RDW

Fascinaţia tehnologiei invizibile

Pavilionul Rusiei la Bienala de la Veneţia, 2012.
The Russian Pavilion at the Venice Biennale, 2012
Foto: Vlad Eftenie

 

The fascination
of invisible technology

O vreme nu m-am hotărât dacă microarhitectura e un vis frumos sau unul horror. Dacă e o reverie despre o superarhitectură, dar una bună şi blândă cu toţi oamenii şi în armonie cu mediul sau dacă e un coşmar despre viaţa într-o rulotă reciclată, pe o planetă suprapopulată. Nu ştiu dacă să o luăm drept o nouă extravaganţă occidentală, un nou challenge pentru arhitecţii creativi care-şi permit experimente sau dacă e pregătirea pentru un nou mod de a gândi existenţa, de a „salva viitorul”, sugerat prin indicaţii de sus. Probabil că e toate la un loc. Partea bună e că, până s-o defini mai precis, ea încă permite fiecăruia să se raporteze la ce-i convine şi să ignore restul.
Aflăm dramaturgii optimiste despre microarhitectura în evoluţie în lumea avangardei de azi. Arhitecţii au salutat noutatea cu entuziasm, cei care au putut s-au grăbit să se implice şi s-au produs deja lucruri interesante. Cum ar fi, din puţinele pe care le ştiu: Muzeul Erich Kästner din Dresda, un muzeu cât lumea lui Erich Kästner pe 30 de metri pătraţi, la parter, în vila unchiului Augustin, un micromuzeu interactiv care prin tehnologie media câştigă spaţiu şi globalitate; pavilionul Rusiei de la Bienala de la Veneţia, unde exponatele se vizualizează accesându-le codurile de bare expuse; flagshipstore din Zűrich, care vinde genţi făcute din prelate, în şaptesprezece containere suprapuse, recuperate de la comerţul naval. Nu mai vorbesc despre toate năzdrăvăniile care se găsesc în numărul 12/2004 al revistei Detail. Criteriile minise-lecţiei mele cuprind cuvintele-cheie ale microarhitecturii – economie, reciclare, mobilitate, flexibilitate, caracter temporar, design, ecologie, autonomie, dar şi con-textualitate, bineînţeles asociate cu înaltă şi inovativă tehnologie. Dar o tehnologie neostentativă, subordonată modest performanţei în arhitectură.

Dar vai, de aici, din România, nu putem decât să privim de departe evoluţia acestui nou program (să-i zic oare program?), fie cu admiraţie, fie cu invidie, după caracter. Unii poate chiar circumspecţi şi cârcotaşi, ca în faţa unei mode pe care, iacătă, n-o mai pot maimuţări. Căci nici condiţiile, nici apetenţa n-au făcut niciodată din tehnologie punctul forte al arhitecturii noastre, după cum nici responsabilitatea faţă de natură şi nici spiritul de economie raţional. În plus, unii au rămas alergici la indicaţiile de sus, din vremuri când toate ne erau duşmănoase.

Atitudinea faţă de microarhitectură depinde la care dintre deocamdată multiplele ei faţete ne referim. Un cockpit, o staţie mobilă de cercetare te miri unde, în locuri dificile sau imposibile, un submersibil sau o capsulă spaţială au o componentă arhitecturală aşa de specializată şi subordonată tehnic, încât cei mai mulţi dintre noi se uită la ele ca la Discovery Channel. Mai apropiate un pic, simpatice şi incitante sunt obiectele precum locuinţe nomade, de vacanţă, microgalerii expoziţionale, adăposturi, info points, staţii urbane, ateliere etc. – construcţii monocelulare, temporare, într-un picior, acroşate, suspendate, pliante, plimbate sau crescute din pământ ori din pereţi. Dacă însă ai curiozitatea să afli cine şi-ar dori să locuiască sau să meargă la serviciu într-un container recuperat – şi asta de bunăvoie – afli cât de greu găseşti utilizatorii.

În fine, îndrăznesc să părăsesc zona prezentului performant şi a vizionarismului futurist caracteristice microarhitecturii, ca să mă uit înapoi, la unele-i posibile origini. Vine vorba atunci despre arhetipuri precum casele din copaci, cu sobă şi preş la intrare, ale nu ştiu cărui trib din Noua Guinee, iurtele, igloo, tholos, lavvu (ale populaţiei Sami), rupestrele, colibele, lacustrele etc., dar şi bordeiele noastre. Ei da, atunci audienţa se lărgeşte până la periferii şi ne cuprinde şi pe noi. Necesitatea raţionalităţii economice, a optimizării spaţiale, a unor detalii constructive mai iscusite, a alegerii pragmatice a materialelor au stimulat şi creativitatea populară.

Citiți textul integral în nr 5/2012 al revistei Arhitectura.
For a while I was undecided as to whether microarchitecture was a beautiful dream or a dreadful vision, whether it was a reverie about a superarchitecture, albeit one that was good and gentle towards all people and in harmony with the environment, or a nightmare about life in a recycled trailer on an overpopulated planet. I don’t know whether we should take it as a new western extravagance, a new challenge for creative architects who can afford to experiment, or whether it is the prelude to a new way of thinking about existence, about “saving the future”, as the above indications would suggest. It is probably all of these things together. The good part is that until we define it more precisely it will go on allowing each person to relate to whatever suits him or her and to ignore the rest.
We discover optimistic scenarios about the evolving microarchitecture in the world of today’s avant-garde. Architects have enthusiastically greeted the new. Those who have been able have been quick to get involved and have already produced interesting works. From the few I am familiar with, these include: the Erich Kästner Museum in Dresden, a museum that encapsulates Kästner’s world within thirty square metres on the ground floor of Uncle Augustin’s villa, an interactive micro-museum that gains space and universality using media technology; the Russian pavilion at the Venice Biennale, where the exhibits can be visualised by accessing their barcodes; the flagship Store in Zurich, which sells bags made from recycled materials in seventeen stacked containers salvaged from maritime shipping; and not to mention all the daring ideas to be found in issue 12/2004 of Detail magazine. The criteria for this mini-selection of mine include the keywords of microarchitecture: economy, recycling, mobility, flexibility, temporariness, design, ecology, autonomy, and, of course, context, in combination with cutting-edge, innovative technology, albeit a technology that is unostentatious and modestly subordinated to architectural performance. But here in Romania, alas, we can only gaze from afar at the evolution of this new programme (can I really call it a programme?), either admiringly or enviously, depending on our character. Some might even view it in a circumspect or nitpicking way, the same as they might look at a fashion they can’t mimic. For, neither circumstances nor inclination have ever made technology a strong point of our architecture. And nor have responsibility towards nature or a spirit of rational economy ever been a strong point. Moreover, some have remained allergic to directives from above since the times when these were inimical to us.

Our attitude towards microarchitecture depends upon which of its for the time being multiple facets we are referring to. A cockpit, a mobile research station in the unlikeliest of places, a submersible, and a space capsule have such a specialised and technologically determined architectural component that most of us look at such things as if they were straight from the Discovery Channel.

A little more familiar, pleasing and exciting are objects such as nomad holiday homes, microgalleries, shelters, info points, urban stations, workshops, and so on: mono-cellular, temporary, one-legged, suspended, articulated structures, which sprout from the ground or from other walls. But if you are curious to find out who would willingly choose to live in or go to work in a recycled container, you discover that such buildings’ users are hard to find.

Anyway, let me venture to move away from the zone of the high-performance present and the visionary futurism characteristic of microarchitecture in order to look back at some of its possible origins. Here we discover archetypes such as Papuan tribal tree houses with stoves and doormats, yurts, igloos, tholoi, Sami lavvu, rupestrian and lacustrine dwellings, bothies, and also Romanian bordeie. In this case, the audience expands to the peripheries and encompasses Romania. The need for economic rationality, spatial optimisation, skilful structural details, and pragmatic choice of materials also stimulated folk creativity.

Read the full text in the print magazine. 

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog