RDW

Binarii şi trinarii. O recapitulare a valorilor patrimoniale

Eseu

Binarii şi trinarii.

O recapitulare a valorilor patrimoniale

text: Anca Sandu TOMASZEWSKI

© Daniela Puia

Inocenţă sau prea multă minte

În 1945, Le Corbusier propunea oraşului Saint Dié un proiect de reconstrucţie, funcţional şi radical, cu zonificare, bulevarde şi opt Unités d’Habitation, pe care, bineînţeles, l-a prezentat simultan şi întregii lumi. Dar tocmai când suscita admiraţia arhitecţilor şi politicienilor, comunitatea locală, provinciali neştiutori din munţii Vosges, socialişti şi nesocialişti, oameni ai tuturor claselor sociale, s-au apărat. Au respins proiectul in corpore şi primarul s-a supus. Nimeni nu voia să locuiască în turnuri şi să-şi piardă mediul de viaţă moştenit. Pe Le Corbusier l-a consolat un tânăr industriaş, care l-a angajat să-i construiască, mai la o parte, o fabrică de bonete de damă.
Şi bunul Palladio şi-a dorit mult să înalţe un edificiu frumos, retoric, într-o piaţă largă, creată pentru el, în oraşul istoric Veneţia. La fel de retrograzi precum cei din Vosges, veneţienii, obişnuiţi cu scara medievală şi gustul lor eclectic de negustori şi marinari, l-au evitat constant. Nu-şi doreau, se vede, o spărtură în ţesutul urban, cu pierderile aferente, în schimbul unui palazzo cu unitate de stil, izometrizat în spaţiu ca o biserică. L-au admis într-un final, la bătrâneţe, dar tot în afara oraşului, în zare, pe San Giorgio Maggiore şi pe Giudecca.
Au fost deci, de la Renaştere încoace, şi întâmplări fericite, în care bunul-simţ al inocenţilor a învins ofensiva arhitecţilor-vedetă care-şi supra-autorizau orbeşte propriile ideologii arhitecturale. Ca în vechiul joc de copii „Douăzeci de pitici voinici, în luptă cu doi arici”, uneori au câştigat piticii. Dar când decidenţii politici s-au lăsat vrăjiţi de arhitecţii cu renume şi tendinţe hegemonice, au câştigat aricii. Barcelona, ca să se mândrească cu un produs Richard Meyer, l-a plantat în Bario Gotico în mijlocul unei pieţe mari ca-n baroc, după ei, un spaţiu demn de noul „monument”, dar nu şi de ţesutul medieval – după mine. A fost forma lor de a înţelege dialogul vechi-nou în spaţiul urban istoric şi o reverenţă lui Richard Meyer şi dragostei lui pentru modernism.
Să nu ne înşelăm totuşi nici asupra discernământului popular. Tot el a produs şi distrugeri catastrofice ca dispariţia unor civilizaţii, şi pierderi precum cele mai recente din Orientul Mijlociu, dar şi simple soluţii nefericite. Comunităţile transilvane, care acum 25 de ani ameninţau că incendiază biserica din lemn dacă nu li se permitea să o placheze cu una nouă şi faină, câştigă în continuare partida. Au scăpat ele, bisericile vechi, de demolare, dar nu şi de umilirea de către noile edificii din zid, mari şi făloase, care se proţăpesc în continuare ţanţoş în faţa lor, la drumul naţional.
Totuşi, în ultimul caz, nu piticii sunt răi. Nu ignoranţa maselor cu privire la teoria estetică a autenticităţii, nici lipsa lor de afinitate cu propriile memorii ale locului nu sunt adevăratele vinovate, cum nici educaţia şubredă nu e vina lor, a maselor. Condamnabili sunt aricii, care impun tradiţii depăşite utilitarist în formă mumificată, fără alternativă, astfel că bieţii oameni le percep ca obstacole în calea emancipării lor. În locul demagogiilor etnico-religioase şi naţionalist patriotarde, le trebuiau livrate soluţii convenabile atât pentru interesul local, cât şi pentru cel general. Prin flexibilitate intelectuală şi abilitate administrativă se găseau. Astfel, ca şi dogma corbusiană a funcţionalităţii, nici mărinimoasa intenţie a salvgardării patrimoniului nu a putut fi impusă oamenilor, împotriva circumstanţelor.

© Daniela Puia

De fapt, minţile luminate erau încă din vechime încredinţate tacit că problema respectului faţă de martorii purtători de semnificaţii ai trecutului nu poate fi lăsată pe seama bunului simţ popular şi s-au preocupat personal de ea. Au căzut şi personal în greşeală, promovându-şi teoriile, pentru că unde e minte multă, e şi… câte-o scăpare. Încă Herodot accentua valoarea vestigiilor trecutului, temându-se că or pieri şi ele ca Atlantida, în vreun fel1. Mulţi i-au fost şi criticii. Apoi, nu chiar toţi creştinii Evului Mediu au aprobat vandalizarea monumentelor păgâne. Clericii erudiţi o deplângeau. Ei accentuau valoarea istorică a vestigiilor, ba chiar şi a valorilor extraculturale, cum ar fi investiţia de capital uman şi material, dar erau prea puţin receptivi la valoarea estetică. Apoi patimile s-au ascuţit. Renaşterea italiană s-a dăruit cu toată inima şi mintea protecţiei monumentelor istorice, dar numai ale Antichităţii greco-romane, care o interesa acut. Au persecutat „goticul” pentru că era barbar şi de prost-gust.
Angliei, în schimb, nu i-a trecut niciodată prin cap să-şi abandoneze tradiţiile, nici pe cea generic numită gotic, nici vernacularul. Au admis ei un Christopher Wren până la un punct, dar Pugin a sărit ca ars când s-a pornit potopirea mediului lor de viaţă cu clasicism, şi nu doar cel compus de mâna unui Wren, ci şi de mâna a doua şi a treia, frizând… tot prostul gust2. Deci, de la englezi e bine să învăţăm. Totuşi, luaţi de valul pledoariei, au avut şi ei mici scăpări. Chiar William Morris, întemeietorul Society for the Protection of Ancient Buildings, cel cu o admirabilă activitate în domeniu şi autor al unor teze valabile şi azi, era pregătit să demoleze arii întregi de ţesut urban din perioada georgiană, cărora nu le vedea niciun merit. Are scuze. A şi spus-o într-o ficţiune utopică3. Tot el spera că într-o zi „vom avea un stil arhitectural emanat din timpurile lui, dar conectat la istorie. Când va veni acea vreme, vom fi probabil capabili să judecăm şi să găsim calea cea mai bună de a ne trata monumentele: acum solicit un armistiţiu cu restauratorii şi îi întreb dacă n-ar fi mai bine să fie ei prudenţi şi să aibă răbdare cu deciziile, până când va veni acea vreme; între timp să repare grijuliu comorile de artă şi să le protejeze de infiltraţii”4.

Bunul simţ şi dogma

Bref, de două secole încoace, Occidentul se munceşte intensiv să producă soluţii pentru protejarea arhitecturii trecutului. De dragul oamenilor, care par să aibă tot mai multă nevoie de o materialitate statornică, organică şi de amintiri pe care să-şi odihnească mintea istovită de atâta modernism, comunicare şi ciber-space. „Putem trăi fără arhitectură, dar fără ea nu ne putem aduce aminte”5, spunea John Ruskin în „The Lamp of the Memory”. Nu suntem azi prea departe de atitudinea romantică a lui Ruskin şi Morris, pe care efectele galopante ale industrializării îi alungau în trecut, în vernacular, înapoi la natură şi în utopii nostalgice. (Cuvântul nostalgic n-are conotaţii negative.) Noţiuni ca monument istoric, patrimoniu, ambient, exercită azi o vrajă mai mare ca oricând. Toată lumea e de acord că arhitectura amintirilor trebuie prezervată, pentru că are o importanţă fundamentală în menţinerea unui continuum psihologic pe axa timpului.
Discuţiile încep atunci când, la punerea în practică, se pierde măsura lucrurilor, fie prin eroziunea bunului simţ, fie prin opacităţi intelectuale. Devierile apar în formă de conduite exagerate şi interpretări inadecvate. De aceea, „restauratorii” au formulat de două secole încoace o serie de sisteme de gândire, metode şi procedee, pe care le-au tot flexibilizat în acord cu complexitatea situaţiilor. Avem o întreagă istorie a evoluţiei acestor idei şi se lucrează continuu la actualizări. Stăpânim o mulţime de criterii culturale, istorice şi estetice, pentru evaluare şi clasificare. Avem cercetări şi discipline, abordări ştiinţifice, dar şi euristice; avem şi interpretări afective, filosofii şi pledoarii literare, avem ierarhii şi metodologii, clasificări axiologice şi sistematizări epistemologice, avem convenţii internaţionale, teorii şi alegorii. Avem, ce-i drept, şi legitime aporii, paradoxuri, contradicţii şi „binarii”, cum ar zice Platon. Cu un astfel de formidabil instrumentar teoretic şi după atâta investiţie de inteligenţă şi pasiune, s-ar crede că relaţia spaţiului nostru construit cu trecutul funcţionează într-o armonie paradisiacă. Dar nu e aşa. Şi nu vorbim aici nici despre vandali, nici despre talibani.

© Daniela Puia

Vorbim tot despre pandantul bunului simţ: prea cerebrala supra-teoretizare. Poate că abuzul de teoretizare conduce spiritele secundare la erodarea intuiţiei. Ce altceva este dogmatizarea, decât îndepărtarea de la dreapta cumpănire multicriterială, în favoarea absolutizării unei perspective la un singur punct de fugă. Istoria marilor radicalizări culte începe cu adepţi ai lui Ruskin şi Viollet-le-Duc, care le-au aplicat teoriile antagonice împinse la extrem. Ea continuă cu tăvălugul modernist şi culminează cu inexplicabilele demolări ale anilor ’60-’806. În confruntarea cu realitatea complexă şi fluidă a ultimelor secole, nu mulţimile neştiutoare, ci bunele intenţii ale restauratorilor şi convingerile înfierbântate ale arhitecţilor au produs atât „muzeificările” exagerate, cât şi cele două tipuri de vandalism cult, numite în secolul al XIX-lea distrugător şi restaurator. Cel distrugător făcea loc noului urbanism al erei industriale. Cât despre cel restaurator – un fel de distrugător constructiv, un istoric al vremii susţinea că „meritul demolatorilor este acela că cel puţin nu restaurează nimic”. (Era un non-intervenţionist moderat.)7
Se poate vorbi o săptămână şi despre interpretări neinspirate ale legislaţiei, cu alte cuvinte despre relaţia distorsionată dintre sistemul de referinţă evaluare-clasificare şi tipul de intervenţie aplicată. De exemplu, e adevărat că adaosul trebuie să se distingă de original, dar nu orice şură trebuie completată cu sticlă. Nu trebuie uitat faptul că bunul simţ, atunci când există, nu e o calitate doar a inocenţilor, ci şi a iniţiaţilor.
Mecanica funcţionărească menită să aplice recomandări a prins a se exercita după instituţionalizarea protecţiei monumentelor, adică după apariţia legislaţiilor şi a comisiilor, la începutul secolului al XIX-lea8. N-au prea dus ei, funcţionarii, grija faptului că impunerile neînţelese alimentează ocultările şi răzvrătirile beneficiarilor şi chiar ale proiectanţilor. Şi pe urmă invers. Reacţiile particulare rebele determină noi restricţii şi indicaţii dogmatice, aplicate situaţiilor superficial evaluate, cu ignorarea particularităţilor9. Un allez-retour cu efecte tot mai aberante. Cât despre tema corupţiei, nu vorbim deloc.
Deci, legislaţia şi recomandările au caracter general, lăsând spaţiu pentru interpretări punctuale. Care e calea cea bună între pericolul dogmatismului  legislativ şi cel al arbitrarului individual, nu ştiu, mai ales într-o ţară ca a noastră, în care economicul dictează aproape nestânjenit şi politicul are ultimul cuvânt. Poate că ar fi bine ca, până una-alta, să mergem pe mâna lui William Morris, adică să mai aşteptăm până ne vom maturiza. Dar între timp să conservăm!

© Daniela Puia

Conservare-restaurare şi revitalizare-modernizare

Blândul Hendrik van Loon deplângea pierderea unor capodopere de mâna lui Michelangelo, din cauza inconştienţei nepotului său care le moştenise. Totuşi, cu timiditate şi prudenţă, mai reflecta şi că astfel de întâmplări nefericite, ca şi catastrofele naturale, ne mai ajută să împiedicăm pământul a deveni un depozit de anticariat.
A fost atunci o voce singulară. Ulterior însă, panica referitoare la inflaţia patrimonială s-a extins. Dacă pe vremea lui Viollet-le-Duc se protejau, în principiu, doar temple şi biserici, castele şi palate, oricum, nedepăşindu-se Secolul Luminilor, cu timpul, criteriile de admitere a arhitecturii la protecţie s-au extins şi s-au diversificat. Patrimoniul cuprinde programe noi, până la cele mai prozaice. Ruskin îi ironiza pe cei care „se credeau filosofi, substituind adoraţia pentru zeiţa Vesta cu cea pentru gazul din cărbune”. (Cineva chiar spusese în epocă: „Gările sunt catedralele timpurilor noastre”.) Dar după aproape două secole, şi gările, şi unele clădiri care produceau gaz din cărbune au devenit monumente evocatoare ale unor vremuri eroice şi ne stârnesc emoţii. Se cuvine, deci, să le păstrăm.
Pe urmă, de când Carta de la Veneţia a admis conceptele de sit şi integrare, s-au mărit tot mai mult şi ariile protejate, cuprinzând uneori localităţi întregi. Axa timpului s-a extins şi ea. Docomomo protejează monumentele modernismului. Câteva pavilioane de la expo Shanghai 2010 vor rămâne permanente şi pesemne că vor intra sub protecţie. Pe de altă parte, grija pentru patrimoniul mondial merge până la marginile lumii, la culturi periferice, poate şi la triburi – specialiste în autenticitate. S-a extins şi aria axiologică, de la valoarea de monument clasificat la valoarea ambientală. Şi dacă lucrurile continuă, există temerea că nu mai rămâne loc pentru dezvoltare şi toţi arhitecţii vor deveni restauratori. Or, acest onorabil domeniu al restaurărilor nu prea consacră VIP-uri. E ca şi cu traducătorii. Toată lumea le recunoaşte munca, dar gloria tot la actul ontic al creaţiei merge.
William Morris recomanda ca vechile monumente să fie conservate şi lăsate în pace, iar noul să fie nou şi să marcheze prezentul. Avea dreptate, evident, că doar nimeni n-o să restaureze Colosseumul sau Stonehenge, iar reconstituirile mimetice sunt rare şi se aplică în cazuri speciale. Dar cu marcarea prezentului, modernismul a mers mult prea departe. A ridicat un zid până la cer între restaurare şi arhitectura timpului prezent. Să se păstreze Nôtre Dame şi Luvrul, treacă de la ei, dar restul să se radă pentru a face loc vieţii moderne. Nu existau tente de gri între restaurare, demolare şi arhitectura nouă. Să distrugi ca să construieşti – ce fericire pe dezvoltatori! Doar că, de atunci, oamenii se tot înstrăinează de prezent şi caută refugiu în trecut.
Un cor de voci autorizate milita, pe la sfârşitul anilor ’80, pentru o nouă formă de intervenţionism, diferită de cea a lui Viollet-le-Duc, care să salveze istoria. Şi-au amintit de revival-urile secolului trecut: de Schinkel, care spusese pe la 1810 că „istoricism nu înseamnă să repeţi arhitectura veche, pentru că asta ar distruge istoria. A proiecta într-o manieră legată de istorie înseamnă să introduci ceva nou, care în acelaşi timp să continue istoria”; de Ruskin, care iubea Goticul pentru că nu-şi făurise canoane (compoziţionale) care să împiedice adaosurile, permiţând astfel arhitecturii să evolueze şi să participe la viaţă. Urmele intervenţiilor în timp pe o catedrală se văd de la dreapta la stânga, căci niciun turn nu e la fel cu celălalt, iar stilurile succesive se aşază pe verticală, de la soclu la acoperiş, spunea el. Ba a mai spus şi că „o clădire e o componentă a unui mare sistem în perpetuă transformare”10. Apoi, Carta de la Atena a admis folosirea materialelor moderne în restaurare, iar Carta de la Veneţia a admis ca unele monumente să fie la nevoie completate. Şi-apoi a fost Scarpa la Castelvecchio.

© Daniela Puia

Sprijinită pe astfel de referinţe solide, a venit liberalizarea care a introdus veriga lipsă dintre restaurarea ştiinţifică şi demolare, sub formă de transformări-modernizări, mai ales ale arhitecturii „minore”, cum ar fi cea industrială. În plus, conversiile şi modernizările – fie şi ale unei abaţii romanice devenite colegiu – dădeau de lucru mai mult arhitecţilor decât restauratorilor, aflaţi oricum în minoritate. Soluţia îi mulţumea pe cei în piepturile cărora fremătau impulsuri avangardiste şi care ani la rând se simţiseră stânjeniţi de restauratori la fiecare cotitură. Cei cu sentiment conservatorist bombăne şi acum despre voluntarismul insensibil al arhitecţilor atinşi de ADHD, dar recunosc şi ei că nu trebuie reprimat dreptul fiecărei generaţii de a amprenta spaţiul urban. Altminteri, reprimările, cum a spus şi Freud, te miri unde pot duce. Iar arhitecţii fără apetit de anticari tot se mai plâng de comisiile monumentelor. E clar că paradisul pe pământ nu există.
De la inserţii şi conversii până la soluţia lui Françoise Choay, argumentată heideggerian şi exprimată tot alegoric, a ştergerii liniei de demarcaţie dintre arhitectura nouă şi tratarea monumentelor, a mai fost un pas. Ea a numit-o „demuzeificarea patrimoniului” şi a insistat asupra regăsirii „competenţei noastre de a construi”. Putem proiecta clădiri noi cu aceeaşi sensibilitate ca şi cum am restaura unele vechi (cu grijă faţă de context, de exemplu) şi putem ocroti patrimoniul resuscitându-l prin reinterpretare şi resemantizare11. Rescriem astfel istoria şi o încărcăm cu tot ce poate oferi mai bun prezentul. Teza a fost lansată acum 26 de ani.
Îmi spunea un prieten că, deunăzi, după o comunicarea a lui cu o teză similară la un seminar ştiinţific, era să fie linşat.

Cultura şi banii

Şi totuşi. Noi ne-am descurca între noi cu toate opoziţiile, paradoxurile şi binarele noastre contradictorii, dacă din înălţimile rarefiate n-ar trebui să coborâm pe pământ, să dăm socoteală contabililor şi primarilor. Ei sunt cei doi arici din partida cu piticii, adică arhitecţi şi restauratori voinici, cu ajutoarele lor, istorici, artişti, filosofi… Doar Hegel – à propos – în loc să ne căineze, ne-a trimis la coadă tocmai pe acest motiv.
I-am suspectat de o oarecare naivitate pe arhitecţii care s-au îmbarcat în arca lui Ruskin şi Françoise Choay, a implicării arhitecturii istorice în viaţa noastră prezentă, crezând că mişcarea asta e profund culturală. În realitate, ea s-a putut realiza fiindcă e rentabilă. Sunt frumoase discursurile şi alegoriile lor, dar ar fi rămas ezoterice cozerii academice, dacă refuncţionalizările nu şi-ar amortiza investiţiile şi centrele istorice n-ar aduce turişti.
Nici n-ar fi fost posibil ca restaurările-modernizările să aibă alt destin decât arhitectura curentă. Amândouă sunt prinse la mijloc, între scopul lor nobil de a crea valori culturale, pe de o parte, şi obligaţia de a crea plusvaloare economică, pe de altă parte. Mai trebuie să răspundă şi orientărilor politice, care invocă interesul social. Valorile binare au devenit trei.
Aşadar, piticii luptă în numele valorii culturale, aricii în numele valorii economice şi a valorii sociale. Şi am văzut că, în acest joc, partida e câştigată când de pitici, când de arici. Deci, trecător, câte o valoare le domină pe celelalte.
Toţi arhitecţii au această experienţă, anume că, de regulă, argumentele de succes în faţa neprofesioniştilor sunt cele obiective, iar dintre ele prevalează cele cuantificabile. Arareori găsim pe cineva receptiv la explicaţiile noastre abstracte legate de confort psihic, sentimente, senzaţii spaţiale sau chiar interes social (din perspectiva noastră). Atunci, în cele mai multe cazuri, câştigătoare e valoarea economică.
Centrele istorice şi inserţiile, cu semnificaţiile lor, încălzesc însă prezentul şi provoacă emoţii, implicând o complicitate colectivă în rândul audienţei. Succesul lor are valoare socială şi se datorează valorii lor culturale. Care succes se poate număra şi în bani.
În concluzie, dincolo de versiunile teoretice, arhitectura istorică este, în zilele noastre, cea mai minunată întâmplare a arhitecturii. Cu excepţia cârcotaşilor, ea strânge în jurul ei oameni, fapte şi valori, pitici şi arici, arhitecţi, restauratori şi public, economişti, primari şi turişti, capra şi varza.
Deci tot mai apare câte o rază de paradis şi pe pământ. 

Trecătoare.

1 „De faţă sunt prezentate rezultatele investigaţiilor efectuate de Herodotus din Halicarnas. Scopul lor este de a nu lăsa ca timpul să şteargă urmele evenimentelor omenirii, de a păstra faima remarcabilelor realizări ale grecilor şi ne-grecilor…”, anunţă el la începutul Istoriilor.
2 Augustus Pugin, Contrasts: or a parallel between the noble edifices of the middle ages, and corresponding buildins of the present days; shewing the present decay of taste.
3 William Morris, News from Nowhere.
4 Speranţa lui într-o arhitectură care să satisfacă aspiraţiile tuturor, să lege trecutul de viitor prin prezent, pare azi mai îndepărtată ca oricând, comentează Peter Davey în AR 1166.
5 Traducerea lui Kázmér Kovács, din citarea lui Françoise Choay în Alegoria patrimoniului, 1998.
6 Magazinul Schocken din Stuttgart, halele din Paris, Großes Schauspielhaus (Friedrichstadtpalast) din Berlin şi altele. Cele din ţările socialiste au explicaţii specifice.
7 Françoise Choay, L’Alegorie du patrimoine, 1992.
8 Calea instituţionalizărilor moderne de după Renaştere s-a deschis în timpul Revoluţiei Franceze.
9 „Every case is a different case and for each we have to define our approach.” The UNESCO 1972 World Heritage Convention.
10 Peter Davey, în AR 1166.
11 În L’Alegorie du patrimoine, Françoise Choay ne înfăţişează „competenţa de a construi” ca pe o ipostază a fiinţării, precum competenţa vorbirii sau a locuirii. Ea asemuieşte patrimoniul muzeificat cu o oglindă în care adoratorii lui se tot contemplă precum Narcis. Dar această adoraţie l-a dus pe Narcis la moarte. Vezi şi Kázmér Kovács, Oglinda lui Narcis, în Arhitectura 3-4/2001.

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog