RDW

MODERNITATEA PATRIMONIULUI CONSTRUIT

MODERNITATEA
PATRIMONIULUI CONSTRUIT1

text: Kázmér KOVÁCS

Villa Müller de Adolf Loos, Praga (1928-1930), a fost folosită în perioada comunistă ca locuință de lux pentru nomenclatura de partid și de stat. Mobilierul și amenajările au supraviețuit în mare parte, chiar dacă nu au fost întreținute adecvat. În prezent restaurată, dar nelocuită, Villa Müller e obiectiv turistic

Vechimea e o calitate esenţială pentru un monument istoric. Cu toate acestea, întregul fenomen patrimonial2 poate fi – și trebuie să fie – văzut în termenii modernităţii3.

Mai întâi, pentru că orice abordare teoretică sau practică dedicată păstrării și studierii moştenirii culturale se adresează unor obiecte imaginate și produse înaintea vremurilor prezente. Însă perspectiva istorică4 ce mediază o asemenea abordare este prin definiţie modernă. În al doilea rând, deoarece criteriile care determină dacă o clădire este sau nu monument istoric sunt strict condiţionate de valori pe care le preţuim astăzi. În al treilea rând, pentru că în timp ce tehnicile folosite pentru menţinerea sau restaurarea unei clădiri vechi sunt (sau ar fi bine să fie) similare cu cele folosite pentru construirea sa, în cele mai multe cazuri, pentru a-i prelungi existența fizică, trebuie implicată cea mai recentă tehnologie. În sfârşit, indiferent de vârsta sa, o clădire trebuie locuită în prezent pentru a rămâne o piesă de arhitectură și nu un simplu artefact între altele.
Astfel, e cât se poate de clar că atunci când discutăm vreun aspect specific al atitudinilor contemporane faţă de patrimoniul construit, ne găsim inevitabil „de partea modernă”. Cu atât mai surprinzătoare par acuzaţiile de nostalgie sau paseism, pronunţate de cei mai mulţi dintre cei care, confruntaţi cu restricţiile impuse de legislaţia de conservare, nu-şi fac scrupule în legătură cu reînnoirea necontenită a mediului construit. Cele două „tabere” sunt în mod obişnuit văzute ca ireconciliabile. Însă, cele două poziţii distincte faţă de patrimoniul construit – cea a păstrătorilor devotaţi şi cea a constructorilor de nou neînfricaţi (pe care ceilalţi îi etichetează de regulă drept demolatori) – sunt, de fapt, două părţi complementare ale uneia și aceleiaşi atitudini moderne faţă de activitatea edificatoare. Cel mai simplu argument pentru susținerea acestei afirmații stă în recunoaşterea poziţiei referenţiale ocupate de patrimoniul construit în relaţie cu arhitectura cea mai recentă, chiar și atunci când aceasta din urmă e într-adins concepută ca o negare a celei dintâi.

Cel care a identificat „valoarea de vechime” a arhitecturii este Alois Riegl, în contextul a ceea ce el a denumit „cultul modern al monumentelor istorice”. Tot el a avut și intuiţia importanței pe care valoarea de vechime urma s-o dobândească în ochii generaţiilor următoare. Ideea de vechime asociată cu termenul deja prezent în titlul cărţii sale: cult5, relevă o calitate oarecum bolnăvicioasă a fenomenului patrimonial, vizibilă încă de la începuturile sale. În rezonanţă cu Sigmund Freud6, Françoise Choay analizează dimensiunile „neurotice” ale fenomenului patrimonial. Într-o lume seculară, în care monumentele istorice preiau o parte a rolului cultural jucat dintotdeauna de monumente (artefactele cu funcție memorială), temerile noastre iraţionale și angoasele culturale tind să-și găsească un remediu contemplându-se în „oglinda narcisistă”7 a mediului construit istoric. Disconfortul civilizaţiei moderne, aşa cum l-a văzut Freud, îşi are originile în schimbările de fond produse ca urmare a revoluţiei industriale şi corespunde incertitudinilor arhitecturii contemporane. În plus, cultul fără precedent al patrimoniului construit – denumit de Choay în spiritul aceluiaşi jargon psihanalitic „sindrom patrimonial” – completează imaginea unei „competenţe de a edifica” aflate azi la ananghie. În zilele noastre, valoarea de vechime s-a dizolvat oarecum într-o mai complexă „funcţie identitară”8 a patrimoniului construit. De acum, întregi zone urbane, cu construcţiile, străzile și peisajul lor, au devenit obiect al preocupărilor conservatoare. În cursul deceniilor din urmă, odată cu creşterea masei de construcţii noi, nevoia de a păstra mediul construit istoric a devenit imperioasă. Astăzi îl conservăm cu orice preț, chiar şi sub forma unor copii autentice – o practică ce ar fi fost de neimaginat înaintea distrugerilor cauzate de-al Doilea Război Mondial. Totuşi, această practică de „edificare a iluziilor” e mult mai veche9. Bunăoară, în timp ce stilurile istorizante – „neo” – se mulţumeau să îmbrace în faţade specifice programele moderne de arhitectură10, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, mişcarea Arts and Crafts din Marea Britanie şi-a propus în mod explicit să redea demnitatea lucrului tradițional al artizanilor. Se insista pe autenticitatea structurilor și materialelor de construcţie, în opoziţie fată de tratarea suprafeţelor, practicată de istoricism. E interesant de remarcat că experimentul a dat greș atât pe plan economic, cât și ideologic. Pe de o parte, ţesăturile sau mobilierul fabricate manual erau scumpe. Astfel, ele nu puteau concura cu produsele industriale; mai mult, într-un chip ironic, clientela firmei Morris & Co. se recruta cu precădere dintre membrii înstăriţi ai noii clase de mijloc industriale11. Pe de altă parte, fiind proiectate până la cel mai mic detaliu, realizările Arts and Crafts – arhitecturale sau de artă decorativă – erau condamnate să rămână artă și arhitectură „cultă”, oricât ar fi fost de „populară” sursa lor de inspiraţie. Cu toate acestea, experimentele de acest soi continuă și în zilele noastre, așa cum o dovedesc, bunăoară, încercările de a reinventa un stil național în arhitectura maghiară a ultimelor decenii12. „Numeroase politici de reglementare a proiectării [în zonele urbane protejate] forţează unitatea de stil în mod explicit, mergând până la a copia sau pastişa detaliile vernaculare existente”13. Astfel, de pildă, reglementările urbane ale oraşului Charlottesville, Virginia, au interzis până recent orice construcţie în zona centrală care nu ar fi folosit paramentul de cărămidă roşie și ornamentele albe din piatră ale arhitecturii lui Thomas Jefferson, care a dat un caracter inconfundabil peisajului urban.

Bastionul Pescarilor și absida bisericii Matei, Budapesta. Opere ale lui Frigyes Schulek (1873-1902), decorul urban neoromanic și fațada neogotică a bisericii medievale compun azi una dintre imaginile emblematice ale capitalei ungare

Trei aspecte ale patrimoniului construit

Evoluţia conceptului de patrimoniu construit e departe de a se fi încheiat. Subiectul nu e menţinut în actualitate doar de gâlceava fără sfârşit dintre cei care susţin păstrarea necondiţionată a arhitecturii vechi și cei care ar dori să cureţe terenul pentru arhitectura veșnicului prezent. Se poartă dezbateri aprinse și în interiorul taberei conservatoare, în jurul problemelor complexe ale conservării. Controversa a devenit cu adevărat publică odată cu înfruntarea, în Anglia, dintre non-intervenţionişti (ca John Ruskin) și restauratorii libertini (asemenea lui George Gilbert Scott)14. Ea continuă și azi, în termeni mai nuanţaţi, dar cu aceeaşi pasiune, între partizanii reconstrucţiei și cei ai intervenţiei minime, între campionii autenticităţii materiale și cei ai continuităţii semantice, între „puriştii” tehnologici și promotorii celor mai noi structuri constructive15. Ar fi greu de prezis cum va evolua pe mai departe monumentul istoric, sau unde va ajunge: fiind un fenomen istoric, e de presupus că într-o bună zi va dispărea, cum s-a întâmplat și cu alte „invenţii” culturale înaintea sa. Ceea ce apare însă cu puterea evidenţei este că întregul sindrom patrimonial e un fenomen modern în plină ebuliție.
Îmi propun să discut modernitatea patrimoniului construit în trei dintre multele sale aspecte. Acestea reprezintă fațete destul de diferite ale problemei, adresându-se unor niveluri distincte de manifestare a sa. Le-am ales astfel tocmai pentru a sublinia natura compozită și marea întindere a fenomenului, pe de o parte, pe de alta, din nevoia de a-l aborda din mai multe unghiuri.
1. Ideea de monument istoric este în sine „modernă”, fiind vorba de o invenţie relativ recentă. În timp ce monumentele „intenţionale”16 au toate trăsăturile unui fenomen cultural universal17, monumentele istorice (sau, la Riegl, „neintenţionale”) au fost descoperite în substanţa mediului construit antic doar începând cu Renaşterea și doar în Europa. În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, „două demersuri originale proprii umaniştilor și, respectiv, artiştilor” au contribuit la recunoaşterea „istoriei ca disciplină şi artei ca o activitate de sine stătătoare”18. Procesul făcea parte din cuprinzătoarea schimbare de mentalitate pe care o parcurgea concepţia europeană a istoriei, o adevărată „mutaţie”, care implică o percepţie detaşată a trecutului, descoperirea sensului anacronismului, apariţia unui „scepticism sănătos” privitor la autenticitatea unor documente antice19; cu alte cuvinte, începea să se structureze un nou sens al diferenţei în relaţie cu trecutul.

Astfel, întreaga carieră a monumentului istoric este intim legată de apariţia a ceea ce este în mod curent denumit modernitate. Deși manifestări mai timpurii ale unor atitudini ce ar putea fi luate drept conservatoare nu au lipsit, acestea duc lipsa uneia sau alteia dintre trăsăturile esenţiale care definesc azi teoria şi practicile patrimoniului construit. Desigur, înaintea vremurilor moderne, nicio tentativă nu a fost făcută pentru a inventaria monumentele istorice pe baza unor valori patrimoniale specifice. Și mai puţin a fost făcut pentru a stabili conceptul de monument istoric ca statut legal, cu scopul de a organiza protecţia, întreţinerea şi restaurarea sa. Însă odată început, procesul a continuat neîntrerupt (dar nu și nestingherit). E de la sine înţeles că de-a lungul legiferării patrimoniului istoric a apărut nevoia de a conceptualiza o mulţime de detalii tehnice, între care stabilirea unui inventar nu reprezintă decât prima, chiar dacă nu și cea mai simplă dintre sarcini.

Biblioteca Naţională de la Paris a fost construită relativ recent (1992-1996). Printr-o confuzie de sensuri simptomatică pentru prezent, arhitectul Dominique Perrault şi-a hărăzit edificiul încă din faza de proiectare unui destin patrimonial

2. Domeniul patrimoniului construit s-a extins în așa măsură, încât azi până și clădiri din anii ’50 și ’60 ai secolului al XX-lea sunt clasate ca monumente istorice. Dacă în secolele al XIV-lea și al XV-lea, la începutul evoluţiei sale, categoria monumentului istoric însemna doar vestigiile Antichităţii greceşti şi romane, în momentul instituirii legale a conservării patrimoniului, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, el includea deja și monumentele Antichităţii mediteraneene timpurii, și pe cele reprezentative ale arhitecturii medievale.
O expansiune majoră urma să se petreacă după al Doilea Război Mondial. Pe de o parte, distrugerile fără precedent care au transformat în moloz oraşe istorice întregi au edulcorat regula de fier care interzicea reconstrucţia. Pe de altă parte, scara tot fără precedent a construcţiilor noi care au urmat a indus reducerea dramatică a numărului relativ de clădiri istorice. Drept rezultat, azi, la începutul secolului al XXI-lea, ne găsim în neobişnuita situaţie de a trăi într-un mediu în întregime „monumentificabil”. După ce a înghiţit perioadele – mai devreme dispreţuite – ale barocului și stilului Rococo, ca și teritoriul încă și mai puţin respectabil al arhitecturii istorizante a secolului al XIX-lea european, domeniul patrimoniului cultural a regăsit gustul stilului „de prost-gust” Art Nouveau, Jugendstil sau Secession. Integrând practic toate stilurile arhitecturii culte, monumentul istoric a preluat ulterior categoriile arhitecturii minore sau vernaculare și nu s-a dat în lături de la a-și extinde frontierele asupra siturilor industriale şi chiar a peisajelor.
Din aceste motive, azi nimeni nu ar mai pune sub semnul îndoielii legitimitatea clasării realizărilor arhitecturale ale părinţilor fondatori ai funcţionalismului. E destul de ironic faptul că Le Corbusier, al cărui Plan Voisin pentru restructurarea Parisului ar fi ras o mare parte a centrului istoric, „a iniţiat, în viaţă fiind, protecţia lucrărilor sale dintre care astăzi 11 sunt declarate monumente, iar 14 sunt înscrise în inventarul suplimentar”20.
Poate nu e de mirare că în vara anului 2001 erau simultan două expoziţii Mies van der Rohe la New York21, dar în aceeaşi perioadă putea fi văzută și o spectaculoasă expoziţie a vieţii și operei lui Frank O. Gehry la Guggenheim, arhitect activ și în prezent22. De această parte a oceanului, arhitectul Bibliotecii Naţionale de la Paris pretinde dreptul de a interzice orice modificare a clădirii sale, inclusiv atârnarea tablourilor pe pereţi, „în numele respectului pentru integritatea artistică (garantat prin contract)”23, ca și cum edificiul ar fi deja clasat. Însă Biblioteca, inaugurată în 1995, e abia mai bătrână de două decenii și e greu de imaginat că ar avea vreo şansă de a obţine statutul de monument istoric. Cele două câmpuri, în aparență opuse iremediabil, tind să se suprapună. „Starhitecţii” de azi se comportă ca și cum ar fi marii meşteri de odinioară, iar opera lor de sticlă și metal ar fi definitiv închisă și ar putea fi integrată fără ezitări mulţimii de mari capodopere ale istoriei arhitecturii.

Moară de vânt în inima oraşului Copenhaga (1664). Relicvele industriale clasate ca monument au devenit în zilele noastre un lucru obișnuit

3. John Ruskin a făcut apologia muncii artizanale într-o carte24 care mai e de actualitate în mai multe sensuri. Ideile sale căpătaseră o influenţă ieşită din comun de-a lungul şi de-a latul Europei în timpul celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, însă progresul tehnologic a continuat neabătut – tehnicile constructive nefăcând excepţie. În cele mai multe cazuri, suntem nevoiţi să prezervăm „în mod artificial” măiestria meşteşugarilor care mai sunt cunoscători ai tehnicilor tradiţionale, dacă vrem să restaurăm monumentele istorice în mod adecvat. Cazul meșterilor care reconstruiesc templele japoneze Shinto e poate cel mai cunoscut, dar cel al constructorilor englezi ai acoperişurilor de stuf este dintre cele mai comune pentru a exemplifica un meşteşug care ar fi dispărut deja, dacă legislaţia patrimonială, care obligă deținătorii de monumente istorice la păstrarea învelitorilor clasate, nu i-ar asigura supravieţuirea25.
A consolida o clădire nouă și a o dota cu accesoriile confortului modern sunt o altă chestiune. În marea majoritate a cazurilor, tehnologia folosită – nemijlocit sau în cadrul operaţiilor pregătitoare – pentru a asigura soliditatea structurală sau echiparea tehnică a unui edificiu restaurat este ultima cucerire în materie. A ascunde tuburi de canalizare, tiranți sau elemente din beton armat a devenit în practica restauratoare a zilei un truc ce nu mai pricinuiește nicio umbră de remușcare. Cea mai mare dificultate tehnică însă, în menţinerea unui monument istoric atât ca prezenţă fizică, cât și ca una arhitecturală, este aceea de a-i găsi o folosinţă contemporană potrivită. A da o funcţiune nouă clădirilor rămase din vremuri de demult nu e, nici ea, o practică nouă. Când cuceritorii nu le demolau – din raţiuni rituale, strategice sau din pasiune distrugătoare – ei refoloseau adesea edificiile reprezentative ale învinşilor după nevoile proprii. Procedeul nu era prea diferit nici în timp de pace. Poate cel mai faimos model este transformarea Pantheonului, în anul 609, în biserică creştină26. Dar atitudinea – premodernă – obişnuită faţă de edificiile lovite de desuetudine a fost refolosirea lor ca material de construcţie. Este revelator faptul că la începuturile conservării asumate a patrimoniului, „neglijența firească” concretizată în stricarea patrimoniului construit coexista cu preocuparea cauzată de dispariţia sa iminentă. Acelaşi Papă care a promulgat o Bulă (Cum almam nostram urbem)27 pentru a stăvili jefuirea și distrugerea ruinelor Romei Antice şi-a dat binecuvântarea pentru a se lua și refolosi, „pentru construcţiile sale de la Vatican și Sfântul Petru, blocuri de marmură şi travertin din Colosseum şi Capitoliu”28. Acest comportament ambivalent nu era deloc o excepţie, ci mai curând regula. Este spectaculos cazul pictorului Rafael Sanzio, care i-a scris Papei Leon X o scrisoare în care denunţa cu amărăciune distrugerea rămăşiţelor Romei Antice. Totuşi, acelaşi Rafael, ca arhitect al Catedralei Sfântul Petru, nu ezită să beneficieze de un brevet al aceluiaşi papă, dându-i dreptul „să poată cumpăra [din pietrele și vestigiile descoperite la Roma] tot ce va fi necesar construirii noului templu”29. Asemenea atitudine „oximoron” faţă de patrimoniul construit exprimă, pe de o parte, contracurentul cultural pe cale de a se articula în Quattrocento, vizând conservarea opusă demolării „firești” a mediului construit. Pe de altă parte, ea prefigurează trăsăturile puternicei dihotomii care caracterizează practicile constructoare contemporane.

Královská Zahrada - grădina regală - de la Praga (circa 1540). Un monument istoric de factură aparte, grădina a fost restaurată după Revoluţia de Catifea şi redeschisă publicului în 1996

În sistemul de valori pe care îl asociază monumentelor istorice, Riegl distinge două categorii mari: „valorile de rememorare” – cele specifice, care consacră un monument istoric ca atare, şi cele „de contemporaneitate”. Între acestea din urmă, el definește „valoarea de artă” – legată de conceptul său Kunstwollen, cu componentele sale, „valoarea de noutate” şi „valoarea relativă de artă” (pe care eu aș numi-o „gustul epocii”) – și valoarea de utilizare. Acestora li se dă mai mică importanță decât valorii de vechime. Totuşi, valoarea de nou şi cea de utilizare devin foarte active când se pune problema integrării unei clădiri vechi în viaţa contemporană. Mai mult decât atât, ele se găsesc adeseori în opoziţie clară cu alte valori patrimoniale specifice, cum ar fi valoarea pentru istorie sau valoarea de vechime30.
Ceea ce rezultă din analiza lui Riegl este că un monument istoric e, pe de o parte, calificat ca atare de un set de funcţii culturale legate de memorie care sunt tipice pentru vremurile noastre moderne, cum ar fi vechimea, mărturia istorică, importanța pentru istoria artei sau pentru simţul identitar. Pe de altă parte, acelaşi monument istoric e contemplat ca purtător al unui set de valori care aparţin mereu-prezentului, aşadar și timpurilor noastre. Aşa sunt utilitatea obiectului arhitectural, frumuseţea lui – determinată de cine ştie ce evanescente criterii de gust – integritatea și noutatea sa. Contradicţia dialectică dintre aceste diverse componente care converg în natura monumentului a evoluat mult de la Riegl încoace, aducând câteodată a incompatibilitate. Fenomenul pare să susţină teoria adâncirii acelui „Unbehagen”, cum a formulat Freud, de care dau dovadă societăţile europene contemporane – moderne târzii, postindustriale etc. – în general, și arhitectura lor, în particular. Orice abordare conservatoare sau restauratoare trebuie să facă faţă acestei ambiguităţi a patrimoniului construit atunci când caută soluţiile optime pentru o problemă dată.
Principiile unei atare abordări flexibile a chestiunilor conservării sunt cuprinse în ceea ce este curent denumit „conservare integrată”.

© Daniela Puia

Epilog

Conservarea integrată a patrimoniului construit, dincolo de implicaţiile sale tehnice multiple, înseamnă menţinerea în uz a monumentelor istorice ca edificii locuite, păstrând în acelaşi timp trăsăturile lor valoroase care le califică pentru a fi clasate ca patrimoniu cultural și a fi protejate ca o consecință a acestei calităţi. Dacă nu izbutim să menţinem acest fragil echilibru, tot ce poate fi obţinut este fie păstrarea frumoasei cochilii goale a unei arhitecturi părăsite de locuitori, fie punerea în pericol tocmai a acelor valori moderne – estetice, istorice ori memoriale – pe care clasarea şi-a propus să le prezerve de la bun început.
Chestiunea e desigur de cea mai mare actualitate. Cu toate dificultăţile sale conceptuale, tehnice sau economice departe de a fi rezolvate, patrimoniul cultural se găseşte acum în faţa unor noi dileme, din cauza componentelor sociale și antropologice. dar şi, mai acut, a hipertrofierii sale în ultimele decenii ale secolului al XX-lea. Ieşirea din acest impas se găseşte poate într-o abordare mai generală prin metodele şi preocupările ecologiei. Se înţelege de la sine că nimic n-ar trebui pierdut din erudiţia, experienţa şi dexteritatea tehnică dobândite de-a lungul celor aproape șase secole de când a fost inventat monumentul istoric. Luciditatea profesioniştilor şi deopotrivă a publicului, o abordare cuprinzătoare şi complexă a domeniului, coroborând diverse teritorii de cunoaştere și praxis, ar fi de ajuns pentru a transfera preocupările noastre patrimoniale pe terenul mai generos şi mai profitabil al unui contextualism al mediului. Aici, construitul de nou şi conservarea monumentelor ar putea fi reunite în cadrul unei reformulate competenţe de a edifica.

1 Articolul de faţă este forma revizuită a textului apărut în Arhitectura nr. 23/2004. Are ca punct de plecare conferinţa susţinută la Budapesta, în cadrul unei burse de cercetare acordate de Special and Extension Programs de pe lângă Central European University. Opiniile exprimate sunt ale autorului și nu reflectă neapărat punctele de vedere ale CEU.
2 Conceptul va fi folosit în conformitate cu sensul elaborat pe care i l-a construit Françoise Choay în cartea sa Alegoria patrimoniului, Simetria, Bucureşti. 1998.
3 În acest articol, termenul de „modernitate” va fi folosit în sensul mai larg (1a, 1b, 2, 3), așa cum e definit în Webster’s Ninth New Collegiate Dictionary. MODERN adj. 1a: of, relating to, or characteristic of a period extending from a relevant remote past to the présent time b: of, relating to, or characteristic of the present or the immediate past: CONTEMPORARY 2: involving recent techniques, methods. or ideas: UP TO DATE 3 cap: of. relating to or having the characteristics of the pesent or most recent period of development of a language – modernity n. – modernly adv. – modernness n.
4 În opoziţie cu felul medieval de înţelegere a istoriei, așa cum e analizat de Peter Burke în cartea sa The Renaissance Sense of the Past, St. Martin’s Press, New York, 1970. El mai arată că „societăţilor primitive […] le lipseşte orice simț al perspectivei istorice. Franz Boas a spus despre eschimoşi că pentru ei lumea a fost mereu așa cum e acum. Claude Lévi-Strauss consideră absenţa sensului perspectivei istorice o trăsătură distinctivă a „gândirii sălbatice”, p. 18.
5 Alois Riegl, Der moderne Denkmalkultus. Sein Wesen und seine Entstehung, W. Braumüller, Viena,1903. traducerea franceză: Le culte moderne des monuments. Éditions du Seuil, Paris, 1984. Traducerea română: Cultul modern al monumentelor, Inpress, București, 1999.
6 Mai ales cu referință la eseul său, Das Unbehagen in der Kultur, pe care îl comentează în articolul ei intitulat „Riegl. Freud et les monuments historiques: pour une approche sociétale de la préservation”. În Acts of the XXVth International Congress of the History of Art, Pennsylvania State University Press, University Park and Londra. 1989.
7 Françoise Choay, Alegoria patrimoniului, capitolul conclusiv, „Competența de a edifica”.
8 În studiul meu despre relaţia monumentelor istorice cu timpul (Timpul monumentului istoric. Paideia. Bucureşti. 2003), propun o restructurare a criteriilor de evaluare a monumentelor istorice. în locul „valorilor” lui Riegl sau „reprezentărilor” lui Choay, operez cu „funcţii”. Termenul e mai puţin abstract decât „reprezentare” și mai puţin relativ ca „valoare”. E și mai uşor de integrat în alte seturi de criterii, când se pune problema de a argumenta păstrarea cutărei construcţii. A-l folosi subliniază şi convingerea mea că trăsăturile semantice sau estetice sunt la fel de legate de funcţiune ca alte 

caracteristici ale arhitecturii, spre deosebire de folosinţa simplistă a termenului pe care i-a dat-o funcţionalismul.
9 Iar în prezent, sedusă de mirajul profitabilei industrii a turismului, nu se dă în lături de la fabricarea unor falsuri patente: de pildă, reconstrucțiile cetăților medievale de la Râşnov, Suceava sau cetatea antică de la Capidava.
10 De pildă, în studiul lui Ilona Sármány-Parsons, Historizáló építészet az Osztrák-Magyar Monarchiában, Corvina, Budapesta, 1990, se analizează felul în care, în cazul particular al Imperiului Austro-Ungar, istorismul se împleteşte cu modernismul în încercarea de a inventa un „stil național” în arhitectură.
11 Pentru un studiu al mişcării Arts and Crafts și al substratului său ideologic, a se vedea: Elisabeth Cumming și Wendy Caplan, The Arts and Crafts Movement, Thames and Hudson, Londra, 1991.
12 Mai cu seamă în descendența școlii arhitectului Imre Makovecz.
13 Peter J. Larkham. Conservation and the City, Routledge, Londra, 1996. Este semnificativ exemplul dat de „LPA design guidance”, care recomandă detalii vernaculare precise pentru a fi folosite în proiectarea contemporană de arhitectură, p. 26.
14 Însă disputa devenită emblematică dintre Ruskin și Viollet-le-Duc trebuie reconsiderată cum granos salis: a se vedea în acest sens Françoise Choay, „Raporturile dintre Ruskin și Viollet-le-Duc sau longevitatea ideilor primite de-a gata”, în Arhitectura nr. 6/2017-1/2018.
15 Problema intervenţiei asupra monumentelor istorice și aporiile ei implicite sunt prezentate într-un dialog al lui Camillo Boito, publicat în cartea cu titlul: Conservare o restaurare, traducerea franceză: Conserver ou restaurer, Les Éditions de l’Imprimeur, Paris, 2001, p. 23.
16 A. Riegl, op. cit., p. 43.
17 F. Choay. op. cit., p. 7.
18 Ibid., p. 30.

19 Cum ar fi faimoasa „Donaţie a lui Constantin”, dovedită ca fals. cf. P. Burke. op. cit.
20 F. Choay, op. cit., p. 3.
21 La MoMa și la Whitney Museum of Art.
22 Sediul Fundației Louis Vuitton în Bois de Boulogne a fost deschis publicului în 2014. Fiind anti-contextual, edificiul face un contraserviciu grădinii de Aclimatizare, amplasată în imediata sa vecinătate. Jardin d’Acclimatation (inaugurat de Napoleon III în 1860) este monument istoric clasat începând cu 1978.
23 Cf. Jean-Marc Mandosio, L’Effondrement de la Très Grande Bibliothèque Nationale de France, Editions de l’Encyclopédie des nuisances, Paris, 1999, p. 59.
24 The Seven Lamps of Architecture, Smith, Elder & Co, Londra, 1849. Traducerea română: Cele șapte lămpi ale arhitecturii, Editura Universitară Ion Mincu, București, 2015, mai ales capitolul „Lampa vieții”.
25 Conservarea cunoașterii și măiestriei implicate de meșteșugurile tradiționale face obiectul Convenției de la UNESCO pentru Salvgardarea patrimoniului cultural imaterial de la Paris (2003).
26 Pentru mai bine de 300 de ani a rămas la Roma singurul templu păgân convertit în biserică creștină, consacrată Fecioarei Maria; însă, în aceeași epocă, alte clădiri publice erau adoptate mai lesne de cultul creștin: „între 526-530, sala de audiență a prefectului devine biserica sfinților Cosma și Damian, în 580 o sală de ceremonii din secolul I primește biserica Santa Maria Antica…”, . Cf. F. Choay, op. cit., p 29.
27 Pius II Piccolomini, pe 28 aprilie 1462. ibid., p. 37.
28 Ibid., p. 39.
29 Brevetul din 27 august 1515, ibid., p. 40.
30 A. Riegl, op. cit., pp. 87 și următoarele. Terminologia în limba română este cea propusă de Sergiu Nistor în traducerea lucrării lui Riegl (Cultul modern al monumentelor – esența și geneza sa, București, IMPRESS, 1999).

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog