitatea înființării unui Corp al Arhitecților din serviciile statului, prin care poziția acestora să aibă stabilitate (să fie asigurată inamovibilitatea), iar avansarea în ierarhie, salarizarea și sancționarea lor (atunci când era cazul) să se facă cu acceptul Consiliului Superior al Arhitecturii. În mod paradoxal, o altă moțiune adoptată la Congres limita drastic drepturile profesionale ale acestora, căci afirma că serviciile de arhitectură ale autorităților „nu sunt chemate” să elaboreze proiecte pentru instituțiile respective¹⁸. Aceste lucrări de arhitectură, ale structurilor statului (ministere, județe, primării și instituțiile pendinte) ar fi trebuit scoase la concurs, cu drept de participare a arhitecților români și a celor străini care însă să fi fost stabiliți de cel puțin 5 ani în țară. În această direcție, ar fi revenit SAR obligația de a întocmi un regulament pentru desfășurarea concursurilor de arhitectură. În fine, se solicita ca statul și instituțiile sale să nu mai încredințeze nicio lucrare arhitecților din afara țării, în condițiile în care numărul profesioniștilor din țară crescuse simțitor, indiferent de școala – și țara – în care aceștia și-au făcut pregătirea.

Adunarea Generală extraordinară a SAR, din martie 1919, care a fost, de fapt, prima întâlnire a tuturor arhitecților din România Mare¹⁹, a reluat doleanțele formulate la Congresul din 1916, sintetizate, de data aceasta în 10 puncte programatice: nouă dintre ele au fost menționate mai sus; acestora li se adaugă solicitarea ca prin reformarea învățământului de arhitectură acesta să fie completat cu școli inferioare, de conductori și constructori, necesari în activitatea curentă. În concluzie, se spune în „comunicatul de presă” al Adunării Generale: „Societatea Arhitecților Români [...] cere organizarea completă și unitară a profesiunii de arhitect”²⁰. Însă nici această Adunare Generală, nici Congresul SAR din 1928 nu au adus contribuții semnificative, față de cele afirmate anterior, la problema recunoașterii profesiei și a protecției sale.

Se poate aprecia că perioada scursă de la înființarea Societății Arhitecților Români până la începutul perioadei interbelice a fost una de tatonări, de clarificări succesive în privința precizării unei poziții – și a unei formulări adecvate – care să cuprindă întreaga problematică a protecției titlului de arhitect și a profesiunii, în general. Trebuie remarcat însă faptul că au fost enunțate, în cea mai mare parte, dezideratele SAR, care își vor găsi soluționarea după 1920. Cu excepția poziției tranșante a municipalității bucureștene în privința dreptului exclusiv al arhitecților de a semna proiecte pe teritoriul administrativ al Bucureștiului, toate celelalte luări de atitudine (proiecte de legi sau decizii ale SAR), mai mult sau mai puțin consecvente în succesiunea lor, nu au ajuns să capete o formă care să primească girul forurilor legislative.

Cea de-a doua perioadă, mult mai scurtă, pornind de la începutul deceniului trei până la apariția Legii de înființare a Corpului Arhitecților (1932), s-a bazat, în foarte mare măsură, pe acumulările treptate ale deceniilor anterioare.

Eforturile SAR s-au concretizat însă prin Legea pentru organizarea Corpului Arhitecților din serviciile publice, votată de Parlament și promulgată de Ferdinand I în prima parte a anului 1921²¹. Întocmită după modelul legii similare a corpului ingineresc, legea nu a fost pusă în aplicare nici atunci, nici în legislaturile ulterioare ale Parlamentului sau ale guvernelor care s-au succedat la conducerea țării. Cu toate acestea ea prezintă interes în ceea ce privește modul de organizare a corpului și atribuțiile arhitecților. Astfel, corpul arhitecților, care ar fi trebuit să funcționeze pe lângă Ministerul Lucrărilor Publice, era organizat în două categorii (două sub-corpuri) de profesioniști: arhitecți și conductori de arhitectură. Spre deosebire de moțiunile Congresului din 1916, în care existau condiții (foarte) restrictive de activitate a arhitecților angajați ai statului, prin prevederile legii din 1921, arhitecții erau însărcinați „cu studierea și redactarea proiectelor, cu dirijarea, supravegherea și întreținerea tuturor lucrărilor de arhitectură, decorațiune, mobilier aparținând statului, județelor și comunelor, precum și acelea de sistematizare și înfrumusețare a orașelor ce se execută de serviciile publice”. Cu alte cuvinte, arhitecții din instituțiile statului erau responsabili, practic, de toate investițiile concretizate în lucrări de arhitectură, pe parcursul întregului ciclu al etapelor, de la proiectare până la amenajările interioare și mobilare. Totodată, trebuie subliniată apariția prevederilor legate de problemele de sistematizare, care sunt o noutate în epocă. Un arhitect al primăriei avea și până atunci în răspundere realizarea diferitelor proiecte de sistematizare ale orașului respectiv, dar acest lucru este extins, acum, și la arhitecții angajați ai celorlalte instituții ale statului – ministere, prefecturi etc.

În paralel cu aceste eforturi, SAR a solicitat Ministerului Lucrărilor Publice ca din comisia deja alcătuită pentru întocmirea noii Legi a Corpului tehnic al Inginerilor să facă parte și trei reprezentanți ai societății, deoarece, fiind o lege cu caracter general, destinată întregului corp de tehnicieni, ar fi urmat să includă și Corpul Arhitecților²².

Cu tenacitate, Societatea și-a urmărit permanent scopurile fundamentale în prim-planul acțiunilor sale. În așteptarea întrării în vigoare, cel puțin parțial, a Legii de organizare a Corpului de arhitecți din serviciile publice, amintită mai sus, a publicat în numărul unic al revistei „Arhitectura” din 1926 propriul proiect al Legii pentru organizarea Corpului Arhitecților din România²³. Deși urmărea un scop limitat la o parte a profesioniștilor, este de remarcat că proiectul de lege, prima variantă întocmită de SAR în această direcție²⁴, cuprinde o mare parte a doleanțelor sale exprimate de mai multe ori până atunci, căutând a le da o formă ordonată și coerentă. Principalele prevederi ale acestui proiect sunt: cuprinderea în Corp a trei categorii de profesioniști: arhitecții statului, județelor și comunelor, arhitecții din instituțiile particulare și arhitecții liber-profesioniști; doar arhitecții înscriși în Corp pot exercita profesiunea; înscrierea în Corp se face pe baza diplomei de arhitect a Școlii din București sau a unei școli din străinătate, după echivalarea acesteia de Consiliul profesoral al Școlii din București; formarea unei structuri teritoriale, prin înființarea unor „Camere de arhitecți” în marile orașe ale țării (București, Iași, Cluj, Timișoara, Craiova); toate lucrările care au tangență cu arhitectura vor fi elaborate numai de membrii Corpului; experții judiciari vor fi aleși dintre membrii Corpului; întocmirea unui tablou orientativ privind onorariile; arhitecții funcționari ai statului sau ai comunelor vor avea același statut ca toți ceilalți tehnicieni; salariile arhitecților din instituțiile private vor fi egale cu cele ale arhitecților din instituțiile de stat.

Se poate remarca o clasificare diferită de cele de până atunci a arhitecților, nu neapărat în funcție de gradul de pregătire în instituțiile de învățământ, ci în funcție de domeniul activității principale – în instituțiile statului sau în cele particulare, căci, în oricare din situații, toți arhitecții aveau și o activitate de liber-profesionist. Nu este, însă, întâmplătoare insistența cu care, de-a lungul vremii, au fost făcute referiri speciale la arhitecții angajați în diferitele structuri ale statului sau ale administrației locale. Ei aveau un rol din ce în ce mai important în materializarea unor politici constructive ale instituției respective. Pe de altă parte, numărul ministerelor și al instituțiilor pendinte de acestea în care exista un birou de arhitectură sau chiar o Direcție de arhitectură a fost din ce în ce mai mare. Pentru a ilustra, în perioada interbelică, acest lucru numai cu instituțiile centrale – ministerele – pot fi invocate nume ca Statie Ciortan (la Ministerul Finanțelor), Ion D. Enescu (Ministerul Sănătății), Paul Smărăndescu (Ministerul de Interne), Florea Stănculescu și Nicolae Nenciulescu (Ministerul Agriculturii și Domeniilor), Nicolae Stănescu (Ministerul Instrucțiunii Publice), Nicolae Ghica Budești (Comisiunea Monumentelor Istorice), Paul Emil Miclescu (CFR) etc.²⁵ Alături de aceștia, numeroși arhitecți își desfășurau activitatea în serviciile tehnice ale primăriilor.

Legea Corpului Arhitecților din România. În fine, după 40 de ani de solicitări continue, Societatea Arhitecților Români și-a văzut realizat principalul său scop: în luna mai 1932, Parlamentul țării a votat Legea de înființare și organizare a Corpului Arhitecților, publicată în Monitorul Oficial nr. 108, din 12 mai 1932, iar în noiembrie a fost aprobat și regulamentul legii. La întocmirea celor două acte legislative reprezentanții SAR au avut un rol hotărâtor. Această lege conținea reglementări privind apărarea titlului și a profesiei. Cu ocazia constituirii Corpului Arhitecților, la 1 decembrie 1932²⁶, în prezența lui Dimitrie Gusti, ministru al instrucțiunii, cultelor și artelor, președintele ales al Corpului, Statie Ciortan, și-a dat demisia din funcția de președinte al SAR. Conducerea SAR a fost preluată, pentru 8 ani, de Ion. D. Enescu. Pe parcursul deceniului următor, problemele legate de buna prezență a arhitecților în societatea românească au fost soluționate amiabil, de ambele organizații.

Principalele prevederi ale legii au fost: dreptul de a purta titlul de arhitect revine doar cetățenilor români care au urmat școala de la București sau școli din străinătate, în acest din urmă caz diploma trebuind să fie echivalată de Academia de Arhitectură din București; în decurs de un an urma să se creeze categoria „arhitecți recunoscuți”, cei care făceau dovada că au o practică neîntreruptă în domeniul arhitecturii de cel puțin 5 ani ca ocupație principală, indiferent de poziția lor (liber-profesionist sau bugetar); posturile de arhitect de la instituțiile statului și ale administrației trebuiau ocupate numai de arhitecții care îndeplinesc condițiile legii.

Regulamentul pentru aplicarea legii de înființare și organizarea Corpului Arhitecților, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 281, din 30 noiembrie 1932, aduce câteva precizări și detalieri ale legii. Cele mai semnificative sunt următoarele: profesiunea de arhitect nu poate fi profesată, în România, decât de cetățenii români, indiferent de naționalitate; sunt enumerate îndatoririle și drepturile exclusive ale arhitectului și sunt subliniate problemele de moralitate și etică ale profesiei; este subliniată incompatibilitatea dintre arhitect (proiectant) și antreprenor, care poate fi acceptată numai cu aprobarea specială a Corpului Arhitecților și numai pe o durată limitată. O completare a legii, și excepție de la ea, în direcția celor deja cerute anterior, este referitoare la exercitarea profesiunii de arhitect care poate fi făcută, pe lângă arhitecții diplomați și cei recunoscuți, de „acei în privința cărora se va fi constatat de aceleași organe că au drepturi câștigate”.

Odată cu apariția legii și a regulamentului de aplicare, precum și cu înființarea propriu-zisă a Corpului Arhitecților, se încheie o etapă importantă din existența Societății. În aceste acte normative sunt incluse principalele cerințe, exprimate de-a lungul vremii, încă de la înființarea SAR, așa cum au fost ele votate în Parlament și, apoi, promulgate prin Decret Regal. Statie Ciortan, ales decan al Corpului Arhitecților la înființarea acestuia, avea perfectă dreptate să afirme, în cuvântarea rostită cu această ocazie: „Societatea Arhitecților Români, care a luptat pentru desăvârșirea legii, a studiat proiectul de regulament și a făcut toate pregătirile în vederea constituirii Corpului, a obținut satisfacție deplină – fiind reprezentată în Consiliu și Comisia de disciplină, așa cum se cuvine”²⁷. Dintre arhitecții foarte activi, pentru lungi perioade de timp, în cadrul SAR, au fost aleși în Consiliul Corpului, în afară de Statie Ciortan, Petre Antonescu, Constantin Iotzu, Ion Enescu, iar în Comisia disciplinară – Scarlat Petculescu și Florea Stănculescu²⁸.

Este demn de remarcat că, în contextul intern al structurării societății din perioada interbelică, înființarea Corpului Arhitecților a constituit un succes apreciat ca atare de profesiuni care au inițiat, chiar înaintea SAR, aceleași demersuri pentru recunoașterea și protejarea titlului. A fost cazul Asociației Generale a Inginerilor din România (AGIR), care a fost consiliată de SAR în obținerea unei legi similare²⁹.

În 1934 a fost emisă o Decizie ministerială³⁰ referitoare la acei profesioniști care au alcătuit categoria intitulată „profesioniști cu drepturi limitate”. Această categorie îi include pe cei care nu puteau fi încadrați în categoria arhitecților recunoscuți, dar care, înainte de promulgarea Legii CAR (12 mai 1932), puteau dovedi că au lucrat în domeniul arhitecturii: maeștri zidari și dulgheri care puteau proiecta, în continuare, planuri pentru mici clădiri, „la care distanța între pereți va fi de cel mult 6 m”; „conducătorii” din Vechiul Regat, echivalați și autorizați anterior, puteau continua întocmirea limitată a unor proiecte pentru anumite clădiri³¹; maeștrii constructori, „brevetați de vechile stăpâniri” sau de „autoritățile de stat actuale”, rămâneau cu dreptul de a executa construcții, iar, în mod excepțional, puteau elabora planuri pentru clădiri simple fără elemente de beton armat, cu cel mult două niveluri. Toate aceste persoane aveau dreptul să profeseze doar în localitatea pentru care avuseseră și înainte autorizația primăriei.

În conformitate cu Legea CAR și a Regulamentului său de aplicare, au fost întocmite și publicate „Tabloul arhitecților diplomați” și cel al „Arhitecților recunoscuți”. După intrarea în vigoare a legii și publicarea primelor „tablouri” cu toate categoriile de profesioniști, problema respectării prevederilor legii a revenit Corpului Arhitecților. În consecință, intensitatea activității SAR în această direcție a scăzut considerabil. Sunt menționate câteva situații, în care ambele asociații profesionale au avut puncte de vedere comune, în sprijinul protejării arhitecților români, în perioada în care intraseră în funcțiune legile rasiale din a doua jumătate a deceniului patru. Una dintre acestea a fost în anii 1935-1936, când s-a solicitat în mod foarte ferm Ministerului Muncii chiar expulzarea unor arhitecți străini, „care profesează clandestin”, „în dauna elementului românesc”³².

Într-un context mai larg, al Europei, existența Corpului Arhitecților din România se înscria în procesul similar existent în numeroase țări, unele cu puternică și veche tradiție în domeniul arhitecturii. Din diferite documente naționale elaborate în vederea pregătirii celui de-al X-lea Congres Internațional de Arhitectură, care a avut loc în Olanda în anul 1927, la care SAR a fost reprezentată de Maria Irineu și Ion Țărușanu, rezultă, de exemplu, că în țări ca Germania, Austria, Suedia sau Danemarca nu era recunoscut titlul de arhitect și nu exista nici protecția acestuia; doar în Italia, dintre țările ale căror răspunsuri la o serie de întrebări sunt consemnate în „Buletinul SAR” din 1928, exista o lege din 1923³³. O lege a protecției titlului de arhitect a fost promulgată în Belgia în 1939. Ordinul Arhitecților din Franța, cu rol similar Corpului Arhitecților din România, a fost înființat la sfârșitul anului 1940, de către regimul de la Vichy, deși puternica și influenta Société des architectes diplômés par le gouvernement (SADG) a depus și ea, până atunci, eforturi numeroase și îndelungate³⁴. Din aceste sumare referințe privitoare la alte țări se poate constata că, prin înființarea Corpului Arhitecților, organizarea profesiunii din România s-a înscris în direcția „protecționismului” existent în epocă în multe țări europene, recuperând, astfel, decalajul inițial, când înființarea SAR a avut loc (mult) după apariția societăților similare din aceleași țări.

NOTE:

1 „Primul banchet al architecților români”, în „Analele architecturei și ale artelor cu care se leagă”, II, 1891, nr. 1, p. 15.

2 Cei 24 de arhitecți au fost: Alexandru Orăscu, George Mandrea, Felix Xenopol, Ion Mincu, Alexandru Săvulescu, Ion Socolescu, Leonida Negrescu, Dimitrie Maimarolu, Constantin Băicoianu, George Sterian, Toma Dobrescu, Ștefan Ciocârlan, Grigore Călinescu, Nicolae George Stravolca, Nicolae Nedelescu, Carol Beniș, Mihail Capuțineanu, Ion Constantinescu, George Duca, Grigore Cerchez, Filip Montaureanu, Nicolae Gabrielescu, Petre (Paul) Petricu, F. Thyr.

3 „Constituirea Societății Architecților Români”, în „Analele ...”, II, 1891, nr. 3, p. 41.

4 „Statutele Societății Architecților Români”, Idem, p. 42.

5 Ibidem.

6 „Societatea Architecților Români”, Idem, p. 56.

7 „Analele architecturii și ale artelor cu care se leagă”, an IV, 1893, nr. 5, p. 68.

8 „Arhitectura”, nr. 1/ 1906, Expunere de motive, p. 12, 13-14; Proiectul de lege, p. 15-16. Este demn de remarcat faptul că ambele documente sunt publicate după articolul programatic al revistei, Către cititori, aparținând tot lui Berindei. Același proiect de lege a fost susținut în Parlament, în 1918, tot de Ion D. Berindei, de data aceea ca membru al Parlamentului. În cuvântarea sa ținută cu ocazia înființării, în 1932, a Corpului Arhitecților din România, Statie Ciortan a menționat și un proiect de lege întocmit de Ion Mincu; „Arhitectura”, 1931-1933, p. 5.

9 Fără îndoială, arhitecții angajați ai diferitelor instituții și statului aveau dreptul la liberă-practică.

10 Decizia nr. 39340/2259, iulie 1909; „Monitorul Comunal al Primăriei București”, nr. 30, 26 iulie 1909, p. 1.

11 Decizia nr. 78714/4498 din 8 decembrie 1910, „Monitorul Comunal al Primăriei București”, nr. 51, 19 decembrie 1910, p. 1-2 (713-714). Sub denumirea de Deciziunea Primăriei Capitalei asupra reglementării dreptului de a întocmi proiecte de construcțiune, actul primăriei a fost republicat în Buletinul SAR, 1912, p. 12-15. Decizia este semnată de primar, P. Dumitrescu, și de directorul lucrărilor tehnice, Alexandru Davidescu.

12 „Monitorul Comunal al Primăriei București”, nr. 1, 1912, p. 1.

13 „Adresele arhitecților – Membrii Societății Arhitecților Români autorizați a întocmi planuri de clădiri”, în „Arhitectura”, nr. 2/ 1916, p. 3 (?).

14 În ședința din 1 martie 1924, de exemplu, au fost admiși fie arhitecți, absolvenți ai Școlii de arhitectură din București, fie din școli din străinătate, ale căror diplome au fost recunoscute. Dintre aceștia menționăm nume precum Radu Dudescu, Leon Silion, N. Aprihăneanu, Dimitrie Ionescu Berechet, Maria Cotescu, Ion Niga, Horia Teodoru; Arhiva Primăriei Municipiului București, fond PMB-Tehnic, dosar 46/1923, file nenumerotate. Condiționarea eliberării autorizației de construcție de situarea arhitectului pe tabloul întocmit de primărie este prezentă și în Regulamentul pentru Construcțiuni și Alinieri al Municipiului București, din 1928 (art. 183), menținându-se cele trei categorii de arhitecți din Decizia lui Pricopie Dumitrescu, din 1910.

15 Decizia înființării „Comisiei celor 10” a fost întărită în Adunarea Generală extraordinară a SAR din 3 martie 1919; Buletinul SAR, nr. 1, 119, p. 10-11. Comisia era alcătuită din 10 arhitecți, având drept sarcină îndeplinirea a 10 puncte din programul Societății.

16 „Primul Congres al arhitecților din toată țara, Procesul-verbal nr. 1”, în „Arhitectura”, nr. 2/ 1916, p. 72, 74.

17 Idem, p. 74.

18 „Procesul-verbal nr. 2 din 26 februarie”, Idem, p. 75-76. Birourile de arhitectură aveau doar rolul să stabilească relațiile dintre arhitecți și autorități, să asigure mersul șantierului și, în general, să asigure partea administrativă; aveau dreptul să „facă planuri mici, de lucrări curente, transformări etc.”, Ibidem.

19 „Arhitectura”, nr. 3-4/ 1919, p. 108.

20 Ibidem.

21 „Societatea Arhitecților Români față de Legea de organizare a Corpului Arhitecților din serviciile publice”, în „Arhitectura”, nr. 3/ 1924, p. 35-37. În acest articol este reprodus conținutul legii, alături de comentariul revistei, menționându-se toate diligențele făcute pentru punerea în funcțiune a legii.

22 Idem, p. 38.

23 „Arhitectura”, 1925, p. 127-128.

24 Proiectul de lege din 1906 fusese întocmit de Ion D. Berindei, având, după cum s-a văzut, asentimentul arhitecților semnatari.

25 Pentru importanța acestei categorii de arhitecți, vezi Florea Stănculescu, „Serviciile de arhitectură ale statului”, în „Arhitectura”, nr. 4/ 1935, p. 11-12.

26 „Arhitectura”, 1931-1933, p. 3-8. Textul legii la p. 7-8.

27 Dare de seamă asupra activității administrative și financiare a Comitetului Societăției pe anul 1932, București: Tipografia Voința, 1933, p. 11.

28 „Arhitectura”, 1931-1933, p. 6.

29 Statie Ciortan, „Discurs la înființarea SAR”, în „Arhitectura”, 1931-1933, p. 11. În cuvântarea sa, Ciortan a amintit de susținerea legii în Parlament prin Constantin Iotzu, Petre Antonescu și Toma T. Socolescu, membri ai forului legislativ.

30 Decizia ministerială nr. 54363 din 4 aprilie 1934, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 84 din 11 aprilie 1934.

31 Decizia ministerială face referire la un articol – art. 186 – din Regulamentul de construcții și alinieri al municipiului București din 1928. Faptul în sine subliniază corecta clasificare a acestor meserii, făcută de primăria bucureșteană prin reglementările din 1909-1911.

32 „Arhitectura”, nr. 5/ 1936, p. 24.

33 „Buletinul Societății Arhitecților Români”, nr. 3, martie-mai 1928, p. 6-14.

34 Marie-Jeanne Dumont, La S.A.D.G., histoire d’une société d’architectes, Société Française des Architectes, 1989, prima parte, p. 74.