Patrimoniul industrial din Bucovina. Prezervarea și valorificarea la scară teritorială

text și foto: Adrian Nicolae CIOANGHER

Protecția și valorificarea patrimoniului industrial sunt astăzi esențiale pentru definirea politicilor de dezvoltare urbană și teritorială. Țările din vestul Europei, cu o îndelungată tradiție în sectorul secundar, mizează pe păstrarea caracterului industrial al orașelor și teritoriilor adiacente. Chiar dacă tendința firească este aceea de tranziție către sectorul terțiar, caracterul identitar al siturilor industriale oferă noi perspective de valorificare a spațiilor urbane și a teritoriului. Reutilizarea siturilor și construcțiilor industriale permite dezvoltarea unor noi activități importante și, în același timp, asigură păstrarea identității unor spații reprezentative pentru comunități. Varietatea de activități asociate și a spațiilor supuse proceselor de conversie funcțională asigură astăzi condițiile dezvoltării urbane și teritoriale.
În România, se constată un proces aproape nesemnificativ de conversie a obiectivelor industriale, marea majoritate a acestor spații fiind fie demolate în perspectiva dezvoltării unor noi activități, fie abandonate și neutilizate. În această situație se află și patrimoniul industrial din Bucovina (inclusiv zona de nord a acesteia, aflată în Ucraina). Lipsa unor măsuri concrete de protecție duce la degradarea lor, iar interesele imobiliare constituie un adevărat pericol pentru integritatea lor fizică. Poate cel mai semnificativ pericol este lipsa inventarierii tuturor obiectivelor industriale și, în directă corelare cu aceasta, a unor studii de specialitate care să evidențieze valoarea lor reală.

Problematica patrimoniului industrial și utilitar din Bucovina

Contextul dezvoltării activităților productive

În perioada 1774-1940 la care ne referim în acest articol, se poate constata că teritoriul Bucovinei a cunoscut o dezvoltare a activităților productive în acord cu politicile de dezvoltare impuse de autoritățile Imperiului Habsburgic și, mai apoi, după anul 1918, de Regatul României.
Una dintre cele mai importante resurse care a contribuit în mod deosebit la dezvoltarea economică a acestei zone a fost lemnul, care a facilitat modernizarea rețelei de localități și a infrastructurii, constituind în același timp o importantă sursă de energie pentru instalațiile de producție și de exploatare.
Activitățile productive dezvoltate în cadrul teritoriului au avut în vedere două criterii importante - existența resurselor care puteau fi exploatate și nivelul de dezvoltare al localităților - ceea ce a determinat o anumită specializare și o concentrare a activităților:

*în zona de vest (montană) au fost amplasate industrii legate de exploatarea resurselor subsolului - bogate zăcăminte de minereu de fier, mangan, plumb, argint, cupru, etc. - și de exploatarea și prelucrarea lemnului - resurse forestiere importante.
*în zona de est (de podiș și deal), posibilitățile de dezvoltare a agriculturii au determinat amplasarea industriei alimentare. Spre exemplu, o importantă resursă pentru dezvoltarea fabricilor de alcool a fost cartoful, iar dezvoltarea culturilor de sfeclă de zahăr a dus la construcția unor importante fabrici de zahăr, care asigurau consumul la nivel local, dar și al zonelor învecinate. Tot aici s-au amplasat cele mai importante fabrici de bere și cele mai reprezentative mori.
Această specializare nu a exclus însă întrepătrunderea tipurilor de activități dintr-o zonă în alta, în funcție de nevoile locale. Astfel, și în zona de vest s-au construit abatoare, fabrici de mezeluri, fabrici de procesare a laptelui, mori etc., iar în zona de est au fost dezvoltate fabrici de cherestea și mobilă, fabrici de prelucrare a metalelor, turnătorii etc.
Un criteriu important pentru localizarea activităților productive a fost nivelul de dezvoltare al localităților. Astfel, în perioada studiată, administrația Imperiului Habsburgic a stimulat economia și localizarea unor meșteșugari prin acordarea statutului de oraș (târg) și organizarea unor importante târguri anuale. Procesele de migrație și colonizare, în special migrația meșteșugarilor din alte zone ale imperiului, au contribuit la dezvoltarea activităților meșteșugărești și mai apoi a celor industriale, iar mixitatea etnică a susținut, de-a lungul timpului, dezvoltarea unor centre urbane.
În interiorul centrelor urbane, un important criteriu de amplasare a activităților productive a fost accesibilitatea. De aceea, până la dezvoltarea infrastructurii feroviare, au fost preferate drumurile importante care asigurau legăturile în teritoriu. Prezența căilor ferate a stimulat dezvoltarea activităților industriale, acestea mărindu-și suprafața de teren alocată și capacitatea de producție. Orașul Cernăuți este poate cel mai reprezentativ exemplu în acest sens, localizarea celor mai multe obiective industriale identificate până în prezent (provenite din acea perioadă), fiind condiționată de accesul la infrastructura feroviară.

Bucovina de Nord și de Sud. Restricții ale dezvoltării și elemente de potențial

Dezvoltarea în ansamblu a Bucovinei în perioada 1774-1940 a fost favorizată de un cadru legislativ și instituțional puternic, dar și de un context general de stabilitate care a creat premisele unei evoluții constante. Toți acești factori au favorizat creșterea economică și dezvoltarea constantă a activităților industriale, procese care au avut efecte pozitive în cadrul rețelei de localități, a infrastructurii, dar și a fondului construit.
În contrast cu această perioadă de dezvoltare unitară (într-un cadru general stabil), după anul 1940, odată cu ocuparea părții de nord a Bucovinei de către Armata Roșie se constată un declin, cu efecte negative în plan economic și social. Masacrul de la Fântâna Albă și deportările forțate din 1941 au dus la scăderea dramatică a numărului populațiilor românești și ale altor etnii, destabilizând aceste zone și determinând o reorientare a dezvoltării pe o altă direcție.
Dezvoltarea rețelei de localități și politica de dezvoltare industrială din Bucovina de sud au suferit efecte ale sferei de influență a Rusiei, ceea ce nu a presupus însă o

eorientare radicală a activităților industriale. Exploatarea resurselor locale și dezvoltarea unei tradiții pe anumite sectoare de producție a permis continuarea activităților profitabile - industria extractivă, a prelucrării lemnului, a materialelor de construcții sau cea alimentară.
Un proces similar a avut loc și în partea de nord a Bucovinei, diversificarea activităților afectând în mică măsură specializarea industrială a diferitelor localități. De pildă, în orașul Cernăuți (cel mai reprezentativ pentru dezvoltarea industrială din Bucovina), mare parte a activităților industriale inițiale au fost continuate și chiar dezvoltate. Industria metalurgică (constructoare de mașini, în special) este printre cele mai importante ramuri industriale dezvoltate în paralel cu activitățile tradiționale, care au fost continuate.
Au existat, în schimb, și activități industriale de mică amploare, dispărute în timp și înlocuite de alte ramuri industriale mai dezvoltate. Spre exemplu, în Storojineț sau în Hlliboca (Adâncata), la sud de orașul Cernăuți, în perioada postbelică, s-a realizat o reorientare a micii industrii locale către industria alimentară, în acord cu specificul zonei.
Chiar dacă divizarea teritoriului survenită după anul 1940 a presupus un alt cadru instituțional și un nou sistem de conducere, există totuși similitudini în ceea ce privește dezvoltarea activităților productive din cele două părți ale fostei Bucovine. Direcția de dezvoltare impusă de un sistem centralizat a dus în ambele zone la naționalizarea activităților industriale și la dezvoltarea unor noi sectoare de producție. Acest proces a determinat dezvoltarea rețelei de localități, cu accent pe anumite centre urbane (în nord, Cernăuți; în sud, Suceava).

Prăbușirea URSS și obținerea independenței statelor aflate sub influența Rusiei au generat o serie de procese cu efecte similare în ambele părți ale Bucovinei. Deschiderea către economia de piață liberă a avut efecte negative în plan economic și social. Mare parte a activităților industriale a intrat în declin, generând o creștere masivă a ratei șomajului. Puținele fabrici care mai funcționează astăzi acoperă un număr extrem de redus de locuri de muncă față de nevoile reale.
Extrem de importantă este intensificarea schimburilor comerciale dintre cele două zone, ceea ce atestă legăturile puternice care încă se mențin în acest areal (în special datorită comunităților de români).
Pe de altă parte, există și elemente care diferențiază fundamental cele două teritorii începând cu anul 1940. Împărțirea administrativ-teritorială presupune un sistem de organizare diferit pentru cele două state (România și Ucraina), ceea ce creează dificultăți suplimentare în ceea ce privește o posibilă cooperare.

Partea de nord a Bucovinei (aflată pe teritoriul Ucrainei) este inclusă în regiunea (oblast) Cernăuți care, la rândul său, este subdivizată în alte două niveluri administrative. Astfel, regiunea Cernăuți conține 11 raioane la care se adaugă orașele Cernăuți și Novodnistrovsk (localități cu statut special). Următorul nivel administrativ este cel local, în care sunt cuprinse 11 orașe, 8 orașe mici și 252 de comune (cu 398 sate). Din acest număr total de localități componente ale Regiunii Cernăuți, doar 153 sunt cuprinse în vechile limite ale Bucovinei de nord.
Partea de sud a Bucovinei (aflată pe teritoriul României), are doar două niveluri administrativ-teritoriale - nivelul județean și cel local (comune și orașe) - fiind inclusă integral în județul Suceava, compus din 113 comune și orașe.

La nivel instituțional, pot fi identificate o serie de dificultăți privind posibilitățile reale de aplicare a deciziilor de interes local. Carta Europeană a Autonomiei Locale, adoptată de ambele țări vecine, nu constituie o garanție a puterii reale de decizie, pentru nici una din părți. Aparatul administrativ este în continuare puternic influențat de factorul politic și de nivelul central de conducere.

Cadrul legislativ este, de asemenea, un impediment important în calea dezvoltării unor forme de cooperare între cele două țări. Aderarea României la Uniunea Europeană a impus alinierea legislației la cea comunitară, chiar dacă există încă scăpări. În același timp însă, legislația Ucrainei este puternic influențată de vechea formă de organizare, anterioară anului 1990, ceea ce se reflectă și în cadrul legislativ privind protecția monumentelor istorice, care pune astăzi pe poziții diferite cele două state. Un exemplu în acest sens este lipsa patrimoniului industrial din lista monumentelor istorice din regiunea Cernăuți, în condițiile în care numărul acestor obiective este extrem de mare.
În ciuda dificultăților și inadvertențelor menționate, cele două zone care formau cândva Bucovina devin unitare prin peisajul cultural deosebit care poate fi valorificat în comun: un cadru natural extrem de bogat și divers, un fond construit cu valoare arhitecturală (care include și obiectivele industriale), o infrastructură majoră de transport rutier și feroviar, un patrimoniu cultural deosebit.

Cadrul natural valoros contribuie din plin la dezvoltarea turismului, în special în zona de sud a Bucovinei. Valorificarea cadrului natural nu ar fi fost posibilă în lipsa unui patrimoniu construit, reprezentativ la nivel național și internațional. Numărul extrem de mare de biserici și mănăstiri, de cetăți, de construcții civile și construcții publice (o parte dintre ele incluse în Lista Patrimoniului Mondial), conferă întregii zone un statut special în ceea ce privește potențialul turistic. Acestor elemente li se adaugă un număr foarte mare de obiective industriale, realizate de la începutul Revoluției Industriale și până în prezent, care astăzi constituie o bogată mărturie a procesului de industrializare cu care s-a confruntat acest teritoriu de-a lungul timpului.

Infrastructura de transport (drumuri și căi ferate realizate în perioada analizată) constituie un reper important la nivel teritorial, asigurând legăturile în interiorul zonei și cu zonele adiacente. În schimb, fragmentarea teritoriului (începând cu 1940) reprezintă astăzi un impediment major pentru o circulație fluentă. Frontiera de stat și existența punctelor de trecere fixe restricționează circulația auto, feroviară și pietonală dintre cele două zone, devenind un important factor de scădere a mobilității.

Obiectivele industriale și utilitare identificate pe teritoriul Bucovinei

Existența unor importante comunități de români în zona de nord a Bucovinei, alături de comunități de ucraineni, polonezi și germani în zona de sud, poate constitui o importantă resursă pentru promovarea patrimoniului cultural al acestei zone.
Valorificarea în comun a acestui teritoriu, în actualul context al extinderii granițelor Uniunii Europene către estul Europei, poate fi realizată cu ajutorul unor instrumente financiare, special create pentru dezvoltarea unor astfel de areale.
Patrimoniul industrial de pe teritoriul Bucovinei reprezintă o importantă resursă care poate fi valorificată. Dispersia acestuia la nivelul teritoriului - direct legată de particularitățile de dezvoltare ale acestui teritoriu și de nevoia de localizare în raport cu resursele - constituie în același timp un avantaj și un impediment în ceea ce privește posibilitățile concrete de valorificare.
Din 1940 până în zilele noastre, multe dintre construcțiile industriale de patrimoniu au dispărut și, în lipsa unor măsuri concrete de protecție, continuă să dispară sub ochii noștri. De exemplu, activitățile de extracție și prelucrare a lemnului au fost reduse drastic, astfel încât, din 140 de instalații care funcționau în zonă în perioada analizată (la nivelul anului 1898), mai pot fi identificate în prezent doar 4.
În același timp însă, anumite activități au fost dezvoltate. De exemplu, industria extractivă (mangan, argint, plumb etc.) a fost menținută și chiar dezvoltată prin deschiderea unor noi puncte de lucru. Reprezentative în acest sens sunt zonele Iacobeni, Cârlibaba, Fundu Moldovei, Ostra, Crucea, care păstrează foarte multe urme istorice ale activității de extracție, o parte dintre acestea fiind încă în stare de funcționare.
Până în prezent, au fost identificate 38 de obiective industriale și utilitare, la care se adaugă elementele de infrastructură (rutieră, feroviară și amenajări de cursuri de apă).
Din punct de vedere al activității inițiale pot fi identificate 7 categorii de obiective, distribuite astfel: industria alimentară (12), industria extractivă (3), industria materialelor de construcții (4), industria prelucrării lemnului (4), industria metalurgică (3), amenajări tehnico-edilitare (9) și ateliere reparații CF (3).
În ceea ce privește localizarea acestora, se poate constata că 22 de obiective de tip industrial se află pe teritoriul Bucovinei de sud și 16 pe cel al zonei de nord (din care 14 în orașul Cernăuți). Astfel, aproximativ 37% din aceste obiective sunt concentrate în Cernăuți, ceea ce atestă rolul său important în dezvoltarea industrială a Bucovinei.
În cazul municipiului Suceava, care dispune de 6 obiective de tip industrial, doar fabrica de mezeluri IRIC mai reflectă nivelul de dezvoltare al industriei din aceasta zonă, celelalte fiind legate de amenajări tehnico-edilitare și ateliere de reparații aferente celor două gări.
Alte obiective de tip industrial sunt dispersate la nivelul teritoriului, existând mici concentrări în Rădăuți, Putna, Vatra Dornei, Pojorâta și Iacobeni.

Potențialul global de reutilizare a patrimoniului industrial

Reutilizarea siturilor și construcțiilor industriale constituie o necesitate determinată de nevoia de reintegrare a acestor spații în viața urbană și de redefinire a identității locului. Deși aceste operațiuni au fost văzute de multe ori ca inoportune din cauza pierderii funcției inițiale, totuși, nevoia de relaționare a comunității cu aceste spații a condus la dezvoltarea unor proiecte reprezentative.
La nivel mondial, factorul declanșator al amplificării operațiunilor de conversie funcțională a fost declinul industrial de la sfârșitul secolului al XX-lea, în special în anii ’70 și ’80, ale cărui efecte imediate au fost cele economice și sociale, dar și abandonul unor vaste zone industriale. De aceea, politica de dezvoltare urbană și spațială a fost foarte curând orientată către o reconsiderare a potențialului acestor spații și o valorificare a lor.
În Bucovina nu a existat o specializare pe anumite ramuri industriale. Este adevărat că există zone în care anumite activități au fost preponderente. Decăderea industriei extractive din zona Iacobeni-Cârlibaba, spre exemplu, a produs efecte sociale similare cu cele din bazinele Ruhr-ului și Sileziei, însă această activitate nu a fost extinsă la scară foarte mare, ca în cazul celor două zone. În Bucovina s-au dezvoltat activități care, la nivelul întregului teritoriu, au asigurat o diversitate industrială în condiții istorice defavorabile.
Independent de acești factori, anumite ramuri industriale și-au continuat activitatea, cele care au fost rentabile fiind și astăzi în stare de funcționare. Industria materialelor de construcții, în special producția de cărămidă, este o activitate foarte bine reprezentată în Cernăuți, necesitățile de dezvoltare ale acestui oraș fiind asigurate în continuare de aceste fabrici. În schimb, există foarte multe obiective industriale afectate de declinul industrial postcomunist, candidate perfecte pentru reutilizare și valorificare.
La nivel european, procesul de reutilizare a spațiilor industriale a fost inițial dedicat salvării acestor repere ale trecutului industrial. Transformarea în muzee tematice a unor obiective industriale a contribuit la salvarea lor, însă acest proces de „muzeificare” nu putea fi extins la un număr foarte mare de situri. Astfel, a devenit prioritară reutilizarea lor în scopuri productive, având în vedere avantajele economice și sociale ale acestui demers. Numărul acestor intervenții a fost și el limitat de conformarea spațiilor și de costurile ridicate de transformare.
Cele mai numeroase exemple de reutilizare la nivel european sunt cele în care aceste spații găzduiesc funcțiuni independente de activitatea inițială.
În România, se constată un proces similar, deși scara acestor intervenții este mult mai redusă în comparație cu țările din vestul Europei. Lipsa unor spații alternative pentru manifestări culturale a condus la conturarea unei tendințe predilecte de a reutiliza construcțiile industriale valoroase în scopuri culturale, prin conversie funcțională.
Din nefericire însă, cele mai multe intervenții asupra obiectivelor industriale au condus fie la reconstrucția integrală a unor noi ansambluri (deci reutilizarea doar a terenului și a racordurilor la utilități), fie la prezervarea unor mici elemente de fațadă sau construcții. Factorul economic și rentabilitatea investițiilor au fost puse pe primul plan, pe fondul unui cadru legislativ permisiv și interpretabil.
La nivelul teritoriului Bucovinei, obiectivele industriale realizate în intervalul la care se referă acest articol (1774-1940) se pot împărți în patru mari categorii, după nivelul actual de utilizare:

*obiective industriale abandonate;
*obiective industriale cu o reutilizare inoportună;
*obiective industriale cu o reutilizare oportună;
*obiective industriale active (în care se desfășoară activitatea inițială).

Dintre acestea, doar cele abandonate și cele cu reutilizare inoportună pot fi incluse în procese de conversie funcțională.
Din categoria obiectivelor industriale cu o reutilizare oportună, a fost identificat un singur exemplu în Bucovina: Centrul Cultural din Uzina de Apă Suceava.

SUMARUL REVISTEI ARHITECTURA, NR 4-5/2017
ARHEOLOGIE INDUSTRIALĂ