Bucureștiul mileniului trei imaginat în 1930

Bucureștiul a fost, în ultimele două sute de ani, o adevărată arenă a confruntărilor între „nou” și „vechi”, între orașul care se încăpățâna să dăinuie și acela care s-a chinuit îndelung să prindă contur.

Bucureștiul între „vechi” și „nou”. De la „confruntare” la „coabitare”

Confruntarea dintre „vechi” și „nou” s-a purtat de la bun început între „vechile” și „noile” moravuri, gusturi, moduri de viață. O confruntare între cei mulți care iubesc universul patetic și insalubru al mahalalei semi-rurale și aceia care au ales să trăiască într-un model de viață citadin. Din nefericire, confruntarea s-a transformat în coabitare; între lux și mizerie, între palat și cocioabă, între universul oriental-balcanic și formele europene, citadine. Acest lucru s-a datorat faptului că elementele moderne s-au aflat întotdeauna atât în minoritate culturală, cât mai ales demografică.

Construirea unui oraș modern din perspectivă urbanistică în București a reprezentat pentru „intelighenția” secolului al XIX-lea și tehnicienii secolului următor o prioritate. Acest proces s-a încadrat de la bun început curentului de integrare europeană. Procesul de modernizare al Bucureștilor a început în secolul al XIX-lea, cunoscute fiind, în acest sens, reușitele edilitar-urbanistice ale lui Pache Protopopescu, și a fost continuat în prima parte a secolului al XX-lea.

Pentru ultima perioadă amintită, primariatul lui Dem. I. Dobrescu (1929-1934) a fost punctul de plecare al modernizării edilitare. Dem. I. Dobrescu a încercat să dea o nouă definire urbană Bucureștilor. Activitatea lui a fost continuată și cu prilejul serbării Lunii Bucureștilor (9 mai-9 iunie). Acestea au debutat în 1935 și au luat sfârșit în 1940; începând cu primariatul lui Al. Gh. Donescu (1934-1938) și terminând cu primariatul generalului Victor Dombrovski (1938-1940).