RDW

Argument la Temă: Primăvara de la Timișoara

În argumentul primului număr dedicat regiunilor/școlilor de arhitectură din România, Dana Vais, vorbind despre atmosfera cool a Clujului, observa că peisajul glaciar al arhitecturii românești poate fi dezghețat tocmai de coolness-ul unor gesturi/ intervenții atente la contextul lor cultural-geografic. Apariția numărului a stârnit destule ecouri pozitive, în special în rândul mai tinerilor arhitecți timișoreni. De câțiva ani, Timișoara, care și-a dorit în permanență prim-planul (aspirație transformată de dictonul „Tăt Banatu-i fruncea” într-o boală oarecum incurabilă a locului) privește spre coolness-ul Clujului cu invidie și respect. Și dacă acum Clujul este orașul cool al provinciei, statut pe care Timișoara și-l însușea pe merit și fără prea mare efort în anii 1990, probabil că e momentul unui nou anotimp pentru orașul nostru. O primăvară a dezghețului…

Timișoara este un brand, poate cel mai vechi și puternic din țară. Dacă în anii comunismului și-a folosit poziția periferică și apropierea de occident pentru a genera discursuri alternative establishmentului, cele două decenii postrevoluționare, eliberând orașul de aceste arderi interne, au declanșat un veritabil eldorado economic, întărind încă odată, dacă mai era cazul, caracterul eminamente „burghez” al locului. Beneficiind de o dezvoltare constantă, Timișoara a crescut relativ uniform în această perioadă, boomul speculativ al anilor 2000 găsind-o suficient de bine dezvoltată din punct de vedere al fondului construit. Cele două decenii în discuție și-au pus amprenta în principal printr-o expansiune a limitelor metropolitane, urmărind toate regulile urban sprawl-ului speculativ. Orașul, la rândul lui, a fost augmentat de câteva intervenții moderne și reabilitări titrate, însă grosul țesutului istoric a rămas încă nerezolvat. În ciuda acestei dezvoltări, dincolo de noua dimensiune fizică sau de simplele sloganuri cu iz local patriotard, mulți timișoreni se întreabă, pe bună dreptate, dacă acest brand al pionieratului, al spiritului cosmopolit, al varietății și, nu în ultimul rând, al rebeliunii împotriva oricărei forme de stagnare mai este valabil astăzi? Prosperitatea acestui ultim deceniu a produs mutații puternice ale mentalului colectiv, ducând de cele mai multe ori discursul spațial, social, cultural și chiar politic din zona inovației și a experimentului în zona gri a autosuficienței consumeriste. Dacă azi orașul ar fi un om, corpul i-ar fi cu siguranță încremenit și fără direcție, și aceasta nu din cauza vreunei deficiențe motorii, cât vederii bipolare de care ar suferi: cu un ochi privind nostalgic și autosuficient spre un trecut încărcat de premiere și glorie, cu celălalt privind miop, prin ceața prezentului, într-un viitor fără vreo țintă clară. Timișoara pare adormită de succesul propriului brand.

Dacă se mai știe ceva despre noi, bănățenii, dincolo de faptul că suntem uneori făloși peste măsură, este că suntem și chibzuiți la pungă, în special în perioade de criză ca aceasta. Să îți asumi în aceste condiții misiunea de arhitect de obiect în Timișoara prezentului echivalează, nu de puține ori, cu un martiriu. O simplă recapitulare a proiectelor prezentate/selecționate în cadrul ultimelor două anuale locale ne pune în fața unei triste evidențe: în ciuda calității constante a acestora, masa critică a exemplelor pozitive a scăzut dramatic în ultimii ani. Este unul dintre motivele pentru care am considerat oportun ca realizările Timișoarei (multe din ele publicate deja in extenso) să ocupe un loc secundar în acest număr. Ele ne vor servi drept fundal formal (cu voia dumneavoastră, al arhitecturii pentru arhitecți) pe care vom proiecta exemplele mai puțin spectaculoase ale arhitecturii pentru oameni. Într-o discuție recentă cu profesorul Ioan Andreescu, acesta atrăgea atenția mai tinerilor asistenți ai facultății de arhitectură asupra status quo-ului local al formelor fără fond și al fascinației arhitecților, în general, pentru exercițiul pur formal. Discuția în cauză surprindea, printre altele, nevoia redefinirii întregului proces academic de formare a arhitecților. Unul în care dimensiunea socială, sustenabilitatea intervenției, economia proiectului și discursul critic să ocupe locuri la fel de importante ca și aspectele pur formale sau tehnice ale meseriei. Pornind de la aceste considerente am decis ca în acest număr special să aducem în prim-plan studii, strategii, proiecte sau simple microintervenții ce folosesc arhitectura și urbanismul ca pe o unealtă reparatorie a spațiului construit.

După două decenii de dezvoltări haotice și necontrolate, criza economică în care ne aflăm ne oferă acest extraordinar cadou, al privirii retrospective și introspective deopotrivă. Probabil că întrebarea pe care trebuie să ne-o punem ca arhitecți în aceste momente este: taumaturg/demiurg sau archíatros?

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog