Dosar tematic

Patrimoniul industrial în România - despre stadiul inventarierii specializate

text: Ioana Irina IAMANDESCU

În România, industria a marcat teritoriul și peisajul urban într-un mod ce nu poate fi ignorat și care, cu siguranță, este prezent pregnant în memoria fiecăruia dintre noi și în rutina cotidiană. De la simpla prezență a acestor urme în teritoriu la conștientizarea importanței lor este însă o mare „distanță”. Treptat, aceste locuri dispar. Scara enormă a unora dintre ele sau inaccesibilitatea lor fizică ne fac să nu observăm aceste dispariții decât prea târziu. Silueta sumbră sau elegantă, fumegândă sau zgomotoasă, animată sau tăcută ce era decorul rutinei noastre cotidiene nu mai este într-o zi, fără ca noi să mai putem identifica măcar momentul dispariției sau să putem spune cu certitudine ce (ne) lipsește... Relevanța istorică, tehnică, arhitecturală, urbanistică - în fapt, culturală - a acestor locuri rămâne prea puțin cunoscută publicului și chiar și profesioniștilor, ceea ce susține cu atât mai mult importanța documentării. Cunoașterea acestor „urme” ale trecutului industrial și, îndeosebi, identificarea siturilor semnificative ca valoroase și demne de protecție este primul pas al protecției.
Preocuparea pentru cartarea și inventarierea valorilor patrimoniului industrial a fost prezentă în România începând cu anii ‘50 ai secolului al XX-lea, în cadrul campaniei premergătoare publicării în 1955 a Listei monumentelor de cultură de pe teritoriul R.P.R.¹. Preocupări anterioare acestui moment rămân neidentificate, activitatea Comisiunii Monumentelor Istorice² fiind orientată către monumente „clasice”, cu precădere religioase, dar și castele, conace, reședințe urbane, monumente publice, comemorative, monumente arheologice. Lista din 1955 conține un număr redus de monumente tehnice: unele înscrise la categoria „monumente de arhitectură” - poduri de piatră sau mori, însă cele mai multe trecute la categoria „monumente istorice” - ruinele topitoriei pentru extragerea aurului de la Cavnic, ruinele cuptorului de topit fier de la Moneasa ș.a. Ea nu conține niciun monument industrial în funcțiune/producție, puținele monumente incluse - scoase din uz sau în stare de ruină - fiind selectate, mai degrabă, pentru valoarea lor istorico-memorială. De asemenea, pentru unele zone industriale istorice active (spre exemplu, Banatul) monumentele industriale lipsesc cu desăvârșire.
În deceniul următor, o inițiativă aparent independentă de ideea de protejare a patrimoniului a avut rezultate interesante. Este vorba de inventarierea efectuată de Comisia de Stat a Apelor care, în 1957, înregistra un număr de 5.537 instalații de tehnică preindustrială. Peste 4.000 dintre acestea erau mori pe lângă care mai fuseseră înregistrate pive, vâltori, uielnițe, gatere, fierăstraie, joagăre ș.a. - toate acționate hidraulic³. Este vorba despre o categorie de patrimoniu tehnic vernacular, „fragilă” prin definiție, care - chiar dacă o serie de exemple de marcă au fost preluate de muzee ale tehnicii populare și unele instalații încă mai funcționează in situ - a scăzut drastic ca număr de monumente prezervate în ultimii 50 ani. Conform informațiilor deținute de Institutul Național al Patrimoniului⁴, în 2012, în Lista Monumentelor Istorice figurau circa 160 de mori, 6 pive și dârste, 6 joagăre, 4 vâltori, 3 fierăstraie. Un număr comparabil de instalații tehnice au fost preluate, demontate și reasamblate în muzee. Chiar cu o rotunjire generoasă a cifrelor, acestea nu reprezintă împreună decât circa 7% din instalațiile inventariate în 1957.
În 1961, în tematica pentru realizarea unei liste actualizate a monumentelor a Comitetului de Stat pentru Arhitectură și Construcții⁵, apare o nouă categorie „monumente de arhitectură industrială”. Deși se propunea completarea cu monumente notabile omise din lista din 1955, precum Furnalul de la Govăjdia (județul Hunedoara) sau Furnalul de la Zimbru (județul Arad) inițiativa nu a produs efecte concrete, respectiv o actualizare pe această temă a Listei.
Odată cu crearea în 1974, pe lângă Muzeele Județene, a Oficiilor Județene pentru Patrimoniu Cultural Național și cel al Municipiului București (O.J.C.P.C.N. și O.C.P.C.N. - M.B.)⁶, preocuparea pentru această nouă categorie, fără a fi un scop în sine, începe să fie mai importantă în unele județe, asociată eforturilor muzeelor județene de Istorie, dar și Etnografice sau ale Tehnicii Populare (Caraș Severin, Timiș, Maramureș, Bihor, Cluj, Sibiu ș.a.). Din păcate, rezultatele inventarelor făcute în această perioadă au rămas practic inaccesibile, nepublicate și necorelate la nivel național, putând fi considerate informații „de sertar”, păstrate în măsura în care fiecare instituție și-a gestionat corect arhiva⁷ sau au existat specialiști (în general, muzeografi „reorientați” către patrimoniul construit) interesați de patrimoniul tehnic și industrial care chiar au completat, în timp, informațiile din fișe⁸. O reconstituire a situației patrimoniului tehnic și industrial din anii ’70-’80 pe baza arhivelor acestor instituții - arhive păstrate (cu excepții) fie la muzeele respective, fie de noile Direcții județene de Cultură (înființate prin contopirea O.J.C.P.C.N. cu Inspectoratele Județene pentru Cultură în 2001⁹) ar putea fixa un reper științific important, util pentru evaluarea pierderilor de mai târziu.
Preluarea rezultatelor acestei munci cu ocazia elaborării Listei Monumentelor Istorice (LMI) din 1992 nu s-a făcut decât parțial. Deși numărul monumentelor industriale înscrise în LMI a crescut semnificativ față de situația din 1955, selecția monumentelor și distribuția lor pe județe nu este rezultatul unei campanii specializate susținute sau al unei cercetări. Pe lângă „viteza” de lucru impusă de necesitatea reinstituirii unei Liste oficiale în condițiile de vid de reglementare create prin desființarea D.M.I. în 1977, Lista din 1992 reflectă în multe județe lipsa personalului specializat pe acest subiect (în favoarea unor specialități în mod tradițional asociate protecției patrimoniului - istorici de artă, arheologi, istorici, arhitecți) și, prin urmare, subiectivismul profesional al celor implicați la elaborarea Listei - mai ales în regimul de urgență impus - în campania coordonată de nou-înființata Direcție a Monumentelor Istorice în 1991-1992. Subiectul industrial este practic neacoperit în județe cu tradiție industrială precum Sibiu sau Iași, iar pentru București Lista conține mai puține situri industriale valoroase decât cele păstrate la momentul respectiv - situri notabile neincluse în LMI 1992 sunt, spre exemplu, Uzinele Wolff (foste Steaua Roșie, azi Hesper SA), fabricile de Ulei Solaris și Muntenia (ulterior demolate), Fabrica de Chibrituri, Uzinele Ford (ulterior clasate), Abatorul.
LMI aprobată în 2004 și modificată în 2010 și 2015, ce a avut ca punct de pornire Lista din 1992, conține circa 29.400 monumente între care sunt cuprinse circa 880 monumente cu valoare tehnică/industrială sau asociate industriei. Dintre acestea, o parte sunt instalații tehnice tradiționale preindustriale, o parte semnificativă sunt construcții pentru căi ferate - halte, gări și infrastructură, o alta sunt construcții asociate producției agricole, doar în jur de 60% putând fi considerate propriu-zis industriale (fabrici, uzine, ateliere, amenajări hidrotehnice etc.). În contextul subfinanțării acute a domeniului și a lipsei de resurse umane specializate, Institutul Național al Patrimoniului (INP) - responsabil de elaborarea și actualizarea Listei - nu a derulat în niciuna dintre campaniile menționate un program sistematic de cartare și inventariere a patrimoniului industrial care să contribuie la compensarea lacunelor semnalate prin identificarea acelor situri industriale semnificative, demne de a fi clasate.
O serie de inițiative independente de inventariere a patrimoniului industrial din România în ultimii 10 ani pot fi însă menționate:
un inventar parțial al monumentelor din Caraș Severin, județul cu cea mai mare densitate de patrimoniu industrial și deținător a mai bine de 200 poziții în LMI din cele 880 menționate, inventar derulat de Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu” din București în cadrul proiectului de cercetare „Patrimoniul industrial al Banatului montan - nivel european și potențial de integrare”, în 2004-2005;
un inventar al monumentelor industriale și al patrimoniului mobil conținut realizat pentru 6 județe din Moldova în cadrul proiectului „Memoria Patrimoniului Industrial” derulat de Complexul Național Muzeal Moldova din Iași în 2006-2007.
Inițierea unui inventar al monumentelor industriale clasate și al celor propuse spre clasare din județele Cluj (24 fișe documentate), Maramureș (27 fișe documentate), Sibiu (17 fișe documentate) și Municipiul București (36 fișe documentate), realizat în cadrul proiectului „Parteneriat pentru valorificarea patrimoniului arhitectural industrial” de Fundația Transsylvania Trust și Asociația pentru Arheologie Industrială - AIR în 2010.
Realizate cu colaborarea unor specialiști atestați în domeniul protejării monumentelor, aceste inventare parțiale - în corelare cu revizuirea metodologiei de clasare și inventariere a monumentelor istorice în sensul introducerii elementelor necesare de adaptare a evaluării la particularitățile monumentelor industriale - ar putea constitui punctul de pornire pentru o bază de date specializată, integrată sistemului de inventariere al INP, după aplicarea unui „filtru” de specialitate. Pe fondul acutizării problemei resurselor - umane și financiare - cauzate de reglementarea deficitară și subfinanțarea domeniului, INP a deschis calea acestor colaborări cu societatea civilă, universități și profesioniști independenți pe mai multe teme prioritare, insuficient reprezentate în LMI, precum patrimoniul sportului, patrimoniul recent sau patrimoniul industrial.
Programul „mixt” de inventariere ce urmează a fi astfel fondat ar reconfirma ceea ce s-a demonstrat deja în anii ’60 în Marea Britanie¹⁰: atunci când statul nu dispune de resurse umane sau resurse financiare suficiente, societatea civilă poate avea un rol compensator, parțial și temporar, dar esențial în documentarea și salvarea patrimoniului. Desigur că un astfel de program nu este suficient, dar reprezintă o primă și esențială măsură de protecție - un inventar coerent ar putea evidenția situri și obiecte unice, de valoare excepțională și, lucru important, ar putea oferi o imagine de ansamblu clară a patrimoniului industrial păstrat, pe tipuri și categorii valorice și a patrimoniului care s-a pierdut sau riscă să se piardă curând, în lipsa protecției legale sau a intervențiilor de conservare.

NOTE

1. Hotărârea nr. 1160/23 iunie 1955 a Consiliului de Miniștri al R.P.R.
2. Organism înființat prin Decretul Regal nr. 3658 la data de 17 noiembrie 1892.
3. Volker WOLLMANN, Patrimoniul preindustrial și industrial în România, vol. I, Sibiu, Editura Honterus, 2010, p. 8.
4. Extras din Lista Monumentelor Istorice 2010, INP, mai 2012.
5. Volker Wollmann, Patrimoniul preindustrial și industrial în România, vol. I, Sibiu, Editura Honterus, 2010, p. 14.
6. Legea nr. 63/1974 privind ocrotirea patrimoniului cultural național al Republicii Socialiste România.
7. Vasile CRIȘAN, „Protecția patrimoniului cultural sibian. Istorie și actualitate”, în Conferințele Bibliotecii Astra nr. 105/2010 2001.
8. Notăm, între alții, activitatea Rodicăi Hârcă și a lui Ronald Hochhauser la Oradea sau pe cea a lui Mircea Dan Lazăr la Sibiu.
9. Conform Legii 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil și a Legii 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.
10. Ioana Irina Iamandescu, „Inventarierea, un prim pas determinant în protejarea patrimoniului industrial”, Revista Transsylvania Nostra, nr. 3/ 2014, p. 21-23.