RDW

Micro și mega arhitectura

Arhitectura la maxim (și la minim)

Mare?

Un articol din Le Monde (19 aprilie 2005, p. 27) vorbeşte despre statutul – comercializabil sau nu – al monumentelor Greciei antice. Disputa ne interesează mai puţin aici. Mult mai interesante sînt două indicii pe care articolul ni le furnizează despre, renăscută, dorinţa de familiarizare cu clasicitatea a lumii contemporane, în secţiuni întîmplătoare în fond, ale ei. Primul indiciu ne vorbeşte despre dorinţa firmei Vodafone de a găzdui o cină pentru 150 dintre conducătorii ei în porticul lui Attalos din Agora ateniană. Al doilea indiciu ne vorbeşte despre Rhodos şi despre dorinţa cea mai mare a unui primar de pe insulă, în fine realizabilă mulţumită unei conjuncturi. În joc este nici mai mult nici mai puţin decît reconstruirea colosului din Rhodos, prăbuşit în 227 î.Chr. ca urmare a unui cutremur extrem de violent. O superproducţie filmică, pe numele ei O, Jerusalem!, de Elie Choraqui, având a se turna acolo, a redeschis discuţia cu privire la refacerea dezastrului de acum peste două milenii. Argumentele primarului sînt solide şi ţin deopotrivă de identitatea locală, ca şi de atracţia turistică: una e să intri cu feribotul într-un port grecesc oarecare şi alta să o faci pe sub picioarele unui colos care se prenumăra, la vremea sa, printre minunile lumii antice.

Avem aşadar două cazuri: un monument antic existent, ba, mai mult, proaspăt restaurat, care este rîvnit drept topos al unei cine de întreprindere; apoi, avem cazul unui monument despre existenţa căruia există date sigure, furnizate deopotrivă de texte ca şi de arheologia submarină, a cărui absenţă pare să dateze de „ieri” şi, prin urmare, ar trebui supus reconstrucţiei. În amîndouă cazurile avem de-a face, din raţiuni diferite, cu o aceeaşi relaţie de „intimitate” temporală şi spaţială cu monumentul antic, care poate fi supus imediateţii unor acţiuni cotidiene obişnuite: adăpostirea în vederea nutririi şi repararea în vederea re-conferirii de statut simbolic unei comunităţi.

Dar cea mai stranie relaţie cu trecutul ne-a propus-o tot Grecia, nu cu mult în urmă, dacă e să judecăm după standardele a ceea ce înseamnă „ieri” acolo. Pentru a explica semnificaţia gestului contemporan, trebuie, la rîndul nostru, să ne întoarcem în timp pînă „ieri” şi să citim introducerea la una din cărţile de arhitectură ale lui Vitruvius, unde apare personajul Deinocrates. Dar, până atunci, un scurt ocol. Arhitectura învăluie fiinţa şi, precum veşmîntul, este „croită” cel mai adesea pe măsura celui dinlăuntru: zeu, dacă e templu, şi om, dacă este locuinţă. Măsura este aici un cuvînt-cheie. Închipui o casă pentru zeu? – cată atunci să arăţi aceasta: zidărie ciclopică, sfîntă a sfintelor, nemăsurare şi absenţă întunecată. Alteori, templul hipetru (fără plafon şi acoperiş), Vitruvius ne-o spune, este pentru stăpînii luminii şi ai cerului în genere, unde cella rămîne deschisă, pentru ca ochiul zeiesc să se privească pe sine. Oricum ar fi, trebuie ţinut seamă despre scara altarelor: „pentru Jupiter şi toţi ceilalţi zei cereşti, să fie cît mai ridicate. Pentru Vesta şi pentru zeii Pămîntului şi ai Mării să fie aşezate mai jos” (Vitruvius, IV,9: 3-4), astfel încît zeul să se reflecte în chipul casei sale. Această adecvare a scării arhitecturii la menirea sa – „măsura absolută” (Michelis: 1982, 208) – are de-a face cu măsurile fiinţei/corpului dinlăuntru. Dar nu asemenea proiecte reprezintă reţeta monstruozităţii, ci antropomorfizarea peisagiului însuşi, un hybris încă mai violent. Această terraformare – luare în deşert, în răspăr a facerii, aici văzută ca incompletă – îşi are probabil cel mai lămuritor exemplu în viziunea lui Deinocrates. Acesta i-a propus lui Alexandru sculptarea muntelui Athos în chip de statuie ţinînd în stînga un oraş, iar în dreapta un bol în care să se fi strîns toate apele muntelui. Asemenea viziune este numită de Oechslin, parafrazîndu-l pe Josef Ponten din a sa Architektur die nicht gebaut wurde (1925), o „idee monstruoasă în chip babilonic, colosală în chip oriental” (1993: 473). Ea a generat interpretări dintre cele mai felurite, de la Filarete şi Alberti la Fischer von Erlach. Un soi de împliniri parţiale, desfigurate, ale sale pot fi considerate colosul din Rhodos, statuile de preşedinţi sculptate în Mount Rushmore, Palatul Sovietelor şi Canalul Volga-Don, cu giganţii Stalini veghind terraformarea URSS prin munca silnică a deţinuţilor politici. Avem în ideea lui Dinocrates un exemplu originar al frisoanelor de gigantism care străbat din vreme în vreme arhitectura. Sînt ele forme paranoice de antropomorfism, sau reziduuri ale vremilor cînd pămîntul era locuit de uriaşi, ei înşişi un proiect iniţial, avortat, de umanitate? Trebuie, poate, să recitim cele cinci teoreme despre Bigness, ale lui Rem Koolhas, ca să înțelegem cât de departe conceptual a ajuns supra-dimensionarea arhitecturii care intră, astfel, în regimul estetic al sublimului (unde, de altfel, o trimisese Hegel, cu piramidele ca exemplu?)

Iată fragmentul în care, din textul vitruvian, respiră vocea lui Dinocrates: „Căci am plănuit să sculptez muntele Athos în chip de statuie bărbătească, punîndu-i în mîna stîngă zidurile unei cetăţi uriaşe, iar în cea dreaptă o cupă care să primească apa tuturor rîurilor din acest munte, pentru ca din ea să se verse în mare.” Vitruvius (II, Prefaţă, 2). Din perspectiva relaţiei chip-trup/arhitectură, gigantismul şi nelimitarea declamă, de regulă, voinţa puterii de a fi reprezentată prin zidiri ne-umane. Alexandru a refuzat propunerea lui Deinocrates, dar urmaşii săi vor fi mai atenţi la propuneri similare, de nu le vor fi provocat ei înşişi.

Acum iată ştirea publicată şi la noi de România literară (41/16-22 octombrie 2002): „O fundaţie greco-americană a iniţiat proiectul de a ciopli pe versantul unui munte din nordul Greciei un portret gigantic al lui Alexandru cel Mare. Conform promotorilor ei, această sculptură de 80 de metri înălţime şi 57 lăţime «ar întări caracterul grec al Macedoniei» şi ar atrage turişti (ansamblul, care va costa cam 30 milioane de euro, prevede în preajmă un muzeu, un amfiteatru şi parking).Versiunea elenică a muntelui Rushmore a obţinut aprobările oficiale, dar nu toţi sînt încîntaţi (…), iar arheologii şi ecologiştii o consideră de-a dreptul monstruoasă şi ameninţă cu sesizarea Justiţiei”.

 

Mic?

La început și fără legătură cu ce urmează, vă trimis să citiți singuri o poveste încântătoare despre nanism, care ne vine din Turcia: http://www.nytimes.com/2012/06/07/garden/cat-bowl-size-gardens.html?smid=fb-share.

Când sunteți gata, vă propun încă o poveste cu spații sacre, din India. Arhitectul Sameep Padera are, pentru weekendurile când iese din Mumbai, o fermă modestă la Wadeshwar, un sat de hinduși la 70 km de oraș. Probabil, e o casă la țară cu oleacă de curte. Desigur, preoții locului au venit să ceară donații pentru un templu dedicat lui  Shiva. În buna tradiție a arhitecților implicați, Padera răspunde că nu dă bani, dar contribuie cu proiectul și cu timpul necesar spre a-l duce la îndeplinire. Locul e minunat, o întindere împădurită lângă un lac. Bani sunt puțini, însă. Este ceva piatră, donată de la o carieră locală. E și ceva lemn. Ar trebui o sală unde să se strângă rugătorii și o cameră sacră, a zeului. Cum procedezi când nu ai nimic, decât o minte minunată și o istorie a arhitecturii sacre la dispoziție?  Simplu. Padera a raționat astfel: sala de așteptare va fi un luminiș instituit în pădure, orientat spre lac (a tree grove/assembly hall). Sfânta sfintelor e construită într-o formă tradițională, dar doar ca geometrie de ansamblu, din piatra existentă. Arhitectul spune că a vrut să dea senzația că turnul acestei camere sacre a fost descoperit ruinat și a fost refăcut.

Atenția absolută este dată intrării (a threshold device, o numește arhitectul), care este placată cu lemnul rezultat din clearing (din instituirea curții templului-ca-luminiș). Toată atenția și minuțiozitatea sunt acordate interiorului acestui cubicul sacru. Într-o nișă orientată – statuia zeului. În centrul planului pătrat – un lingam încolăcit de un șarpe metalic yoni (simboluri ale principiilor reunite, masculin-întru-feminin). Lingam-ul penetrând yoni șade într-un vas de piatră cu apă, unde sunt depuse ofrande (flori). Mai este prezent un clopot de bronz. La statuie se ard miresme. Apa din fântână se duce afară, pe sub zidul de piatră. În vârful construcției, este așezat un obiect ceremonial numit kalash, care e făcut dintr-un aliaj metalic numit ashtadhatu (amestec de opt metale – aur, argint, cupru, zinc, plumb, fier, mercur și aluminiu), cel care definește, pentru hinduși, caracterul sacru al unei clădiri. Aici, kalash-ul încoronează și apertura din vârf, pe unde intră, puțină cum și trebuie într-un loc misterios unde nu încap mai mult de zece oameni în picioare, lumina naturală/zenitală. Atât.

Întoarcerea sălii de adunări înspre natură este un gest interesant. Se spune că ontogeneza repetă filogeneza. Aici, arhitectul inversează relația: sala de adunări, cu coloanele sale, i-a sugerat de la bun început natura cu arborii săi, în felul în care, spune Baltrusaitis, pădurea a sugerat arborescența gotică zidarilor viitoarelor catedrale europene; în felul în care pridvorul bisericii restrânge, esențializează și ridică la rand simbolic curtea templului din Ierusalim. Devoluție.

Pentru cine dorește să știe mai mult, trimit la revista The Architectural Review din septembrie 2010, pp 76-79, unde sunt toate fotografiile necesare contemplării unui proiect mignon, bine executat, extrem de simplu. Firma se cheamă Sameep Padora &Associates (http://www.sp-arc.net ), pe website găsiți, la loc de cinste, micul templu din Wadeshwar.

 

Dacă ați terminat mica poveste indiană, putem reveni spre Kara Iflak. Una dintre figurile de rezistenţă ale simplităţii moldo-valahe este caracterul mignon al arhitecturii de cult ortodoxe. Cu seriozitate, o serie de cercetători, mulţi sub presiunea metafizică venită dinspre un Blaga sau Noica, au decis că micimea şi întunecimea zidirilor autotone sunt, combinate, virtuţi metafizice, consecinţe necesare ale sentimentului moldo-valah al fiinţei sau cel puţin semnul unei trăiri aproape eremite a sacrului. Având de ales (ca domn renascentist şi stăpânitor al Pocuţiei), Ştefan cel Mare a hotărât să facă multe şi mărunte biserici, în locul câtorva catedrale king-size la Suceava, Rădăuţi sau pe Nistru, la graniţele creştinătăţii cu păgânimea. Întrucât prezenţa ancadramentelor gotice (în plină renaştere occidentală), probabil sosite din(spre) regatul leşesc, dovedesc că, stilistic vorbind, domnul nu era un autarhic în materie de gust arhitectural (deși era întârziat, goticul consumându-și, până la el, tot combustibilul), rezultă că, tehnic vorbind cel puţin, nu ar trebui să existe motive pentru dimensiunile modeste, nici pentru primitivismul constructiv, altele decât asumarea lor deliberată în numele unor cauze superioare.

Care ar fi să fie acestea? Iată-le, într-o enumerare sumară:

1) asumarea diferenţei etnice pe teritoriul aceleiaşi credinţe: dacă leşii fac catedrale ample,  mistria, în felul oamenilor lui Neemia pe ruinele Ierusalimului (complexul absenței catedralelor pentru că ne-am bătut cu turcii, ținându-i la granițele Europei care, astfel, a avut timp să și le facă pe-ale ei).

2) Rostul meu, ca domnitor,  este să aduc pe tărâmul vizibilităţii calofilia în forme curbe şi, la adăpostul lor, penumbra, care sunt marca modului în care înspaţiez datele fiinţei mele. Trăirea diferită a “spaţiului existenţial”, cum l-a numit Christian Norberg Schulz înseamnă că  formele izvorăsc nolens-volens în dimensiile şi în proporţiile reciproce date. De unde? – din zisa matrice mea stilistică, din spaţiul sofianic. Această “incontinenţă” este irepresibilă, inconştientă şi independentă de orice alte intenţii auctoriale voi fi având eu sau meşterii mei (pe care, pentru încălcarea regulii, îi şi reprim, ca pe Manole al Argeşului). E complexul blagian al dealului urmat de vale, al spațiului răsfrânt în sine, al Dumnezeului prezent printre noi în(tru?) spațiul sacru.

Or, sustainable development este probabil sintagma pe care trebuie să o folosim în explicarea fenomenului de “nanism” al arhitecturii medievale de cult. Dimensiunile bisericilor moldo-valahe nu sunt reduse, ci adecvate, optime. Cum știm, pe-aici nu sunt bani. Când sunt, ni-i fură elitele prădătoare, oricum s-or fi numit ele atunci (și cum s-or fi numind și-acum, de altfel). Deşi conceptul de dezvoltare sustenabilă  este mult ulterior evului mediu, probabil că doar în aceşti termeni putem vorbi despre distribuirea resurselor limitate la numărul amplu de locuri de bătălie şi târguri care, toate, îşi doresc un lăcaş de cult. Prin urmare, folosesc materialele locului sau din proximitate, forţa de muncă dimprejurul sitului (sub îndrumarea unui număr dat de meşteri probabil străini, atunci când nu sunt în rezbel chiar cu seniorii lor, caz în care trebuie să mă bazez pe expertiza locală, câtă este); limitez gabaritul şi atletismul tehnologic la minimum, spre a optimiza costurile operaţiunii. Să nu uităm de durata lungă de construire a catedralelor medievale, rareori accesibilă celor de pe aici (cărora le rămânea spaţiul dintre două bătălii) şi de numărul impresionant de ctitorii ale epocii Ştefan cel Mare-Petru Rareş, bunăoară.

Nicicând simplitatea arhitecturii vernaculare din România nu a fost considerată a fi mai degrabă o carenţă de măiestrie, o inabilitate de a decora. Niciodată folosirea materialelor perisabile nu a fost privită altfel decât ca o calitate, nicidecum ca o inabilitate de a edifica peren, în materiale durabile, care să înfrunte timpul. Precaritatea, provizoratul, pauperitatea soluţiilor arhitecturale şi ornamentale au fost exclusiv privite drept calităţi şi ridicate la rangul de atribute metafizice ale “poporului” însuşi, la stadiul de ento-ontologie colectivă. Or, simplitatea este un atribut de inspectat atunci când ea este asumată deliberat, ca în cazul minimalismului. Atunci când discutăm însă despre o arhitectură de cele mai multe ori strict utilitară, realizată cu mijloace, materiale şi tehnici atât de modeste, a celebra ca fiind deliberată o trăsătură a sa constitutivă, nici pozitivă nici negativă – simplitatea – devine rizibil. Mai mult, simplitatea devine evidentă atunci când este contrapusă vreunui soi de opulenţă în raport cu care să pară a fi o virtute etică pe tărâmul esteticii.

Slabei complexităţi tehnologice îi datorăm, pesemne,  şi întunecimea arhitecturii ortodoxe locale pre- şi post-bizantine, iar nu (doar) vreunei metafizici a penumbrei mediatoare în sens cristic, care ar uni la altitudine prispa de naos, dar care uită de băşica de porc în geamul bordeiului din vălătuci de lut, acoperit de glugi de coceni, în comparaţie cu care, oricum, bisericile autotone sunt de pe alt tărâm.

De îndată ce o minimă prosperitate – reală sau imaginară – a îngăduit acest lucru, arhitectura de cult, ca și aceea civilă, a prosperat, spaţiile interioare s-au străluminat. Aurul picturii a înmiit oricum lumina interioară, de candelabre şi lumânări. Pentru cei ce cred în imanentul nanism al arhitecturii de sursă bizantină, Sfânta Sofia este un exemplu nu numai “originar”, dar şi lămuritor. Iar pentru adoratorii penumbrei, acelaşi spaţiu, scăldat în lumina care pare să “decapiteze” şi să susţină în glorie cupola (aşa cum transfigurat o descrie Procopius din Cesareea), face dovada că nu există alternativă la metafizica luminii dumnezeieşti, iar ortodoxia nord-dunăreană nu va fi făcut ea, singură, excepţie…

 

Minor?

Mai există un mod de a aborda problema, cel cu privire la minoratul unei arhitecturi. Acest caracter minor poate descrie arhitectura unei minorități, ca în excelentul volum Toward a minor architecture (Jill Sunder, Cambridge, MA: The MIT Press, 2012), sau poate descrie o arhitectură după puteri, făcută cu materiale la îndemână, redescoperind tradițiile locale, tectonica (în ipostaza acesteia de vestigial core, cum îl numește Frapton, al arhitecturii) și vecinătatea, ca în Poverism (Augustin Ioan, București:Paideia, 2007, ediția electronică pe www.liternet.ro din 2005). Cu alte cuvinte, nu este un atribut de scară, precum e Bigness. Minoratul este un atribut calitativ, el descrie o arhitectură care se rezumă, deliberat, la resurse reale, la durata reală, la capacitatea reală de a construi și de a prezerva – ale unui client individual sau ale unei comunități.

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog