RDW

Comunitatea arhitectului versus arhitectul comunității

Declaraţia de la Toledo (2010), adoptată în contextul apariției marii crize financiar-economice şi sociale, şi-a întărit aplecarea asupra calităţii vieţii cetăţenilor Uniunii Europene. Această problematică a fost oficializată de guvernele europene datorită provocărilor la care este supus oraşul european, precum și datorită schimbărilor de ordin structural, cauzate de globalizare, schimbările climatice, demografice etc. S-a reafirmat atenţia specială acordată „cartierelor defavorizate, în contextul oraşului ca un tot unitar”, angajament luat deja de Charta de la Leipzig (2007), pentru a reduce polarizarea social-europeană între comunităţile aceluiaşi oraş. Regenerarea urbană joacă rolul principal al noii strategii adoptate. Aceasta se aplică mediului înconjurător, social, economic, dar şi celui cultural, arhitectural şi al planificării urbane. Conform actului mai sus-amintit, aceste deziderate pot fi atinse doar printr-o „bună guvernare”, care mizează pe optimizarea eforturilor şi resurselor prin întărirea cooperării, sinergiei și guvernării la toate nivelurile, precum şi prin adoptarea unei abordări integrate. Aceste idealuri nu se pot atinge doar „prin diminuarea conflictului şi copierii”, ci mai ales prin încurajarea colaborării dintre actorii publici și privaţi, care ar trebui să se îndrepte către „revalorizarea, recuperarea şi chiar reinventarea oraşului existent”, optimizând astfel capitalul uman, social, material, cultural şi economic format de-a lungul istoriei. Utilizând apoi aceste elemente pentru a construi oraşe eficiente, inovatoare, inteligente, mai durabile şi integrate social. Aşadar, acest angajament strategic pentru regenerarea urbană nu se poate obţine decât printr-o „alianţă urbană”, împărtăşită de toţi actorii implicaţi în procesul de „construcţie a oraşului”: sectorul finanţelor, proprietăţilor, dezvoltatorilor, politicienilor, autorităţilor publice, locuitorilor, experţilor etc. Entitatea experţilor mai sus-amintită cuprinde multe domenii de activitate. Dintre acestea ne preocupă rolul arhitecţilor şi al urbaniştilor în acest demers. Menirea acestor meserii în noua alianţă se învaţă încă din primele lecţii din facultate. Suntem oare pregătiţi pentru această provocare, de a diminua copierea altora? Este corect să educăm noua generaţie copiind modelul de regenerare londonez în jurul Tamisei (doar că noi, în Timişoara, nu avem docuri părăsite), să copiem modelul Bilbao (doar că noi în Timişoara nu avem o industrie extractivă părăsită), să copiem modelul spaţiului verde newyorkez (doar că noi nu avem o linie de metrou de suprafaţă abandonată) sau avem capacitatea de a oferi o abordare proprie nevoilor noastre? Suntem oare pregătiţii pentru această provocare, de a diminua conflictul cu ceilalţi actori participanţi la actul de reinventare a oraşului? Este corect să educăm noua generaţie din arhitectură copiind modelul de star promovat de industria de tip Hollywood? Este corect să educăm noua generaţie copiind abordarea urbanismului modern, în conformitate cu care „arhitectura oraşelor era prea importantă să fie lăsată în seama cetăţenilor“? (Fishman, 1977) De aceea, în decursul anilor, în calitate de formator al viitorilor membri ai corpului arhitecţilor şi urbaniştilor (privit ca un tot unitar), am încercat, prin metode pedagogice noi, să determin o schimbare de atitudine, şi anume ca arhitectul și/sau urbanistul să se pună în slujba comunităţii, şi nu invers.

Într-un articol publicat recent (Hanford, 2012a), E. Hanford povesteşte cum D. Hestenes, profesor de fizică la Arizona State University, demonstra pe baza unor experimente cu studenţii începute după 1970 că, evaluând la examene înţelegerea conceptelor fundamentale ale fizicii, media de promovare în rândul studenților nu depăşea 40%. În acea perioadă, „majoritatea profesorilor nu testau (studenţii) pentru acest tip de înţelegere; studenții trebuiau doar să rezolve probleme ca să treacă examenele”. Împreună cu alţi colegi, Hestenes a încercat să găsească o metodă de a testa înţelegerea conceptelor fundamentale. Astăzi, deşi informaţia se găseşte pretutindeni, doar 14% din studenţi înţeleg conceptele fundamentale predate prin metode tradiţionale; Hestenes susține că „10% […] învaţă oricum fără niciun instructor. În principiu aceştia învaţă prin ei înşişi”, adăugând însă că majoritatea studenţilor „nu pot asimila pasiv cunoştinţele” şi, ca atare, trebuie găsită o metodă pentru a fi implicați activ în procesul de învățare. Rezultatele acestor studii au fost publicate în 1985, dar au fost ignorate multă vreme. În conformitate cu E. Hanford (Hanford, 2012b), cel care a mers mai departe a fost E. Mazur (Mazur, 1997), profesor de fizică la Harvard University, care susţine că şi-a propus să schimbe metoda încetățenită în universități. Așadar, în loc să predea cursuri tradiţionale, el propune studenţilor, după o prealabilă lectură a subiectelor, să discute în grupuri mici problematica expusă. Astfel, în experimentele sale, la o clasă de 100 de studenţi, pentru rezolvarea unei probleme, el supune analizei studenţilor trei variante posibile; dacă la prima susţinere doar 29% dintre studenţi aleg varianta corectă de răspuns, în urma discuţiilor cu ceilalți colegi, procentul celor care răspund corect poate ajunge la 62%. Aceste tehnici sunt denumite de E. Hanford (Hanford, 2012b) tehnici „de angajare interactivă”. Autorul mai susține că, „în acord cu rezultatele testelor Force Concept Inventory, aplicate asupra a zeci de mii de studenți din toate părțile, majoritatea oamenilor care participă la cursuri convenţionale sfârşesc prin a nu avea o bună înţelegere a conceptelor fundamentale din fizică”. Artizanul noilor metode de predare, E. Mazur (Mazur, 1997) a folosit o abordare pe care a denumit-o „peer instruction” (expresia „peer instruction” nu are un corespondent exact în limba română, dar face referire la dezvoltarea capacităţilor – intelectuale şi de înţelegere – individuale prin confruntarea constructivă cu bagajul de cunoştinţe şi opiniile colegilor, într-un mediu informal şi printr-un dialog liber, în care fiecare membru al grupului este deopotrivă învăţător şi învăţăcel. Expresii similare în limba română, dar care nu acoperă în totalitate semnificaţia expresiei din limba engleză, ar fi: „studiu colectiv”, „co-învăţare”, „educare reciprocă”, cu precizarea că accentul cade asupra aspectului informal al relaţionării dintre colegi). Conform studiului mai sus-amintit, studenţii cărora li s-a aplicat noua metodă de predare susţin că, dacă se vor menține metodele tradiţionale, bazate pe transmiterea unidirecțională a informației (de la profesor la student), nu va mai fi nevoie de facultăţi, pentru că, datorită tehnologiilor moderne, informația poate fi obținută ca atare în orice moment, prin accesarea Internetului.

În contiuare, vom prezenta o serie de încercări de aplicare a acestor metode, ce se bazează pe stimularea intuiţiei studenţilor, precum și pe descoperirea realităţilor fundamentale prin co-învăţare, aplicate pe specificul meseriei noastre. Aceste încercări s-au desfășurat în cadrul Universităţii Politehnica Timișoara, Facultatea de Arhitectură, de-a lungul experienţei noastre pedagogice.

Citiți textul integral în numărul 1/2013 al revistei Arhitectura – Număr special Timișoara


Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog