RDW

EXEMPLE, EXCEPŢII ŞI MODELE ÎN PROTEJAREA PATRIMONIULUI CULTURAL ROMÂNESC

Dosar tematic

EXEMPLE, EXCEPŢII ŞI MODELE ÎN PROTEJAREA 

PATRIMONIULUI CULTURAL ROMÂNESC

text: Sergiu NISTOR

© Daniela Puia

În 2002, un studiu al ICOMOS România arăta că, în opinia specialiştilor, cauza fundamentală a ameninţărilor asupra monumentelor istorice era nepăsarea proprietarilor, a administratorilor de monumente istorice şi a autorităţilor. La 10 ani după această analiză, situaţia s-a schimbat: ameninţarea principală asupra patrimoniului construit a fost între timp dată de presiunea speculativă, acţionând nu lent şi insidios, precum neglijenţa ori nepăsarea, ci brutal, brusc şi total. Autorităţile publice locale, şi chiar autorităţile publice de specialitate, cum sunt Ministerul Culturii ori, pentru anumite aspecte, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, nu par a mai dispune de capacitatea instituţională necesară pentru a impune eficient respectarea legii. Ne punem deseori întrebarea dacă, luând în calcul (in)eficaci­tatea autorităţilor, în România mai avem de-a face cu protejarea patrimoniului (respectiv, cu un sistem administrativ, presupunând instituţii capabile să-şi ducă la bun sfârşit misiunea) ori ne îndreptăm spre o „apărare” a patrimoniului exercitată de grupe izolate de gherilă (a se citi inimoşi, specialişti sau ONG-uri). În acest peisaj, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, cu precădere prin Catedra de Istoria şi teoria arhitecturii şi Conser­varea patrimoniului, se plasează ca exemplu de elaborator de cadru metodologic şi de formator al tinerilor specialişti.
Numărul monumentelor istorice, structuri arheologice şi arhitecturale este astăzi, în Lista Monumentelor Istorice, de peste 29.0001.
Numărul inspectorilor Direcţiei de Patrimoniu Cultural din MCPN este de 5, cărora li se adaugă 3 pensionari reangajaţi. Ei sunt responsabili direct pentru 25% din cele 29.000 de monumente istorice. În Direcţiile Judeţene pentru Cultură (şi patrimoniu naţional, cum se numeau până de curând), există, în medie, 1,7 specialişti pe judeţ, având în „păstorire”, fiecare dintre ei, în medie, 500 de monumente de importanţă locală. În acest context, cu perspective deloc pozitive, de îmbunătăţire, acţiunile ONG precum MET pot face deseori diferenţa şi schimba cursul negativ al proceselor de distrugere a patrimoniului.
Dincolo de atacul speculatorilor privaţi, uneori chiar interesul autorităţilor locale pentru utilizarea unor fonduri europene a condus la realizarea unor proiecte de restaurare incorecte ori la marginalizarea monumentelor istorice în cadrul unor proiecte de dezvoltare urbană în care patrimoniul era utilizat doar pentru aducerea de puncte de eligibilitate. Acest lucru este probat prin „sugrumarea” monumentelor de reconstrucţiile ipotetice, demne de Disneyland, de asezonarea cetăţilor cu parcaje disproporţionate sau plasate în chiar buza barbacanelor ori de ştergerea vestigiilor arheologice autentice de suprafeţele noilor centre comerciale. Există însă şi exemple de bună practică, precum lucrările Fundaţiei MET, cele ale asociaţiei ARA ori cele realizate de UAUIM la Dealu Frumos, ce păstrează intervenţia la scara ambientului, în care se inserează cu mijloacele tehnice similare cu cele care au generat valorile pe care intervenţia doreşte să le protejeze. În această zonă a lucrărilor mai degrabă cu bugete reduse stă reperul adevărat al calităţii şi raportului calitate cost în restaurarea monumentelor istorice.
Dacă boomul imobiliar al anilor 2004-2008 are şi o parte pozitivă, ea stă într-o „redeşteptare” a interesului organizaţiilor societăţii civile pentru protejarea patrimo­niului şi pentru punerea sa în valoare în ultima vreme; avem tot mai multe semnalări ale încălcărilor legii făcute de ONG-uri, parcă pentru a compensa numărul din ce în ce mai redus de inspectori de pe teren. Corespunzător implicării crescânde a publicului, şi media a preluat teme din acest domeniu, o recentă campanie a Digi 24 ori una mai de demult a Antenei 3 fiind exemple recente.

Titlul campaniei, „100 de locuri de salvat din România” poate fi oricând schimbat în „primele” 100 de locuri de salvat, întrucât numărul monumentelor istorice aflate în nevoie de intervenţie în viitorul apropiat se ridică la min. 25% din stocul nostru patrimonial. La bugetele de până în 2013 ale MCPN, de cca. 12.000 euro/an, la ritmurile anuale ale încheierii restaurărilor (între 5% şi 10% din numărul şantierelor) reducerea „morbidităţii şi mortalităţii patrimoniale” este iluzorie, dacă nu vom lua în calcul multiplicarea actorilor implicaţi în protecţia monumentelor istorice şi creşterea bugetelor ori sporirea surselor de finanţare. Aceste două aspecte, precaritatea stării de conservare a unei importante părţi a patrimo­niului şi ritmul redus al restaurării sale – ca urmare a acţiunii autorităţilor publice implicate conturează nu profilul unei probleme, ci al unei crize. Spre deosebire de o problemă, a cărei rezolvare stă în mecanismele şi resursele interne ale sistemului care a produs-o, o criză nu se rezolvă până nu este schimbată paradigma schemei ce a generat-o.
Rezolvarea crizei patrimoniului cultural construit poate porni de la trei întrebări şi este structural similară sistemului sanitar:

Cum putem să asigurăm o stare de sănătate generală corespunzătoare „populaţiei” patrimoniului nostru cultural?

Cum putem face ca atunci când monumentele istorice au probleme de sănătate acute ele să nu se cronicizeze sau, mai rău, să evolueze malign? şi:

Cum putem institui un sistem de „medicină de urgenţă”, în care să găsim, ca în cazul SMURD, o colaborare interinstituţională care să neutralizeze factorii agresivi şi să asigure o intervenţie curativă oportună şi eficace?

© Daniela Puia

Să le luăm pe rând.

I. Şi-ar constitui vreo societate un sistem sanitar care ar ignora importanţa prevenţiei, a medicinii de familie, asumându-şi doar misiunea tratării unor bolnavi din ce în ce mai numeroşi? Răspunsul la prima întrebare stă în implementarea unui sistem de responsabilizare a proprietarilor şi administratorilor de monumente istorice pentru starea de conservare a acestora. Or, în România de astăzi, o astfel de responsabilizare se loveşte de două mari obstacole:
– o carenţă de educaţie a publicului, a proprietarilor şi administratorilor de monumente istorice, care îi face să nu sesizeze potenţialul şi valorile, inclusiv de ordin economic, ale patrimoniului, şi
– un sistem ineficient de sprijinire şi incitare la continua întreţinere a monumentelor. Exceptarea de la plata impozitului pe construcţii şi a terenului ocupat de monumente, precum şi scutirea de taxa de autorizare pentru lucrările de reparaţii nu-şi ating scopul pentru care au fost instituite.

Cei care nu se ocupă de monumentele pe care le administrează şi care nu utilizează disponibilităţile generate de aceste scutiri nu sunt, per a contrario, taxaţi. Schimbarea de paradigmă trebuie să modifice sistemul scutirilor şi pe cel al facilităţilor către unul cu o geometrie variabilă, în care angajamentul proprietarului să fie premiat mai consistent, printr-un mecanism de sprijin financiar operativ, iar acolo unde, dimpotrivă, există/apare o abdicare de la exercitarea responsabilităţilor legale, să se practice o sancţionare direct proporţională.
Este în „înmugurire” o colaborare pe linia educării tinerilor, încă din învăţământul primar, prin atenţia MECTS şi MC, astfel încât la momentul Bacalaureatului o serie de valori patrimoniale să facă parte din „registrul vizibil” la care tinerii să fie receptivi.
II. Încă de la începutul anilor 1990 când – postrevoluţionar – au fost deschise primele şantiere de restaurare, durata intervenţiilor a fost excesiv de lungă. S-a ajuns ca, din cauza discrepanţei dintre bune intenţii şi bugete, o restaurare să se încheie uneori şi la 15 ani de la debut. Atunci când şantierul nu este abandonat fără a fi încheiat! Programarea multianuală – dar nu prea multianuală – este cheia rezolvării celei de-a doua întrebări: cum putem însănătoşi eficient monumentele în suferinţă? Pentru că în Franţa, de exemplu, un şantier de restaurare nu se deschide înainte de a-i fi asigurată finanţarea până la încheierea lucrărilor şi durează, de regulă, maximum patru ani. Un Program Naţional de Restaurare cu 300 de obiective, din care câteva zeci nu au finanţare, nu este ceva lăudabil, nu este decât o iluzie de rezolvare a problemei. Dincolo de a fi o amăgire, este şi o importantă sursă de ameninţări pentru monumentele istorice cărora, precum unui bolnav dus la masa de operaţie, li se deschide „toracele”, după care chirurgul fuge la patul altui bolnav. La costurile actuale (cca 2.000 euro/mp), Programul Naţional de Restaurare poate să asigure anual încheierea lucrărilor complexe de consolidare şi restaurare doar la aproximativ 20 de obiective din cca. 300 mp/ACD, adică o biserică turn clopotniţă sau casă egumenească. Pentru a fi eficientă, terapia trebuie să fie aplicată în concentraţia necesară şi la momentul oportun. În actualul sistem, menţinând bugetul actual al restaurărilor, chiar optimizând organizarea şantierelor şi concentrând resursele, nu putem obţine decât o castă de monumente privilegiate (cca. 50-60) care să aibă şantiere deschise preconizate să se desfăşoare pe o perioadă de patru ani, cu o rată de noi şantiere de cca. 15 obiective/anual. Este însă evident că o Românie cu unul sau două şantiere de restaurare pe judeţ nu este calea de rezolvare a crizei. Schimbarea de paradigmă stă în restrângerea utilizării fondurilor Ministerului Culturii doar la conser­varea, consolidarea şi restaurarea structurilor arheologice şi arhitecturale direct şi nemijlocit purtătoare a valorilor culturale şi în cofinanţarea de către parteneri a lucrărilor suplimentare precum extinderi, completări sau amenajări.

III. A treia abordare a crizei stă în multiplicarea acţiunii actorilor implicaţi în gestiunea, monitorizarea, conservarea şi punerea în valoare a patrimoniului construit. Aceasta se face, pe de o parte, prin colaborare interinstituţională, iar pe de altă parte, prin dezvol­tarea competenţelor şi angrenarea în domeniu a cât mai multor specialişti din domenii vecine sau transversale patrimoniului. Nu s-a găsit până acum un rol corespunzător şi o schemă de colaborare cu primăriile oraşelor şi municipiilor, precum şi cu Consiliile Judeţene, instituţii care au atribuţii legale, au chiar şi servicii de specialitate utilizabile în gestiunea şi monitorizarea patrimoniului. Pe de altă parte, scăderea personalului de specialitate din Direcţiile Judeţene de Cultură a mutat centrul de greutate al activităţii acestor servicii către activitatea de birou sau, în anumite cazuri, s-a redus la aspecte administrative interne. În condiţiile previzibile ale persistenţei crizei economice, cu consecinţele sale în planul resurselor umane disponibile în instituţiile publice, numai o nouă schemă de colaborare interinstituţională poate aduce măcar o minimă eficienţă în monitorizarea respectării legii în domeniul monumentelor istorice.
Pe de altă parte, legislaţia şi administraţia patrimonială trebuie să urmărească, precum în jiu -jitsu, întoarcerea forţelor economiei şi ale pieţei de la atacul asupra patrimoniului, o folosire a intereselor şi proceselor de sorginte economică în scopul cointeresării investitorilor în protejarea patrimoniului.
În domeniul specializării profesionale implicate în conservarea şi restaurarea monumentelor istorice, astăzi numărul specialiştilor şi experţilor atestaţi face ca într-o treime din judeţele ţării să nu existe experienţa necesară conducerii proiectelor de restaurare, iar în domeniul meseriilor tradiţionale, să ducem o acută lipsă de meseriaşi. Pe de altă parte, desfiinţarea registrului firmelor acreditate în domeniul restaurării de monumente istorice, cerută de aplicarea Directivei Servicii a UE, a dat cale liberă către contracte bănoase de restaurare firmelor fără experienţă în domeniul monumentelor istorice. Logicii atestării de către MCIN a unei expertize preexistente la arhitectul, inginerul, restauratorul ce bate la porţile domeniului trebuie să-i ia locul o schemă pro-activă, educaţională şi formativă, care să transforme generalistul în specialist, prin cursuri şi practică pe şantierele INP şi nu numai.
O criză se perpetuează şi prin pesimismul celor cuprinşi de ea. De aceea, rolul iniţiativelor şi proiectelor-pilot este esenţial în testarea soluţiilor şi în recăpătarea încrederii în existenţa şi eficienţa soluţiilor. Gravele probleme ale patrimoniului trebuie abordate cu viziune pe termen lung şi cu soluţii inovative, transformând experienţele pozitive în poveşti de succes, urmărind reproductibilitatea acestora la scara teritoriului. De aceea, este important exemplul unor ONG-uri pentru a arăta că se poate, şi el se poate reproduce. Marile teme patrimoniale, cele cuprinse în programele de guvernare, nu pot înlocui înţelegerea de către actorii patrimoniului cultural, autorităţi publice, în primul rând, a raportului dintre conservare şi dezvoltare, între moştenire, creaţie şi (re)creaţie. În valorizarea moştenirii culturale pentru generaţia prezentă şi viitoare, în poziţionarea corectă din punctul de vedere al strategiilor de acţiune, în conservarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural, nu există actori importanţi şi figuranţi, cum nu sunt ierarhii prestabilite: în cartea de onoare a celor care au salvat ori au dat viaţă patrimoniului, acţiunea antreprizelor conştiente de nevoia formării cadrelor, la o extremă, ori iniţiativele mai modestelor ONG, învăţământul formal din UAUIM sau cel non-formal realizat prin şcolile de vară, toate pot sta în galeria celor mai merituoase exemple. Stă în acţiunea şi în eforturile noastre ca toate acestea să nu rămână în rândul excepţiilor.

1 Structura Listei Monumentelor Istorice (2010): 29.542 poziţii, din care 9.662 poziţii sunt din clasa I (structuri sau straturi arheologice) şi 19.880 sunt structuri arhitecturale. Din acestea din urmă cca. 85%, adică aprox. 17.000 sunt clădiri sau construcţii clasate în virtutea meritului lor istoric, urbanistic şi arhitectural, iar cca. 3.000 sunt construcţii comemorative sau de for public. Cca. 25% sunt de grupa A şi 75% de grupa B.

Extras din volumul „Confluențe culturale” – In Honorem Professoris Nicolae Lascu, Colecția ACADEMIA, pag. 233-236, Editura Ozalid, 2018.

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog