RDW

ARHIVELE – PATRIMONIU AL ARHITECTURII

ARHIVELE – PATRIMONIU AL ARHITECTURII

text: Nicolae LASCU

În mod curent, atunci când ne referim la patrimoniu, asociem cuvântului, aproape instantaneu, patrimoniul construit de valoare (clădiri sau ansambluri deseori înscrise pe lista monumentelor istorice) şi, în consecinţă, privim problema ca una aparţinând celor specializaţi în conservarea şi restaurarea monumentelor. Într-o accepţiune mai largă, patrimoniul include totalitatea clădirilor existente – şi a ansamblurilor urbane şi/sau rurale, indiferent de vechimea lor: cu alte cuvinte, în patrimoniul arhitecturii sunt luate în considerare şi clădirile (ansamblurile) realizate în prezent care, poate, în timp, vor intra în categoria celor clasate. Fără îndoială, faptul construit este cel care semnifică, în cel mai înalt grad, o epocă sau o societate, în ansamblul ei. Totuşi, o sferă mai largă, dar mult mai cuprinzătoare prin semnificaţie, este aceea care include în patrimoniul arhitecturii diferitele categorii de documente referitoare la construcţii, posibil de găsit în diferite arhive – asupra cărora se vor concentra rândurile de mai jos – precum şi publicaţiile care privesc arhitectura şi oraşul şi bibliotecile specializate – sau nu – în domeniul acesta. Fiecare dintre acestea – arhivele şi bibliotecile – au, poate contrar unei opinii suficient de răspândite printre arhitecţi, un rol cât se poate de important în cunoaşterea uneia sau alteia dintre perioadele istorice, în înţelegerea şi aprecierea întregului fenomen arhitectural, a culturii unei epoci trecute sau prezente, a personalităţii arhitecţilor etc.
În mod particular, ceea ce putem numi fără a greşi „patrimoniul arhitectural al arhivelor”, puţin cunoscut şi luat în seamă, are câteva particularităţi care-l definesc:

Este un patrimoniu difuz, în sensul în care el se află (depozitat sau nu) în diferite locuri (şi localităţi): sediile arhivelor naţionale (centrală şi judeţene), diverse ministere sau alte instituţii centrale, instituţii de învăţământ superior, primării, biblioteci (de la Biblioteca Academiei până la diverse biblioteci judeţene sau municipale), muzee la nivel naţional sau local, diferite instituţii religioase (mănăstiri, episcopii, parohii etc.), fostele institute de proiectare, actualele firme de arhitectură, organizaţiile profesionale, familiile foştilor sau actualilor arhitecţi. Acestora trebuie să le fie adăugate arhivele din diferite ţări, apropiate sau foarte îndepărtate nouă, în care se găsesc documente revelatoare pentru un teritoriu al ţării, pentru o perioadă, pentru un arhitect activ în România etc. În ultima perioadă, sistemele moderne de căutare pe internet sau pe Wikipedia sunt surse utile de acces la documente care, este adevărat, nu sunt originale, ci copii scanate sau fotografiate (uneori la rezoluţie foarte mare), dar care permit orientarea celui interesat spre surse ale diferitelor documente, uneori fundamentale pentru înţelegerea arhitecturii noastre, a influenţelor şi a contextului epocii respective.
În anumite cazuri, există fonduri specializate, cum este cel al Uniunii Arhitecţilor din România – Arhiva digitală, cuprinzând Arhiva de fotografii a revistei Arhitectura (1953-1989) şi Arhiva de fotografii şi diapozitive a UAR. La Uniunea Arhitecţilor se află, de asemenea, fondurile arhivistice ale câtorva arhitecţi de valoare: Constantin Joja, Ioana Grigorescu, Ion Enescu şi alţii.

Desene și schițe pentru Primăria Baia Mare extrase din caietul de detalii al arhitectului Mircea Alifanti (prin amabilitatea redacției sITA și a doamnei Ioana Florian)

Este un patrimoniu cu un dinamism aparte, s-ar putea spune „specific”. În mod normal, un patrimoniu arhivistic – imens din punct de vedere potenţial – este în continuă creştere a fondurilor, a documentelor etc., pe măsură ce acestea se arhivează (în instituţiile specializate sau la „producător”) sau se adaugă celor existente, în urma obligaţiilor legale, prin achiziţii sau prin donaţii. Acestei tendinţe fireşti trebuie să-i fie aduse anumite corecţii. Ele ţin, fără îndoială, în primul rând, de dezinteresul pentru acest tip de patrimoniu, manifestat deseori (nu numai din vina arhitecţilor) prin aruncarea întregii documentaţii sau doar a fazelor incipiente ale unui proiect: schiţe, reprezentarea prin desene sumare a unei idei, care, uneori, sunt mult mai revelatoare pentru imaginea de ansamblu a unei clădiri decât proiectul final. Dispare, prin urmare, acel „laborator” esenţial al evoluţiei unui proiect care ne permite înţelegerea aprofundată a concepţiilor unui arhitect. Pe de altă parte, este un fapt foarte cunoscut și regretabil dispariţia sau, de multe ori, distrugerea cu bună ştiinţă a unei mari părţi a arhivelor fostelor institute de proiectare din perioada socialistă. Odată cu aceste arhive dispare şi memoria profesiunii pe parcursul a circa patru decenii, precum şi posibilitatea de a reconstitui contextul mai larg şi cel concret al practicării profesiei, într-o perioadă care a produs schimbări profunde ale oraşelor, prin cantitatea foarte mare de construcţii de toate felurile. În acest context, este mai puţin importantă discuţia asupra calităţii acestora, cât dezbaterea faptului în sine.

Planul de sistematizare, Sibiu, 1936 (Arhiva Primăriei Sibiu, Fond Mag. Or. Sibiu, dosar U-9(b)

Este un patrimoniu de o foarte mare diversitate. O lucrare apărută acum câţiva ani – Fondul documentar de arhitectură din România1 – face, printre multe probleme ridicate de cei care şi-au expus punctul de vedere, şi un „inventar” al tipurilor şi categoriilor de documente care alcătuiesc, în sensul cel mai larg, arhivele de interes pentru domeniul arhitecturii şi urbanismului: proiecte originale sau copii ale acestora, realizate sau nu (de la schiţele şi desenele premergătoare, la variantele intermediare şi la proiectul final de execuţie), proiecte de concurs, note, contracte, autorizaţii de construire, corespondenţă (cu clientela şi cu autorităţile), fotografii de epocă (inclusiv cele din timpul execuţiei), memorii, manuscrise diverse, date personale (familia, studii etc.), machete, apoi documente ale manifestărilor dedicate arhitecturii, cum sunt expoziţiile şi cataloagele aferente, afişe, pliante etc. Atelierul de arhitectură (fie el mic birou individual sau firmă de mari dimensiuni) poate recurge, deseori, prin autorii proiectelor, la ceea ce se numeşte „arhivarea verbală”, o parte dintre cele mai interesante ale unei arhive de atelier. O altă categorie de documente sunt cele care au reflectat relaţiile cu autorităţile (cereri, memorii, contestaţii, decizii etc.), care nu pot fi găsite printre documentele tipărite şi publicate. „Suporturile” pe care sunt stocate aceste informații – „tradiţionale” (hârtie, calc, foiţă etc.), digitale, CD sau DVD – sunt toate mai mult sau mai puțin perisabile (în special hârtia, dar nu este cunoscut în detaliu nici modul de „rezistenţă” în timp al suportului electronic), astfel încât acest patrimoniu este supus degradării în timp.

Este un patrimoniu imens, în mare parte necunoscut şi, deseori, greu accesibil. Uneori doar întâmplarea conduce la descoperirea unor fonduri arhivistice sau, în alte situaţii, o informare completă asupra unui subiect oarecare poate rezulta doar din consultarea unor fonduri diverse, aflate în arhive diferite. În cazurile fericite, documentele de arhivă pot ilustra fiecare pas făcut pe drumul concretizării ideii de arhitectură: de la solicitarea clientului, la primele schiţe, intenţii, la proiectul final și la toate etapele edificării. Nu poate fi cuantificat un volum al arhivelor de arhitectură şi cred că un astfel de tip de informație nici nu prezintă vreo importanţă oarecare. Este însă cert faptul că volumul documentelor care privesc arhitectura – şi oraşul – este unul de foarte mare amploare.

În mod paradoxal, poate, interesul pentru cercetarea arhivelor (a fondurilor care conţin elemente referitoare la arhitectura şi oraşul din România) a crescut masiv, în mediul arhitecţilor, abia în ultimii aproape 30 de ani, respectiv după 1989. În perioadele anterioare (inclusiv deceniile interbelice), puţini au fost arhitecţii care, pentru studiile şi cercetările lor, au făcut apel la documente din arhive. Paul Niedermaier, Eugenia Greceanu, Andrei Pănoiu şi Mihai Opriş au fost printre cei ale căror lucrări importante s-au bazat pe cercetarea arhivelor. Marea lor majoritate au fost însă grupaţi în jurul Comisiei Naţionale a Monumentelor şi, prin urmare, studiile acestora, aprofundate, au servit drept elemente preliminarii restaurării monumentelor istorice recunoscute ca atare (aflate pe lista monumentelor). Aceştia s-au alăturat arheologilor, istoricilor şi istoricilor de artă, mult mai familiarizaţi cu acest tip de cercetări.

Arhivele de toate categoriile au devenit, după 1989, un instrument relativ uzual pentru arhitecţi. Fără a analiza, în profunzime, cauzele, pot fi totuşi semnalate câteva motivaţii mai frecvente: (1) obligaţia legală a tuturor birourilor de arhitectură de a avea propria arhivă, deci de a-și organiza evidenţa propriilor proiecte; (2) noile prevederi referitoare la intervenţiile asupra monumentelor clasate, documentaţiilor necesare clasării altora sau în zonele construite protejate. Pentru toate aceste categorii de proiecte, cercetarea de arhivă a devenit un element obligatoriu, necesar pentru stabilirea valorii culturale a monumentului sau a zonei respective şi, în continuare, pentru fundamentarea modului de intervenţie; (3) studiile academice de nivel doctoral, orientate spre diferite monumente, zone sau perioade ale istoriei noastre au avut drept rezultat teze deseori fundamentale pentru cunoaşterea arhitecturii noastre, a arhitecţilor noștri etc. Cel puţin în marile oraşe, s-au înmulţit cercetările individuale sau de grup referitoare la arhitectura locală sau la evoluţia oraşului. Cele mai frecvente tipuri de subiecte tratate sunt: monografii de arhitecţi, curente şi stiluri arhitecturale, perioade istorice (de la antichitate la perioada socialistă a anilor 1960-1970); tipologii constructive (clădiri de cult, clădiri publice, locuinţe), monografii ale unui oraş într-o perioadă bine definită sau tipologii urbane etc.; diferitele expoziţii de arhitectură, de mare amploare sau mai restrânse, organizate în anii 1990 de UAR şi apoi şi de OAR, s-au bazat, în foarte mare măsură, pe informaţiile din arhive.

În fine, în ansamblul său, este un patrimoniu de foarte mare valoare, prin potenţialul său care, în timp, va îmbogăţi considerabil cunoştinţele noastre despre tot ce ţine de mediul construit din România. Importanţa sa nu este, însă, numai pentru arhitectură (şi urbanism), ci şi, în general, pentru cultura noastră. El face parte, până la urmă, din patrimoniul cultural naţional, alături de toate celelalte domenii ale culturii noastre.

Arhivele de toate categoriile au devenit, după 1989, un instrument relativ uzual pentru arhitecţi. Fără a analiza, în profunzime, cauzele, pot fi totuşi semnalate câteva motivaţii mai frecvente: (1) obligaţia legală a tuturor birourilor de arhitectură de a avea propria arhivă, deci de a-și organiza evidenţa propriilor proiecte; (2) noile prevederi referitoare la intervenţiile asupra monumentelor clasate, documentaţiilor necesare clasării altora sau în zonele construite protejate. Pentru toate aceste categorii de proiecte, cercetarea de arhivă a devenit un element obligatoriu, necesar pentru stabilirea valorii culturale a monumentului sau a zonei respective şi, în continuare, pentru fundamentarea modului de intervenţie; (3) studiile academice de nivel doctoral, orientate spre diferite monumente, zone sau perioade ale istoriei noastre au avut drept rezultat teze deseori fundamentale pentru cunoaşterea arhitecturii noastre, a arhitecţilor noștri etc. Cel puţin în marile oraşe, s-au înmulţit cercetările individuale sau de grup referitoare la arhitectura locală sau la evoluţia oraşului. Cele mai frecvente tipuri de subiecte tratate sunt: monografii de arhitecţi, curente şi stiluri arhitecturale, perioade istorice (de la antichitate la perioada socialistă a anilor 1960-1970); tipologii constructive (clădiri de cult, clădiri publice, locuinţe), monografii ale unui oraş într-o perioadă bine definită sau tipologii urbane etc.; diferitele expoziţii de arhitectură, de mare amploare sau mai restrânse, organizate în anii 1990 de UAR şi apoi şi de OAR, s-au bazat, în foarte mare măsură, pe informaţiile din arhive.

În fine, în ansamblul său, este un patrimoniu de foarte mare valoare, prin potenţialul său care, în timp, va îmbogăţi considerabil cunoştinţele noastre despre tot ce ţine de mediul construit din România. Importanţa sa nu este, însă, numai pentru arhitectură (şi urbanism), ci şi, în general, pentru cultura noastră. El face parte, până la urmă, din patrimoniul cultural naţional, alături de toate celelalte domenii ale culturii noastre.

Ion D. Berindei: convenţie pentru întocmirea proiectului reşedinţei lui Toma Stelian, 1912, Bucureşti (Biblioteca Naţională a României, fond Saint Georges, pachetul CXCII, dosar 2, filele 5-6)

Este imposibil să facem o apreciere, fie şi globală, asupra valorii de ansamblu a acestor lucrări puse la dispoziţia publicului în ultima vreme (la care trebuie să adăugăm şi nenumăratele lucrări nepublicate), în număr impresionant, cu siguranţă, foarte variate, de altfel: de la ample teze de doctorat sau volume publicate, la studii şi articole publicate în diferite reviste, până la mici semnalări. Credem că ar fi cât se poate de utilă o dezbatere asupra calităţii diferitelor contribuţii de istorie, teorie, critică din ultimele trei decenii asupra arhitecturii noastre (din trecut şi din prezent), pentru a putea aprecia rolul pe care îl au în evoluţia arhitecturii noastre. Alături de lucrări de o mare valoare, au apărut şi altele în care publică doar unele documente de arhivă (îndeobşte planşe), sub forma unor „albume” de imagini, fără comentarii sau, mai mult chiar, fără referinţele elementare riguros menţionate ale surselor acelor planşe. Această categorie este, cu siguranţă, nocivă atât pentru semnificaţia importanţei pentru arhitectură a arhivelor, cât şi pentru întregul domeniu al istoriei arhitecturii. Cu toate acestea, se poate aprecia că toate aceste lucrări, rodul unor atente cercetări în arhive, nu sunt altceva decât un început al valorificării bogatului fond al arhivelor care au ca obiect arhitectura şi oraşul. Ele contribuie la cercetarea treptată a patrimoniului deţinut de arhive, conducând, totodată, la îmbogăţirea celuilalt patrimoniu al arhitecturii, reprezentat de biblioteci şi, în general, de scrierile despre arhitectură.
Aceste începuturi nu pot însă trece cu vederea problemele extrem de complicate şi complexe pe care le ridică arhivele de arhitectură, cum sunt cele legate de necesitatea existenţei unor spaţii adecvate de depozitare (şi cercetare), de selecţia documentelor care vor constitui parte a arhivelor viitoarea şi de persoanele care fac aceste selecţii, de modalităţile de acces la documente, drepturile de autor sau cele stabilite de diferite instituţii posesoare de arhive etc. De mai bine de două decenii se discută, în mediile noastre profesionale, necesitatea înfiinţării unei instituţii care, printre altele, să aibă rolul de a pune bazele unei arhive a arhitecturii. De-a lungul timpului s-au formulat mai multe denumiri, cea mai frecventă fiind aceea a Muzeului Arhitecturii din România. Denumirea unei astfel de instituţii, absolut necesară, după părerea noastră, se găseşte, sub diferite forme, în foarte multe ţări din lume, înscrise fiind printre instituţiile de primă importanţă pentru cultura ţării respective. Nu poate fi vorba, fără îndoială, de a transfera, de la actualii posesori de arhive, toate documentele referitoare la arhitectură şi urbanism într-un singur loc/instituţie, loc de studiu, cercetare şi diverse manifestări, ci de a coagula, într-o formă modernă, pe de o parte, arhive întregi sau documente disparate ale arhivelor care se află în prezent la arhitecţii activi sau la familiile arhitecţilor dispăruţi, dar şi de a iniţia un sistem de informare asupra tuturor arhivelor, fondurilor sau altor documente aflate acum în proprietatea diferitelor instituţii.

 

Horia Creangă, H. Georgescu: Halele Obor, Bucureşti, plan parter, 1937 (A.N. - fond MLPC - Direcţia Generală a Construcţiilor Publice, Direcţia Construcţiilor, dosar 87/1943, pl. 4)

Eforturile comune ale Uniunii Arhitecţilor din România, ale Ordinului Arhitecţilor din România, ale UAUIM şi ale celorlalte facultăţi de Arhitectură din ţară (ştiut fiind că din cadrul institutelor de învăţământ superior fac parte majoritatea celor cu competenţe reale în utilizarea arhivelor), pot duce, cu sprijinul statului, la înfiinţarea acestei structuri importante pentru profesia de arhitect. Este, până la urmă, interesul întregii bresle să aibă o astfel de instituţie utilă şi necesară tuturor. Căci nu trebuie să ne amăgim: (şi) în această privinţă există un decalaj considerabil faţă de alte ţări europene (vestice şi estice), care ştiu mai bine decât noi să aprecieze şi să valorifice patrimoniul arhitectural al ţărilor lor. Este, poate, reflexul unui redus sentiment al istoricităţii, nu în sensul unei istorii în date şi persoane, ci acela al conştiinţei sedimentării, în timp, a unei culturi profesionale solide. În acest sens nu putem decât să fim de acord cu cele afirmate, în volumul menţionat mai sus, de studioBASAR: „Arhiva arhitecturii româneşti este mai mult istoria unei lipse, a discontinuităţii ca metodă şi a memoriei fragmentare ca paradigmă”2.

1. Mirela Duculescu (editor), Fondul documentar de arhitectură din România. Raport preliminar de politică culturală, Ed. Simetria, Bucureşti, 2011.
2. Op. cit., p. 152.

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog