RDW

Duiliu Marcu – Arhitectura de interior a locuinţelor. Comanditari

„Preocuparea mea de a găsi soluţii originale româneşti, de a lua din arhitectura clasică numai claritatea, simplitatea, ponderea, euritmia, proporţiile, meticulozitatea studiilor de detaliu, precizia execuţiei […] au constituit pentru mine o linie de conduită, un crez care mi-a servit ca îndreptar în întreaga mea activitate. Iată în ce împrejurări am încercat să creez.”

(Duiliu Marcu – Arhitectura, 1912-1960, Editura Tehnică, 1960, Bucureşti, p. 21)

Duiliu Marcu1 (23 martie 1885-9 martie 1966) este cel care dovedeşte o polivalenţă ieşită din comun în arhitectura românească2, fiind personalitatea acesteia care se confundă, practic, cu aproape întreaga evoluţie a arhitecturii noastre3.

Convieţuirea stilistică a eclectismului academic francez, a neoromânescului, a avangardei şi a modernismului s-a manifestat pe parcursul întregii perioade dintre cele două războaie mondiale, în unele situaţii chiar în cadrul aceleiaşi clădiri. Această îmbinare duce la apariţia eclectismului (termenul este utilizat aici cu sensul de sinteză a stilurilor) interbelic, care se mulează pe preferinţele comanditarului şi pe cele ale arhitectului, care era suficient de liber în creaţia sa încât să se exprime în propriul limbaj arhitectural, ţinând cont de influenţele existente la nivel european sau internaţional.

În acest context creează, desigur, şi Duiliu Marcu, care, în opinia mea, a excelat în arhitectura interioarelor. Acest lucru nu reprezintă o noutate dacă sunt avute în vedere atât lucrările noi, cât şi comenzile de modificare a interioarelor locuinţelor aflate în proprietatea unor importanţi comanditari. Aşadar, lucrările sale cuprind clădiri realizate de la zero, extinse sau modificate în toate cele trei tendinţe care se manifestă în perioada interbelică, menţionate mai sus. Desigur, consacrarea definitivă a lui Duiliu Marcu drept un mare arhitect al veacului trecut este dată de arhitectura modernist-clasicizantă, o arhitectură simplă, elegantă, a detaliului, în care interioarele sunt la fel de bine studiate ca exterioarele, formând un tot unitar.

Aceste constatări sunt confirmate de fondul arhivistic „Donaţia Duiliu Marcu”, care cuprinde un număr de aproximativ 400 de tuburi de planşe, fiecare dintre acestea având, la rândul său, în medie, 60-70 de planşe cu proiecte de arhitectură şi urbanism executate sau care nu au fost efectiv realizate. În ciuda acestui fapt, arhiva nu conţine chiar toate lucrările arhitectului, lipsind, de exemplu, cele două abatoare din Bacău şi Buzău, piaţa agroalimentară din Buzău, Gara Regală din Sinaia, acestea fiind amintite în cele două monografii Duiliu Marcu, Arhitecture: 1930-1940 şi Arhitectura, publicată în 1960.

O contribuţie remarcabilă a lui Marcu pentru întreaga arhitectură interbelică din ţara noastră este reinventarea detaliului de arhitectură, atât prin soluţia găsită, cât şi prin preţiozitatea materialului folosit. Astfel, rezolvarea detaliilor de către diplomaţii Şcolii de Arte Frumoase de la Paris, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, în stil eclectic, este reluată prin folosirea materialelor ca piatra naturală, lemnul, sticla şi metalul la detaliile arhitecturii moderniste, în special la cele ale modernismului clasicizant. Din acest motiv, aş îndrăzni să-l numesc pe Duiliu Marcu „arhitectul detaliului în arhitectura modernistă din România”, cu precădere al celui de interior4.

Dacă neoromânescul i-a avut ca personalităţi pe Ion Mincu şi pe Petre Antonescu, modernismul, care s-a dovedit mult mai adecvat necesităţilor vieţii din perioada interbelică, şi-a propulsat propriile personalităţi. Una dintre acestea este, desigur, şi Duiliu Marcu, cel care însă a experimentat el însuşi, în propria carieră, trecerea de la stilul naţional la modernismul funcţionalist. Mai mult decât atât, el „a ilustrat prin lucrările sale etapele principale ale dezvoltării arhitecturii”5 din ţara noastră. La începutul creaţiei sale, „Duiliu Marcu a cedat […] gustului şi cerinţelor zilei construind fastuoase locuinţe particulare, adoptând pe alocuri linia tradiţională”6 promovată de unii arhitecţi precum Ion Mincu, Petre Antonescu sau Paul Smărăndescu, înaintea lui. Ulterior, arhitectul se exprimă, în primul rând, prin „armonia desenului, justa proporţie a suprafeţelor […], mai mult decât [prin] bogăţia decoraţiei. Talentul lui îl poartă mai degrabă spre organizarea întregurilor arhitectonice decât spre valorile de pitoresc, pe care el nu le va cere decât materialelor naturale, cromaticii cărămizii lustruite, jocului, adeseori folosit, al feroneriei la porţi şi grilaje”.

În monografiile amintite, arhitectul mărturiseşte că, „în epoca 1912-1919, lipsită de liniştea necesară unei activităţi continue, am încercat să studiez mediul în care aveam să trăiesc şi să produc, trasându-mi ca program de a mă folosi de cele două curente de arhitectură ce se desenau la noi în acea epocă: curentul academic şi cel al arhitecturii de tradiţie. Cu cel dintâi eram familiarizat încă din şcoala pe care o urmasem […]”7. În opinia lui Duiliu Marcu, „întreaga această arhitectură constituia o continuare a clasicismului din prima jumătate a secolului al XIX-lea; […] ea şi-a păstrat totuşi caracteristicile de valoare ale arhitecturii clasice, exprimate prin claritatea partiului şi a compoziţiei şi justeţea proporţiilor”8. De altfel, aceste ultime două caracteristici, preţuite în mod deosebit de arhitect, aveau să reprezinte constante ale creaţiei sale, indiferent de stilul abordat. În plus, aceste două virtuţi ale arhitecturii clasice au stat la baza sintezei dintre clasic şi modern care l-a făcut pe Duiliu Marcu o mare personalitate a arhitecturii interbelice şi a arhitecturii româneşti în ansamblul ei.

În ceea ce priveşte locuinţele, clădirea eclectică reprezentativă pentru această etapă de început a creaţiei lui Duiliu Marcu este casa inginerului Constantin M. Vasilescu9 (cu care arhitectul a colaborat la unele din lucrările sale), construită în două perioade distincte: 1915-1916 şi 1920-1925. După cum relatează însuşi arhitectul, această lucrare a constituit o provocare a începutului carierei sale, „un moment important al activităţii, deoarece execuţia unei clădiri cu faţade de piatră şi cu un finisaj bogat şi variat în interior necesită o deosebită pricepere, multă experienţă şi amănunţite studii de detaliu”10.

Citiți textul integral în numărul 4/2013 al revistei Arhitectura

FOTO:

– imagini din arhiva personală

– imagini din fondul de arhivă „Donația Duiliu Marcu” – ANIC

– imagini din monografia „Duiliu Marcu – Arhitectură 1912-1960”,EdituraTehnică, 1960

 

Note:

1 Născut la Calafat, pe malul Dunării, Marcu provine dintr-o familie modestă. Mama sa era fără ocupaţie, iar tatăl său căpitan în armata regală. Studiază la o şcoală primară din oraş şi la gimnaziul local, însă în 1900 se înscrie la Secţia Reală a Liceului „Carol I” din Craiova, inaugurat cu numai cinci ani înainte chiar în prezenţa suveranului. Aici se remarcă prin note foarte bune la desen, obţinute în fiecare an de studiu, în baza cărora i se conferă premii speciale. În 1905, decide să urmeze

cursurile Şcolii de Arhitectură din Capitală, însă după doar un an pleacă la Paris, unde studiază la Şcoala de Arte Frumoase. Se întoarce în ţară în 1912, în calitate de diplomat al guvernului francez.

2 Pe lângă clădirile construite sau proiectate, activitatea lui Duiliu Marcu se desfăşoară şi pe planul didactic, fiind profesor aproape trei decenii, între 1929 şi 1957, la Academia de Arhitectură din Bucureşti, redenumită Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” după al Doilea Război Mondial,. Între 1953 şi 1966 este preşedintele Uniunii Arhitecţilor din România. În acelaşi timp, din 1955 este membru cu drepturi depline al Academiei Române, al doilea arhitect căruia i se acordă această distincţie, după Petre Antonescu, care devenise membru în 1945.

3 Deşi a realizat marea majoritate a lucrărilor sale în perioada interbelică, după 1945, se ocupă, totuşi, de unele proiecte de sistematizare, dar, în principal, se dedică învăţământului, formând generaţii de arhitecţi, care i-au fost recunoscători sau îi sunt recunoscători şi în ziua de astăzi, în măsura în care mai trăiesc. Referindu-se la activitatea sa didactică (şi nu numai), prof. dr. arh. Mihail Caffé, prof. dr. arh. Cornelia Elena Berindan,  arh. Gheorghe Leahu şi dr. arh. Nicolae Vlădescu îl descriu ca fiind un profesionist de excepţie, care a devenit, la rândul său, un maestru pentru studenţii săi şi un model pentru generaţii întregi de arhitecţi.

4 Chiar şi după cel de-al Doilea Război Mondial, Duiliu Marcu este recunoscut ca unul dintre cei mai mari arhitecţi de interior, motiv pentru care i se încredinţează refacerea interioarelor şi a faţadelor Palatului Ministerului de Externe (Palatul Victoria), serios avariat în urma bombardamentelor. În 1952 este laureat al Premiului de Stat în domeniul arhitecturii, clasa a II-a, pentru „realizarea interioarelor Palatului Consiliului de Miniştri”, Arhitectura, nr. 6-7/1954, p. 13).

5 Tudor Vianu, Un cuvânt înainte la Duiliu Marcu, Arhitectura, 1912-1960, Editura Tehnică, 1960, Bucureşti, p. 12.

6 Idem

7 Duiliu Marcu, op. cit., p. 16.

8 Duiliu Marcu, op. cit., p. 17.

9 Fond Donaţia Duiliu Marcu, dosar nr. 1444/1977, UA 15 – „Proprietatea Vasilescu”.

10 Duiliu Marcu, op. cit., p. 43.

 

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog