RDW

VIAŢA NESIGURĂ A MONUMENTELOR DIN BUCUREŞTI

VIAŢA NESIGURĂ A MONUMENTELOR DIN BUCUREŞTI1

text: Alexandru PANAITESCU

Statuia Libertăţii sau „România deliverată” de Constantin Daniel Rosenthal, 1848

Încercând o privire retrospectivă asupra situaţiei monumentelor de for public din Bucureşti din ultimii circa 100 de ani se constată o realitate nefirească, caracterizată de multe ori prin nesiguranţă sau/şi improvizaţie. Faptul este determinat, în general, de două categorii principale de motive care, funcţie de caz, s-au manifestat fie separat, fie au acţionat conjugat. În primul rând este vorba de influenţa, uneori brutală, a politicului, expresia discreţionară a acestuia, nu numai în cazul guvernărilor autoritare sau totalitare, dar şi a celor pretins democratice, care s-au manifestat în mod radical mai ales la schimbarea unui regim politic cu altul, situaţii care au afectat profund evoluţia recentă a societăţii româneşti. Însă, pe de altă parte, nu de puţine ori precaritatea amplasării unor monumente a fost generată şi de imprecizia soluţiilor de dezvoltare urbană a unor spaţii publice reprezentative din Bucureşti, care fără excepţie încă n-au o conformare definită coerent şi nu sunt pregătite să integreze corespunzător monumente importante.
O prefigurare a atitudinii brutale faţă de monumente, cât şi a situaţiei lor uneori nesigure a constituit-o existenţa scurtisimă a primei statui de for public din Bucureşti. Este vorba de statuia Libertăţii sau „România deliverată”, de Constantin Daniel Rosenthal (1820-1851), inaugurată la 23 iunie 1848 şi care reflecta spiritul revoluţionar al momentului. La mai puţin de o săptămână de la montare, va fi distrusă pe 28 iunie, din ordinul caimacamului conservator Emanoil Băleanu, adept al regimului politic impus prin Regulamentul Organic. Într-o manieră specifică epocii, tema patriotic-revoluţionară a statuii era exprimată alegoric, printr-o femeie îmbrăcată în togă, cu o cunună de lauri pe cap, lanţul care o încătuşase era rupt, iar într-o mână ţinea o cruce şi-n cealaltă balanţa justiţiei. Pe soclul statuii era aşezat un tablou cu aceeaşi temă, distrus odată cu statuia. Astfel s-a consumat de timpuriu „… un prim moment din succesiunea faptelor de vandalism, de distrugeri de statui şi monumente din România. Gesturi de acelaşi tip vor fi întâlnite peste o sută de ani, într-un context similar de răsturnări politice”2.
Din ultimul sfert al secolului al XIX-lea, când începe o perioadă caracterizată şi printr-un efort de modernizare a centrului Capitalei, până la începutul celui de al Doilea Război Mondial, se va da o atenţie din ce în ce mai mare ridicării unor monumente de for public, atât din iniţiativa autorităţilor, dar mai ales a societăţii civile, cu fonduri strânse prin colecte publice de către comitete de iniţiativă constituite în aceste scopuri. Monumentele omagiau personaje istorice emblematice, începând cu Mihai Viteazul (1876, sculptor Carrier Belleuse)3, dar şi unele personalităţi politice care au avut un rol determinant în modernizarea României. Multe dintre statuile acestora din urmă au avut o existenţă nesigură, influenţată de schimbările politice, majoritatea cazurilor fiind prezentată în continuare.
Dacă unele acţiuni urbanistice nesigure au afectat înainte de 1940 amplasamentul unor monumente din Bucureşti, în 1948 s-a consumat momentul cel mai dificil în existenţa acestora, când regimul comunist, instalat deplin la putere după abolirea monarhiei, a declanşat o agresivă campanie de distrugere a statuilor dedicate personalităţilor istorice pe care le considera ca indezirabile din punct de vedere politic. Fără excepţie, acestea erau valoroase opere de artă care marcau puncte de interes din Bucureşti.

Monumentul lui Ion C. Brătianu, ridicat în 1903 și demolat în 1948 / Sculptor: Ernest-Henri Dubois. Soclu

În primul rând, a fost vorba de monumentul lui Ion C. Brătianu din Piaţa Universităţii (1903, sculptor Ernest-Henri Dubois, soclu arh. Petre Antonescu)4, cât şi de două opere ale sculptorului croat Ivan Meštrović, cu existenţe efemere: statuia ecvestră a Regelui Carol I din faţa Palatului Regal (1939) şi impunătorul monument dedicat Regelui Ferdinand I (1940), format din statuia ecvestră a acestuia, flancată de patru coloane din granit roşu, fiecare purtând câte o statuie alegorică a Victoriei şi care era ridicat pe partea vestică a primului rond al Şoselei Kiseleff.

Statuia Regelui Carol I, ridicată în 1939 și demolată în 30-31 decembrie 1947
Statuia Regelui Carol I refăcută de sculptorul Florin Codre în 2010

Statuia Regelui Carol I a fost demolată cu tancurile în noaptea de 30/31 decembrie 1947 din ordinul lui Constantin Doncea, unul dintre liderii PCdR din acel moment şi viceprimar al Bucureştiului. Mai ales după anul 2000 s-au făcut o serie de demersuri pentru reconstituirea statuii lui Carol I după macheta executată de Ivan Meštrović şi care se află la Zagreb, Croaţia. În urma eşuării acestor tentative, Primăria Bucureşti a comandat sculptorului Florin Codre un monument relativ asemănător cu cel original, care a fost inaugurat în 6 decembrie 2010 pe acelaşi loc de vizavi de fostul Palat Regal. Chiar dacă nu are puternica vigoare artistică a lucrării iniţiale, statuia de astăzi este o binevenită şi necesară reparaţie istorică.

Referitor la monumentul Regelui Ferdinand I trebuie amintit că amplasarea lui a fost marcată de multă indecizie şi a tulburat, în 1940, existenţa altor trei sculpturi. Iniţial, s-a dorit aşezarea sa în Piaţa Victoriei, pe locul aflat între Şos. Kiseleff şi Bdul Aviatorilor ocupat, din 1930, de Monumentul Eroilor Corpului Didactic sau Monumentul Legionarilor5 (sculptori Ion Jalea şi Cornel Medrea, în colaborare cu pictorul Arthur Verona). Acesta a fost demontat în 1940, urmând să se găsească un alt loc, decizie amânată din cauza războiului şi apoi a condiţiilor din primii ani ai regimului comunist, dar în timp piesele componente au dispărut (!). Întrucât până la urmă s-a constatat că locul din Piaţa Victoriei era prea mic pentru grandiosul monument regal, acesta s-a montat la repezeală pe partea vestică a primului rond de la Şosea. Vizavi se găseau Monumentul Infanteriei (1936, sculptor Ion Jalea, arhitect Nicolae Georgescu) şi bustul lui Barbu Delavrancea (sculptor Cornel Medrea). Acestea au fost demontate şi ele în 1940, în primul rând pentru că soldaţii ilustraţi în Monumentul Infanteriei ar fi avut armele aţintite spre monumentul Regelui Ferdinand, situaţie inacceptabilă. Piesele din bronz ale primului au fost duse tot la Muzeul Militar, de unde ulterior şi ele au dispărut (!), iar bustul lui Delavrancea a fost amplasat pe una din aleile Parcului Kiseleff. În anul 2000, pe acelaşi loc, din partea estică a primului rond de la Şosea,s-a ridicat alt monument dedicat infanteriei române, sculptor Ioan Bolborea, lucrare de mari dimensiuni, executată integral din bronz, dar care se profilează pe un fundal masiv de verdeaţă, cu care se confundă, fiind astfel lipsită practic de vizibilitate. Pe amplasamentul Monumentului Regelui Ferdinand, pentru scurt timp a fost expusă statuia ecvestră a generalisimului rus Alexander V. Suvorov (sculptor Marius Butunoiu), înainte de inaugurarea sa în 1959 la Dumbrăveni, între Râmnicu Sărat şi Focşani. În a doua jumătate a anilor 1980 aici a fost aşezat pentru câţiva ani şi Monumentul Ostaşului Sovietic. Ultimul beneficiar al acestui loc este bustul poetului, matematicianului şi astronomului persan Hakim Omar Khayyam (1048-1131), montat aici în 2001 din iniţiativa ambasadei Iranului, lucrare de mici dimensiuni, improprii cu amplasamentul.
Din 2012 au parcurs cursul sinuos al avizărilor studiile pentru amplasarea în Piaţa Victoriei a unui nou monument ecvestru al Regelui Ferdinand (sculptor desemnat Florin Codre). Aceasta suscită controverse între specialişti în lipsa unui plan coerent de amenajare a zonei, chiar dacă în 2018 decizia este precipitată de aniversarea Centenarului Marii Unirii. Pentru acelaşi spaţiu s-a discutat la un moment dat şi amplasarea unei copii a Columnei lui Traian (!).
Distrugerea precipitată de către regimul comunist a celor două monumente regale s-a înscris într-o acţiune vastă pentru ştergerea imediată a tuturor însemnelor monarhice aflate în locuri publice sau în orice instituţie, desfăşurată la începutul anului 1948.

De pe Arcul de Triumf (1922, 1936, arh. Petre Antonescu), dedicat victoriilor armatei române în Primul Război Mondial, au fost distruse efigiile Regelui Ferdinand şi Reginei Maria, fiind înlocuite cu medalioane florale. Tot atunci s-au distrus şi proclamaţiile regale aflate pe părţile laterale ale monumentului, s-au acoperit stemele regale ale României, dar şi denumirea Budapesta din şirul de localităţi în care s-a distins armata română şi care sunt enumerate pe intradosul arcului, la care s-a mai adăugat distrugerea unor detalii mai mărunte care puteau aminti de regimul anterior.

Într-o primă formă6, din 1922, construită în mare grabă cu ocazia încoronării Regelui Ferdinand şi Reginei Maria, Arcul de Triumf, a fost conceput într-o formă clasică, cu o singură deschidere, cu o structură din beton armat, soclu placat cu granit, dar în rest era finisat provizoriu cu materiale perisabile, care în scurt timp s-au degradat. În această variantă, decoraţia de factură neoromânească era mai bogată şi cuprindea o serie de statui impunătoare executate din ipsos care flancau în grupuri de câte două fiecare faţă a pilonilor arcului, ilustrând istoria militară a românilor. Pe partea nordică, un grup era format dintr-un soldat roman (sculptor Frederic Storck) împreună cu un soldat dac (sculptor Oscar Späthe), iar celălalt grup asocia un soldat din timpul lui Mircea cel Bătrân (sculptor Cornel Medrea) cu un oştean al lui Ştefan cel Mare (sculptor Dimitrie Paciurea). Pe partea sudică, un grup era alcătuit dintr-un soldat al lui Mihai Viteazul (sculptor Alexandru Severin) şi un pandur al lui Tudor Vladimirescu (sculptor Ion Jalea), iar ultimul grup reunea un dorobanţ din Războiul de Independenţă (sculptor Ion Iordănescu) şi un ostaş din Primul Război Mondial (sculptor Dumitru Măţăuanu).

Arcuri de Triumf în Bucureşti: (1) decembrie 1878, în cinstea victoriei în Războiul de Independenţă; (2) decembrie 1918, cu ocazia revenirii din refugiu a suveranilor României; (3) forma provizorie a Arcului de Triumf de la Şosea ridicat cu ocazia încoronării regilor României, 1922; (4) Arcul de Triumf, în jurul anului 1975; (5) Arcul de Triumf după restaurarea din 2014-2016

 În 1935-1936, cu ocazia refacerii cu placaje din piatră de talie de la Turcoaia, Câmpulung, Başchioi, Bamporoc şi Ruşchiţa, se adoptă o decoraţie mai reţinută, tot de influenţă neoromânească, dar simplificată în sens modern şi se renunţă la marile grupuri statuare. Principalele elemente sculptate sunt medalioanele cu efigiile regale (sculptor Alexandru Călinescu) aşezate pe partea sudică a monumentului, la care se adăugau patru basoreliefuri cu reprezentări simbolice ale Victoriei (sculptori Constantin Baraschi, Mac Constantinescu, Cornel Medrea şi Dimitrie Onofrei), câte două pe fiecare faţă a Arcului, şi medalioane cu reprezentări ale Credinţei (sculptor Constantin Baraschi) şi ale Bărbăţiei (sculptor Ion Jalea), pe partea nordică. Restul decoraţiei sculptate este relativ discretă, subordonată unei concepţii arhitecturale sobre şi foarte impunătoare. În forma finală, Arcul de Triumf are înălţimea de 27 m la cornişă, la bază cu lăţimi de 25 m pe partea frontală şi de 11,5 m pe cea laterală, iar arcul central are deschiderea de 9,5 m şi înălţimea de 16 m. În 1992, într-o tentativă foarte limitată de revenire la forma originală, pe Arcul de Triumf au fost reaşezate replici din bronz ale medalioanelor cu portretele celor doi suverani. În cadrul unor lucrări ample de restaurare din anii 2014-2016, efigiile regale au fost refăcute din piatră şi s-au completat toate părţile distruse în perioada comunistă, s-au reconstituit inclusiv panourile cu proclamaţiile Regelui Ferdinand, aflate pe părţile laterale ale monumentului.

De asemenea, la începutul anului 1948, la Ateneul Român, cele cinci medalioane din mozaic (autor Costin Petrescu) reprezentând domnitori români, mari ctitori culturali – Neagoe Basarab, Alexandru cel Bun, Vasile Lupu, Matei Basarab, la care, în centru, se adăuga şi Regele Carol I – aflate în partea superioară a porticului de intrare, au fost acoperite cu zugrăveală, fără să fie distruse. În sala de concerte, o draperie din pluş vişiniu a ascuns fresca monumentală, de 75 m lungime şi 3 m înălţime (inaugurată la 26 mai 1938, pictor Costin Petrescu), ilustrând istoria poporului român, printre numeroasele personaje figurând şi regii Carol I, Ferdinand I şi reginele Elisabeta şi Maria. Existenţa lucrării n-a fost liniştită de la început. La scurt timp după abdicarea la 6 septembrie 1940 a Regelui Carol al II-lea, ultima secvenţă a frizei în care erau reprezentaţi acesta şi Marele Voievod de Alba Iulia Mihai a fost ştearsă din dispoziţia conducătorului statului, generalul Ion Antonescu, la sugestia căruia a fost amplificată scena dedicată Primului Război Mondial, Marii Uniri şi cuplului regal Ferdinand I şi Maria. Acoperirea picturii la începutul anului 1948 a fost grăbită şi de desfăşurarea la Ateneu, între 21-23 februarie 1948, a congresului PCdR care, prin absorbţia PSDR, a devenit Partidul Muncitoresc Român. Friza pictată din sala de concerte, cât şi medalioanele exterioare vor fi din nou expuse public în 1966. Gestul poate fi interpretat ca unul dintre primele semnale, este adevărat că foarte discret, privind treptata orientare naţionalistă a regimului comunist care, pe moment, a avut un ecou pozitiv în rândul populaţiei, cu precădere a celei intelectuale.

Statuia lui Ionel I. C. Brătianu, demolată în 1948 și reamplasată în 1991 pe acelaşi loc.

Tot Ivan Meštrović este autorul statuii din granit negru a lui Ionel I. C. Brătianu (1938), demontată în 1948. Din fericire, aceasta a supravieţuit perioadei comuniste numai cu minime stricăciuni, fiind mai întâi aruncată în parcul Palatului Mogoşoaia, dar ulterior păstrată cu grijă în grădina muzeului de la Goleşti, Argeş. În 1991, statuia a fost reamplasată pe acelaşi loc din Bdul Dacia, în părculețul din spatele Aşezămintelor Brătianu. Pentru aceasta a fost demolat un bust modest din bronz (sculptor Nestor Culluri7) care îl reprezenta pe Ilie Pintilie – lider din ilegalitate al PCdR, mort la Doftana în timpul cutremurului din 1940 – care ocupase locul statuii lui I. I. C. Brătianu în perioada comunistă.

La sfârşitul anilor ’40 s-a mai distrus bustul lui Eugeniu Carada8 (1924, sculptor Ernest-Henri Dubois), aflat lângă Banca Naţională, în str. Lipscani colţ cu str. Eugeniu Carada. În 2013, la peste şase decenii şi jumătate de la desfiinţare, acesta a fost reconstituit într-o formă relativ schematică, cvasi-asemănătoare cu originalul (sculptor Ioan Bolborea).

Statuia lui Pache Protopopescu, ridicată în 1895 și demolată la începutul regimului comunist. Sculptor: Ion Georgescu

În aceeaşi epocă de la începutul regimului comunist a fost demolată şi statuia din bronz a lui Emanoil Pache Protopopescu9 (1895, sculptor Ion Georgescu), aflată pe bulevardul cu acelaşi nume, în piaţa din apropierea Bisericii Greceşti. Pe locul statuii lui Pache Protopopescu s-a amenajat o fântână arteziană care a existat până în 2007. Aceasta a fost înlocuită neinspirat cu statuia trei sferturi a lui Nicolae Bălcescu (sculptor Mircea Spătaru), probabil pentru a completa o axă a paşoptiştilor, care începe cu statuia lui Mihail Kogălniceanu (1936, sculptor Oscar Han), din piaţa cu acelaşi nume, cu un corespondent în statuia lui C. A. Rosetti (1902, Wladimir Hegel), însă lipsindu-i piesa principală, monumentul lui Ion C. Brătianu, care a existat în Piaţa Universităţii.

Grota Giganţilor din Parcul Carol: (1) ansamblul iniţial din perioada 1906-1958; giganţii amplasaţi pe aleea principală a Parcului Carol din 1963 - sculptori Frederic (Fritz) Storck (2) şi Dimitrie Paciurea (4); nimfa din Parcul Herăstrău (3) - sculptor Filip Marin

În 1958, pentru construirea panteonului liderilor comunişti (finalizat în 1963, arh. Horia Maicu, Nicolae Cucu) în Parcul Carol (denumit atunci Parcul Libertăţii), a fost desfiinţată Grota Giganţilor, care ilustra legenda „Jepii” din volumul Povestea Peleşului, de Carmen Sylva (Regina Elisabeta a României), monumentul fiind amenajat cu ocazia Expoziţiei Jubiliare din 1906. Acesta era dispus la baza cornişei pe care se ridica fostul Muzeu Militar, iniţial Palatul Artelor (1906, arh. Victor Ştephănescu, Ştefan Burcuş), demolat la începutul anilor ’40 ca urmare a unui incendiu. Conceptul ansamblului sculptural din grotă i-a aparţinut lui Dimitrie Paciurea10, cele trei piese componente fiind realizate însă separat de sculptorii Dimitrie Paciurea, Frederic Storck (giganţii) şi Filip Marin (nimfa). După distrugerea grotei, giganţii sunt reamplasaţi în 1963 pe aleea principală a parcului, iar nimfa a fost aşezată mai târziu în Parcul Herăstrău, după un popas, probabil, în Parcul Tineretului (Valea Plângerii).

Mormântul Eroului Necunoscut, refăcut în 2006 aproximativ pe locul iniţial. Fotografie din 2018

Tot în 1958 a fost mutat pe ascuns la Mărăşeşti şi Mormântul Eroului Necunoscut, amenajat în 1923 pe platforma aflată deasupra grotei. Acesta va reveni în Parcul Carol în 1991, când va fi amplasat impropriu la intrarea în parc, pentru ca abia în 2006 să fie mutat pe locul iniţial.

În jurul anului 1960 s-a mai adăugat demolarea fără rost a impozantului monument dedicat importantului om politic Take Ionescu (1858-1922) şi care se afla pe Bdul Magheru, în apropierea Pieţei Romane. Statuia din bronz a acestuia era ridicată pe un soclu înalt, înconjurat de un altorelief şi de statui alegorice (1931, sculptor Ernest-Henri Dubois, soclu arh. Paul Smărăndescu). Trebuie precizat că proiectul blocului realizat în zonă în 1958-1959 avea în vedere păstrarea monumentului11, care până la urmă a fost totuşi distrus.

Statuia lui Lascăr Catargiu din mijlocul Pieţei Romane, ridicată în 1907 – sculptor Antonin Mercié – și demontată în jurul anului 1960, apoi refăcută de sculptorul Ioan Bolborea și reamplasată în 2011 pe bulevardul care îi poartă numele, la jumătatea distanței dintre Piața Romană și Piața Victoriei, inadecvat poziționată în stația de autobuz Povernei

La începutul anilor 1960, statuia lui Lascăr Catargiu (1907, sculptor Antonin Mercié) din mijlocul Pieţei Romane a fost demontată tot într-un moment considerat, în general, că nu se mai caracteriza prin acţiuni de acest tip. Elementele din bronz ale monumentului s-au păstrat numai parţial, acesta fiind refăcut (sculptor Ioan Bolborea) până la urmă în 2011 şi aşezat însă nepotrivit pe un alt amplasament aflat pe Bdul Lascăr Catargiu, la intersecţie cu Str. Povernei, într-o staţie de autobuz/troleibuz, încadrat stânjenitor de două refugii pentru călătorii, acoperite cu reclame multicolore.
Pentru că amintea de multe localităţi din Basarabia şi Cadrilater, la începutul perioadei comuniste (1952) a mai fost distrus şi Monumentul Kilometrului 0 (1936-1938, arh. Horia Creangă, Ştefan Niculescu, sculptor Constantin Baraschi) din vecinătatea Bisericii Sf. Gheorghe Nouă. Iniţial se prevedea ca monumentul să cuprindă şi statuia Sfântului Gheorghe ucigând balaurul, propunere respinsă de Patriarhie fiind vorba de un „chip cioplit”, practică condamnată de ortodoxie. În anii 1996-1998 a fost reconstituit după proiectul arhitectei Alexandra Chiliman-Juvara şi al sculptorului Ioan Bolborea. Ulterior, fiind vandalizat, probabil de practicanţii comerţului ilicit cu metale neferoase, a fost necesară o altă refacere a elementelor din bronz.

În 1983, pentru realizarea Casei Poporului, a fost demontat Monumentul Eroilor Pompieri (1901, sculptor Wladimir Hegel), aflat pe Dealul Spirii, la intersecţia străzilor Uranus şi Fonteriei. Imediat după 1989 va fi refăcut în faţa Hotelului Marriott din Calea 13 Septembrie. În iureşul lucrărilor din centrul politic, în august 1988, a putut fi salvată totuşi statuia Domniţa Bălaşa (sculptor Carol Storck) prin mutarea sa cu 20 m faţă de locul iniţial, fiind scoasă din imediata vecinătate a unui bloc care se construia pe Splaiul Independenţei.
Din păcate, istoria se repetă, iar regimurile politice care se schimbă prea des la noi se răzbună frecvent şi pe statui. Unele monumente ridicate de puterea comunistă şi dedicate personalităţilor sale tutelare au avut un destin asemănător cu cele anterioare anului 1948.

Monumentul imens al lui I. V. Stalin (1951, sculptor Dumitru Demu, soclu arh. Marcel Locar), cu înălţimea totală de 19 m, din care statuia din bronz avea 9 m, amplasat la intrarea în Parcul Herăstrău12, va avea o viaţă scurtă, fiind distrus la începutul anului 1962, ca urmare a destalinizării formale a regimului comunist. Aici se aflase din 1939 Aleea Restauraţiei, astăzi numită Aleea Cariatidelor, flancată de 20 de statui din piatră artificială, câte 10 pe fiecare parte, alternând două tipuri de tinere ţărănci, din Muscel şi Mehedinţi, purtând pe cap ulcioare, unite printr-o arhitravă. Ansamblul se încheia în ax cu fântâna încununată de statuia din bronz a Modurei13, realizată, ca şi cariatidele, de sculptorul Constantin Baraschi cu ocazia expoziţiei Luna Bucureştilor, eveniment pentru care spre lac se mai construise şi un complex de pavilioane (arh. Horia Creangă, Haralamb Georgescu, Mihai Ricci, Stere Niculescu). Toate vor fi demolate la începutul anilor ’50 pentru amplasarea statuii lui I. V. Stalin. În 2005 Cariatidele au fost reconstituite de către sculptorul Ionel Stoicescu după matriţele originale şi a unor fragmente păstrate, iar Modura a fost găsită în Cimitirul Bellu şi remontată pe locul iniţial. Aproximativ acolo unde s-a aflat monumentul lui I. V. Stalin s-a ridicat, în anul 2006, expresiva statuie a generalului Charles de Gaulle (sculptor Mircea Spătaru).

Aleea Restauraţiei (Cariatidelor) şi Fântâna Modura din Parcul Herăstrău în 1939 – sculptor Constantin Baraschi – reconstituite în 2005

Statuia lui V. I. Lenin (inaugurată în 1960, sculptor Boris Caragea), cu înălţimea totală de 9 m, din care 6,15 m statuia, aşezată pe esplanada din faţa Casei Scânteii (soclu şi sistematizarea amplasamentului arh. Horia Maicu, Nicolae Cucu, Iulian Nămescu), în elanul postrevoluţionar va fi demontată în primăvara anului 1990 şi depozitată multă vreme în parcul Palatului Mogoşoaia, apoi în curtea unui depozit de lângă pepiniera Toboc-Petricani, în apropierea Lacului Plumbuita. Soclul statuii a fost în anii 1990 obiectul mai multor concursuri sau încercări de utilizare, multe fantezist-ironice. 

Statuia lui V. I. Lenin, inaugurată în 1960 și demolată în 1990 Sculptor: Boris Caragea. Soclul şi sistematizarea amplasamentului

În final, din iniţiativa Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România şi pe baza unui concurs din 1999, s-a realizat monumentul Aripi (inaugurat în 30 mai 2016, sculptor Mihai Buculei), dedicat rezistenţei anticomuniste 1945-1989. Bine dimensionat în raport cu spaţiul urban în care se află, monumentul cu înălţimea de peste 20 m este format din trei aripi impozante din inox matizat, cu o modelare împlinită artistic.

Monumentul Aripi, inaugurat în 2016, amplasat pe locul statuii V. I. Lenin /Sculptor Mihai Buculei

O soartă similară cu cea a statuii lui Lenin a avut-o şi cea a lui Petru Groza (inaugurată în 1971, sculptor Romul Ladea), care s-a aflat până în 1990 la intersecţia Bdului Eroilor cu Bdul Eroilor Sanitari. Pe locul statuii lui Petru Groza, în 10 noiembrie 1993, s-a inaugurat Monumentul Eroilor Artilerişti, realizat din bronz de sculptorul Teodor Zamfirescu, lucrare de o modernitate incertă şi o simbolistică discutabilă.

Statuia lui Petru Groza, ridicată în 1971 și demolată în 1990

Un traseu sinuos l-a avut şi Monumentul Ostaşului Sovietic (1945, sculptor Constantin Baraschi, soclu arh. Mihai Ricci) amplasat mai întâi în Piaţa Victoriei, între Şos. Kiseleff şi Bdul Aviatorilor, pe locul rămas liber din 1940 în urma demontării Monumentului Eroilor Corpului Didactic. Sub pretextul lucrărilor pentru staţia de metrou din Piaţa Victoriei, la mijlocul anilor ’80, ca o expresie tardivă a procesului de desovietizare, din dispoziţia lui Nicolae Ceauşescu, monumentul a fost mutat lângă primul rond al şoselei Kiseleff14, pe fostul loc al Monumentului Regelui Ferdinand, pentru ca după 1989 să fie amplasat în Cimitirul Ostaşilor Sovietici din Şos. Pipera, având însă un soclu mult mai mic faţă de cel iniţial, care avea înălţimea de 12 metri.
Deşi aceste monumente simbolizează perioada dictaturii comuniste, iar realizarea lor artistică este discutabilă, reflectând realismul socialist, ele fac parte totuşi dintr-o istorie care nu trebuie uitată, iar expunerea lor ar fi contribuit la aceasta.

La sfârşitul anilor ’70, o abordare corectă s-a adoptat în cazul Monumentului Eroilor Sanitari (1932, sculptor Raffaello Romanelli, arh. Statie Ciortan) aflat în Piaţa Operei, la intersecţia Bulevardului Eroilor Sanitari cu Splaiul Independenţei. Monumentul a trebuit demontat pentru lucrările de la staţia de metrou Eroilor, dar după finalizarea acestora, în 1979, a fost refăcut imediat prin grija arh. Ioan Noviţchi. Având în vedere contextul politic al epocii, este paradoxal sau un noroc că acest monument nu a fost distrus sau cel puţin mutilat, având în vedere că pe friza din bronz care înconjoară soclul este reprezentată Regina Maria în uniformă de soră de caritate, ca „Mama răniţilor”. Tot pentru lucrările de la reţeaua de metrou, de data aceasta la staţia Gara de Nord, în 1983, a fost demontat şi refăcut după 1987 monumentul lui George I. Duca (1924, sculptori Dimitrie Paciurea şi Filip Marin, arh. Ştefan Burcuş), amplasat în Piaţa Gării de Nord, colţ cu Calea Griviţei.
Ceva mai bine a traversat schimbarea de regim politic din 1989 monumentul de factură realist-socialistă dedicat răscoalei din 1907, conceput în 1957 (sculptor Naum Corcescu) şi montat în 1972 în Parcul Obor. Din cauza construirii sediului Primăriei Sectorului 2 în această zonă, în 2004 statuia a fost demontată, restaurată atent şi bine reamplasată, în anul 2007, în Parcul Florilor din Cartierul Pantelimon.

Trecerea în revistă, chiar dacă succintă, a monumentelor distruse sau mutate în ultimele şapte-opt decenii conduce inevitabil la concluzia că două zone ale Bucureştiului concură pentru poziţia preferată de toate regimurile pentru amplasarea monumentelor care să le reprezinte: Piaţa Victoriei, inclusiv vecinătatea imediată a acesteia, şi intrarea în Parcul Herăstrău. De la începutul anilor ’30 până în anii ’80, aceste locuri s-au dovedit însă cele mai nesigure pentru existenţa unor monumente, periclitate de ambiţia fiecărei guvernări de a se legitima cu efigii impunătoare amplasate în zonele respective. Situaţie favorizată şi de lipsa din Bucureşti a unor spaţii bine definite urbanistic care să fie pregătite să primească importante monumente de for public.

O excepţie este Monumentul Eroilor Patriei (1957, sculptori Marius Butunoiu, Zoe Băicoianu, T. N. Ionescu şi I. Dămăceanu) din faţa Academiei Militare (1939, arh. Duiliu Marcu). Chiar dacă plastic, monumentul este o ilustrare a realismului socialist (evidentă, mai ales, în tratarea statuii centrale), prin dimensiunile bine armonizate cu cele ale clădirii pe care se profilează, cât şi prin amenajarea atentă a esplanadei din faţa grupului statuar, exploatând abil diferenţa de nivel a terenului. Întregul ansamblu constituie unul dintre principalele repere ale oraşului. Sistematizarea pieţei din faţa Academiei Militare şi amenajările arhitecturale aferente monumentului s-au executat după proiectul elaborat de arh. Constantin Gr. Ionescu, Adrian Corvătescu, Irina şi Constantin Ghiţulescu, în colaborare cu Aurelia şi Gheorghe Spanilli, se pare cu girul arh. Octav Doicescu. Anterior se organizase şi un concurs pe această temă, desfăşurat în două etape, dar care nu a condus la un răspuns convenabil pentru organizatori, iar despre participanţi şi soluţiile propuse nu se deţin date. Dintr-o discuţie a autorului prezentului articol cu sculptorul Marius Butunoiu, reiese că arh. Duiliu Marcu nu a fost de acord cu soluţia monumentului. În proiectul iniţial pentru Academia Militară acesta propunea dispunerea pe corpurile laterale a unor grupuri statuare impozante, sub forma unor care de luptă romane.

Academia Militară, cu grupuri statuare în concepţia arhitectului Duiliu Marcu şi statuia principală a Monumentului Eroilor Patriei, 1957. Sculptori: Marius Butunoiu, Zoe Băicoianu, T.N. Ionescu, I. Dămăceanu. Fotografie din 1975

Dar atât timp cât pieţele mari ale oraşului (cum sunt cele ale Revoluţiei, Victoriei, Charles de Gaulle, Unirii şi chiar Piaţa Universităţii, dar şi altele) sunt departe de a avea o formă finalizată coerent, amplasarea în cadrul acestora a unor monumente va sta în mod inerent sub semnul nesiguranţei. Simptomatic este cazul Pieţei Revoluţiei, unde, în două decenii, după 1990, în lipsa unui plan urbanistic de amenajare definitivă a zonei, s-au amplasat totuşi cinci monumente de factură total diferită, un mic monument dedicat Revoluţiei din 1989 în faţa Ministerului de Interne, statuia lui Iuliu Maniu (sculptor Mircea Spătaru), bustul lui Corneliu Coposu (sculptor Mihai Buculei) de lângă Biserica Kretzulescu, obeliscul dedicat Eroilor Revoluţiei din 1989 (2005, sculptor Alexandru Ghilduş) şi ecvestra lui Carol I. Dintre acestea, numai două, statuile Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu, sunt apreciate ca împliniri artistice, puse atent în valoare şi prin amplasament. În ansamblu însă, Piaţa Revoluţiei (fostă a Palatului Regal) a devenit astăzi, practic, un depozit de statui, monumentul cel mai controversat ca amplasament şi formă fiind cel dedicat Eroilor Revoluţiei din 1989, denumit oficial Memorialul Renaşterii, dar în limbajul comun ţinta multor ironii.
Trebuie semnalat şi cazul monumentului Crucea Secolului, sculptor Paul Neagu (1938-2004), amplasat în 1997 în centrul Pieţei Charles de Gaulle, pentru ca în 2011, cu titlu declarat ca provizoriu, să fie mutat câteva sute de metri mai la nord, în zona Bordei, pe Bdul Aviatorilor/Bdul Beijing. Mutarea monumentului a fost motivată de intenţia realizării în subteranul Pieţei Charles de Gaulle a unui pasaj rutier asociat cu un parcaj şi un centru comercial, investiţie foarte controversată la care municipalitatea a renunţat până la urmă, fără ca statuia să revină pe locul iniţial. Tot răul spre bine, pentru că se încadrează mai bine în spaţiul noului amplasament.

Trebuie semnalat şi cazul monumentului Crucea Secolului, sculptor Paul Neagu (1938-2004), amplasat în 1997 în centrul Pieţei Charles de Gaulle, pentru ca în 2011, cu titlu declarat ca provizoriu, să fie mutat câteva sute de metri mai la nord, în zona Bordei, pe Bdul Aviatorilor/Bdul Beijing. Mutarea monumentului a fost motivată de intenţia realizării în subteranul Pieţei Charles de Gaulle a unui pasaj rutier asociat cu un parcaj şi un centru comercial, investiţie foarte controversată la care municipalitatea a renunţat până la urmă, fără ca statuia să revină pe locul iniţial. Tot răul spre bine, pentru că se încadrează mai bine în spaţiul noului amplasament.
Odiseea monumentelor bucureştene nu poate omite cazul statuii Lupa Capitolina, cea mai plimbată statuie din Bucureşti, care într-un secol a făcut practic turul oraşului, fiind mutată de şase ori pe cinci amplasamente diferite, de fiecare dată din motive conjuncturale, fără conotaţii politice. În 1906, mica statuie din bronz a fost primită în dar de la Primăria Romei cu ocazia Expoziţiei Jubiliare din Parcul Carol, fiind expusă mai întâi în cadrul acesteia. În 1908, a fost montată, cu titlu „definitiv”, în capătul străzii Lipscani, într-o piaţetă denumită tot atunci Piaţa Romei. Datorită lărgirii Bdului Colţei (denumit apoi Bdul Brâncoveanu, în perioada comunistă Bdul 1948, astăzi Bdul I. C. Brătianu), la începutul anilor ’30, statuia a fost mutată pe Dealul Mitropoliei, în faţa turnului-clopotniţă de la Patriarhie.

După 1965, s-a aflat în parcul din centrul Pieţei Dorobanţilor. Aici, în vreo două rânduri, i s-a furat unul din copiii care sug la sânii lupoaicei. În 1997, a fost mutată din nou, de această dată în capătul Bdului Lascăr Catargiu dinspre Piaţa Romană. După mai puţin de 15 ani, în 2010, a fost mutată iarăşi pe locul pe care mai fusese aşezată cu circa 100 de ani în urmă, din capătul străzii Lipscani, relativ vizavi de Biserica Sf. Gheorghe Nouă.

Odiseea statuii 1906-2010: (1) vizavi de Biserica Sf. Gheorghe Nouă (Piaţa Roma), din 1908; (2) pe Dealul Mitropoliei, din 1931; (3) în Piaţa Dorobanţilor, din 1965; (4) în Piaţa Romană, din 1997; (5) din nou vizavi de Biserica Sf. Gheorghe Nouă, în capătul străzii Lipscani, din 2010

În 2012 a stârnit vii controverse curajoasa amplasare pe treptele MNIR a statuii Imperator Traianus (sculptor Vasile Gorduz). Lucrarea se remarcă printr-o simbolistică subtilă, având o compoziţie de foarte bună calitate artistică, de expresie modernă, care foloseşte însă cu abilitate un modelaj de factură clasică. Aceasta este o replică a unei statui amplasate iniţial la Sevilla în 1993, o altă copie fiind montată în 1994 şi-n grădina de la Accademia din Romania din Roma. Monumentul apreciat de mulţi a fost însă şi criticat vehement şi mai ales ironizat de un grup de contestatari, foarte vocal pe reţelele de socializare, format din cei şocaţi de amplasament, cât şi de ineditul compoziţiei, dintre ei nu puţini fiind şi pudibonzi, care nu reuşesc să înţeleagă şi să accepte reprezentările nud ale corpului uman bărbătesc. Până la urmă, statuia a fost „vandalizată”(?) în septembrie 2017 şi a fost demontată sub pretextul reparaţiilor. Surprinzător, în octombrie 2018 s-a pus în discuţia Comisiei Tehnice de Urbanism mutarea monumentului în Parcul Floreasca, pe un amplasament derizoriu care-i afectează grav valoarea, iniţiativă care sperăm să nu se materializeze.

Statuia lui Mihail Eminescu din faţa Ateneului Român, inaugurată în 1966. Sculptor: Gheorghe Anghel. Fotografie din 2018

Interesul regimului comunist pentru realizarea de monumente de for public în Bucureşti s-a manifestat mai ales în primele sale două decenii, reflectând dorinţa noii puteri de a se legitima şi prin mari lucrări de artă. Atunci s-au ridicat ori au fost iniţiate monumentele pomenite mai sus (Ostaşul Sovietic, I. V. Stalin, Eroii Patriei, V. I. Lenin, 1907, Petru Groza), toate concepute în maniera realismului socialist.
În condiţiile de relativă liberalizare culturală din anii 1960, un caz aparte l-a constituit dezbaterea din 1965 privind realizarea statuii lui Mihai Eminescu, care avea însă ca miză renunţarea la realismul socialist în favoarea abordărilor moderne. Macheta cu forme vetuste ale statuii propuse de Constantin Baraschi, expusă un timp în faţa Cercului Militar Naţional, a stârnit critici vehemente în presa culturală a vremii. În final, a fost preferată statuia sculptorului Gheorghe Anghel, întruchipând un Eminescu într-o poziţie hieratică, cu chipul îngândurat şi melancolic, lucrare ridicată în faţa Ateneului Român. Pentru aşezarea aici a statuii lui Eminescu a fost mutat grupul statuar Alergătorii (1912, sculptor Alfred de Boucher), reamplasat pe Calea Victoriei, în spaţiul verde de lângă Ministerul Economiei.

Tot la începutul anilor 1960, Constantin Baraschi a mai propus şi o statuie a lui Ion Luca Caragiale15 care, de asemenea, nu a convins, în 1976 fiind montată dosnic în curtea Editurii Cartea Românească din str. G-ral Berthelot (în perioada comunistă, denumită strada Popov, apoi Nuferilor). Abia în 1992 statuia a fost amplasată inspirat într-un mic parc din str. Maria Rosetti. Dar nici aici efigia din bronz a lui I.L. Caragiale nu a avut o viaţă liniştită. În 2002 a fost mutată ilegal în faţa Teatrului Naţional din iniţiativa lui Dinu Săraru, directorul TNB din acel moment, fapt contestat vehement în presa culturală a vremii. Până la urmă, în 2006, în alt context guvernamental, dar în primul rând politic, a revenit pe soclul din str. Maria Rosetti. În 2010, în faţa Teatrului Naţional s-a ridicat alt ansamblu monumental dedicat lui I. L. Caragiale, „Căruţa cu paiaţe” (sculptor Ioan Bolborea), de o bună valoare artistică. Amplasarea acestuia s-a făcut într-un moment când începuseră demersurile pentru reamenajarea Pieţei Universităţii într-o formă generală încă nedefinitivată.

Cu toate că în ţară, în a doua jumătate a anilor 1960 şi mai ales în anii 1970, s-au ridicat numeroase monumente comemorative sau cu temă istorică, în Bucureşti nu s-au mai realizat importante monumente de for public până în 1989. Printre puţinele excepţii se pot menţiona trei lucrări de dimensiuni medii ale sculptorului Ion Irimescu: Constantin Brâncuşi (1967) din Parcul Herăstrău, statuia trei sferturi din bronz a lui Dimitrie Cantemir (1973) din Bdul D. Cantemir colţ cu Bdul Mărăşeşti, cât şi statuia trei sferturi din piatră a lui Nicolae Titulescu (1982) din Şos. Titulescu colţ cu Bdul Banu Manta. Alături de acestea nu trebuie uitată statuia din bronz reprezentându-l cu multă sensibilitate pe George Enescu (1971, sculptor Ion Jalea), amplasată în faţa Operei Naţionale.
Paralel cu lucrările pentru noul centru politic al oraşului, Nicolae Ceauşescu a iniţiat în anii ’80 şi proiectarea unor monumente impozante cu expresii care aminteau de proletcultism, lucrări care, din fericire, n-au mai apucat să fie executate. În 1989, se aflau în faze incipiente de concepere sau chiar realizare Monumentul Unirii care trebuia ridicat în Piaţa Bucur Obor (pentru care aici s-a construit la mijlocul anilor 1980 şi o machetă la scară naturală), Monumentul Victoria Socialismului în Piaţa Alba Iulia16 şi Monumentul Independenţei, pentru care în Piaţa Romană se executase deja un soclu circular din beton armat, demolat la mijlocul anilor ’90.

Variantă a propunerii din anii 1980 făcută de sculptorul Marius Butunoiu pentru Monumentul Unirii, care ar fi trebuit să fie ridicat în Piaţa Bucur Obor

1 Articolul, revizuit şi completat, dezvoltă capitolul „Agitata existenţă a monumentelor din Bucureşti” din volumul autorului De la Casa Scânteii la Casa Poporului, patru decenii de arhitectură în Bucureşti 1945-1989, Editura Simetria, 2012, p. 238-246. Surse bibliografice şi ale ilustraţilor: Ioana Beldiman, Sculptura franceză în România (1848-1931), Editura Simetria, Bucureşti, 2005; Anca Benera şi Alina Şerban editori, Bucureşti. Materie şi Istorie. Monumentul public şi distopiile lui, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2011; Dan Berindei, Sebastian Bonifaciu, Bucureşti, Ghid turistic, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1978; Valentina Bilcea şi Angela Bilcea, Dicţionarul monumentelor şi locurilor celebre din Bucureşti, Editura Meronia, Bucureşti, 2009; Cezar Petre Buiumaci, Ieri şi astăzi în Bucureşti – Then and now in Bucharest, Editura Muzeului Municipiului Bucureşti, 2016; Şerban Caloianu şi Paul Filip, Monumente bucureştene, Tipărit la Monitorul Oficial RA, Bucureşti, 2009; Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979; Alina Ioana Şerbu, Marius Butunoiu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1983; site-ul hhtp://ro.wilkipedia.org, accesat la 29.07.2018. Credite fotografice: arh. Rodica Panaitescu, arh. Alexandru Panaitescu.
2 Cf. Ioana Beldiman, op. cit. p. 146.
3 În urma finalizării în anul 2012 a unui parcaj subteran în Piaţa Universităţii, prin reamenajarea neinspirată a suprafeţei, cele patru statui de aici, după ce au fost mutate un timp în Parcul Izvor, acum plutesc într-un deşert din beton, urmare şi a unui concurs de arhitectură cu rezultate prost aplicate, astfel că statuia lui Mihai Viteazul este flancată de două refugii pentru transportul în comun (vezi şi cazul statuii lui Lascăr Catargiu).
4 În ianuarie 2014, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a aprobat o hotărâre privind ridicarea în Piaţa Universităţii a altui monument dedicat lui Ion C. Brătianu, fără efecte concrete până în prezent.
5 Denumire fără legătură cu Mişcarea Legionară.
6 Arcul de Triumf de la Şosea finaliza monumental un şir de mai multe încercări conjuncturale, executate la repezeală în diverse locuri din Bucureşti şi având caracter provizoriu, prilejuite de celebrarea unor evenimente politice sau succese militare, cum a fost în 1848, 1878, după câştigarea Războiului de Independenţă, în 1906, cu prilejul sărbătoririi a 40 de ani de domnie a Regelui Carol sau în decembrie 1918, când suveranii şi guvernul României devenite Mari s-au reîntors în Capitală după tragicul refugiu la Iaşi. Prin anii 1980, ca expresie a cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, s-a ridicat un mare arc, un fel de poartă „triumfală”, la intrarea în EREN (astăzi Romexpo) din Piaţa Presei (atunci Piaţa Scânteii), realizat penibil cu un schelet din metal şi lemn, îmbrăcat în pânză de sac vopsită ocru şi cu câteva decoraţii pseudo-folclorice. Această alcătuire inabilă numită „Arcul” a avut o existenţă foarte scurtă, fiind distrusă într-o noapte de un incendiu, presupus sabotaj anticomunist.
7 În anii ’50-’60 ai secolului trecut, Nestor Culluri a predat noţiuni de sculptură şi modelaj la IAIM.
8 Eugeniu Carada (1832-1910), prieten apropiat al lui I. C. Brătianu şi unul din cei mai influenţi lideri ai Partidului Liberal. Întreaga sa activitate este legată de înfiinţarea şi dezvoltarea Băncii Naţionale, fiind considerat unul din principalii ctitori ai acesteia. A iniţiat construirea Palatului BNR şi a coordonat direct lucrările de realizare.
9 Apreciat ca unul din cei mai eficienţi primari ai Bucureştiului, Emanoil Protopopescu – Pache (1845-1893), a iniţiat într-un mandat foarte scurt (1888-1891) numeroase lucrări urbanistice şi edilitare importante, cum au fost: începerea realizării celor două mari bulevarde centrale, pe axa est-vest (Carol-Regina Elisabeta) şi nord-sud (Colţea-Brătianu), la care s-au adăugat alinierea a numeroase străzi, introducerea iluminatului electric pe unele străzi principale, realizarea primei linii de tramvai electric, îmbunătăţirea alimentării cu apă, construirea de numeroase şcoli ş.a.
10 Vezi „Gânduri despre ansamblul statuar al Grotei Giganţilor din Parcul Carol”, de Ioana Beldiman, în volumul Confluenţe arhitecturale, Editura Ozalid, Bucureşti, 2018.
11 Cf. unei perspective publicate în revista Arhitectura nr. 10-11/1958.
12 În anii 1950, până la începutul anului 1962, Parcul Herăstrău se numea Parcul de Cultură şi Odihnă I. V. Stalin, după ce, în anii 1930 până în septembrie 1940, s-a numit Parcul Naţional Regele Carol al II-lea, regele fiind iniţiatorul amenajării acestuia. Din ianuarie 2018 a fost redenumit Parcul Regele Mihai I.
13 Cf. propagandei monarhice din anii 1930, la 6 iunie 1930 avionul cu care revenea din exil principele Carol a fost obligat să aterizeze pentru realimentare pe un câmp de lângă satul Vadu Crişului din Bihor. Aici o tânără, cu numele de familie Mudura sau Modura, i-a oferit viitorului rege Carol al II-lea (1930-1940) să bea apă rece dintr-un ulcior. Gestul, apreciat de bun augur pentru noua domnie, a fost ulterior larg popularizat, întâmplarea sau chipul tinerei Modura fiind subiectul unor reprezentări artistice, inclusiv pe o monedă de aur din 8 iunie 1940.
14 Vezi şi mărturia fostului arhitect-şef al Bucureştiului, Alexandru Budişteanu, în dialog cu Flori Bălănescu – Între istorie şi judecata posterităţii, Editura Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2010, p. 179.
15 Cu titlul de anecdotă, neconfirmată documentar, pomenim zvonul din lumea artistică conform căruia statuia lui I. L. Caragiale este de fapt macheta din bronz pentru monumentul lui V. I. Lenin propusă la sfârşitul anilor ’50 de Constantin Baraschi. În urma pierderii comenzii în favoarea lui Boris Caragea, sculptorul Baraschi, din dorinţa de a-şi valorifica totuşi lucrarea, ar fi înlocuit capul lui Lenin cu cel al marelui dramaturg.
16 După 2007, în Piaţa Alba Iulia s-a propus ridicarea unui monument dedicat Marii Unirii, sculptor Ioan Bolborea. Lucrarea foarte controversată şi extrem de scumpă a determinat municipalitatea să renunţe în ultimul moment la realizarea sa, planificată să se finalizeze în 2018.

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog