RDW

CĂTRE O REDEFINIRE A PROIECTULUI DE CINEMA

Dosar Tematic

Către o redefinire a proiectului de Cinema

text: Mihaela PELTEACU

© Daniela Puia

În prima jumătate de secol de cinema, singurul loc unde puteai vedea un film era „sala de cinematograf”; mai târziu, apariția televiziunii, a casetelor VHS și DVD-ului au transformat treptat raportul oamenilor cu filmul, revoluția digitală inventând necontenit moduri de vizionare diverse, prin tehnologii tot mai sofisticate. De ce am mai merge azi la cinema dacă filmele pot fi văzute oriunde, fiind accesibile printr-un simplu buton de download, dacă premiera unei producții cinematografice a ajuns deja să fie un serviciu livrat on-line?

Din fericire, există peste tot în lume multe motive pentru care oamenii încă merg la cinema. O vizionare privată la domiciliu sau în alt loc cu ajutorul tehnologiei, chiar dacă afectează în mod simțitor frecvența spectatorilor în sală, nu are cum să se substituie experienței vizionării filmelor pe marele ecran sau emoției speciale stârnite de arhitectura unică a unei săli vechi de cinema.

A fost nevoie însă de dezbateri și acțiuni multiple pentru găsirea unor soluții sustenabile – inițiative private sau publice care se derulează de mai bine de două decenii și care au schimbat radical cursul discuțiilor despre sălile de cinema din orașe. Dacă la sfârșitul anilor ’90 se comenta cu îngrijorare dispariția acestora sau, mai mult, volatilizarea condițiilor de existență adecvate celei de a 7-a arte, astăzi se discută din perspectivă sociologică despre atuurile esențiale – confirmate prin experiență – ale sălii de cinema în raport cu alte moduri de vizionare. Chiar dacă nu mai deține exclusivitatea filmelor, fiind acum una dintre multiplele alternative de vizionare, sala de cinema continuă totuși să fie locul de referință al celei de-a 7-a arte, de altfel unicul loc în care opera filmică poate fi apreciată la dimensiunile sale fundamentale: spectacolul și receptarea colectivă.

Capacitatea de a transfera filmului o încărcătură simbolică, de a stimula și declanșa discuții și schimburi de idei sunt printre cele mai importante avantaje sesizate și exploatate în multe țări europene, mai ales în proiectele de reabilitare a sălilor istorice, reușind astfel să păstreze și să amplifice poziția de lider a sălii de cinema tradiționale în raport cu sălile multiplex din mall-uri. În mod evident, programarea, genul filmelor și propunerea acțiunilor conexe sunt elemente cruciale, parte a unei strategii generale atent elaborate.

Spre deosebire de spațiul occidental, la noi realizările de acest fel sunt încă la început, multe în faza de negociere cu diferiții actori sau aflate într-un impas de ordin juridic și administrativ, aparent insurmontabil. Nu există încă, din păcate, nici o vizibilitate suficientă sau o dezbatere publică aptă să transforme eforturile singulare într-o viziune unitară, la scară națională, în acord cu arhitectura și spațiul urban, în rezonanță cu opera cineaștilor români de ieri și de azi și, nu în ultimul rând, cu spectatorii cărora li se adresează.

Ar fi fost ideal ca o discuție-dezbatere de tipul celei care a avut loc relativ recent1 în cadrul Festivalului Les Films de Cannes a Bucarest 2018: Avem niște cinematografe. Ce facem cu ele? – să întrunească o audiență mult mai largă, cu implicarea acelora care pot lua decizii esențiale care să depășească stadiul măsurilor punctuale, făcând posibilă o strategie de dezvoltare a unei rețele de săli de cinema, așa cum declara cineastul român Cristian Mungiu, „de fapt, dorim ca astfel de locuri să devină mici instituții culturale, compuse din mai multe mici structuri culturale, care creează un «vibe» în inima orașului, o stare deja câștigată prin unele inițiative private din București sau alte orașe mari din țară”.

Dosarul acestui număr al revistei prezintă această dezbatere care a avut loc la sediul Uniunii Cineaștilor, alături de o selecție de săli de cinema considerate reprezentative pentru o anumită etapă de dezvoltare a acestui tip de proiect. Este vorba de cinci exemple din România: Cinema Scala, Cinema Arta, Cinema Studio, Centrul Cultural Favorit și Centrul Cultural Suceava, completate cu un proiect occidental, Riff-Raff 3+4, un cinematograf din Zürich construit în 2002 în formula tradițională a „imobilului cu cinema”. Intenția acestor asocieri este de a reflecta la evoluția de ordin spațial, tipologic, dublată în timp – în contextul românesc – de o transformare a identității acestor spații, a statutului lor la nivelul orașului; de consecvență și permanentă racordare la tradiția modernității – în contextul spațiului helvet.
La noi, dar nu numai, există încă săli de cinema care s-au transformat în timp într-un soi de spații vagi ce ar putea fi reinterpretate. Grație dimensiunii extraordinare, par a fi o rezervă neutilizată de spațiu public urban. Complexitatea acestor săli de mare capacitate, care decurge din aspecte de ordin urbanistic și arhitectural, dar și dintr-o legătură indisolubilă cu filmul, reclamă un studiu aprofundat care să preceadă orice decizie.

Este cazul Cinematografului Scala, parte a istoriei Bulevardului Magheru și a Bucureștiului modern, unul dintre cele mai semnificative proiecte de cinema din țara noastră pentru ceea ce a însemnat etapa de evoluție din anii ‘30. Decăderea treptată a întregului imobil din care face parte nu este străină de degradarea actuală a sălii, cauzată de transformările conjuncturale operate succesiv în afara unei strategii de adecvare la ceea ce înseamnă societatea digitală și schimbarea comportamentului spectatorilor. Într-un text care reașază Imobilul Scala și, implicit, figura arhitectului Rudolf Fränkel în cadrul arhitecturii moderne din România, Dan Marin redescoperă istoria și imaginea autentică a Imobilului cu cinema Scala, ascunsă astăzi în spatele unor văluri de ignoranță și bannere publicitare.

Cinema Arta din Cluj este unul dintre cele mai reușite proiecte actuale care au ca obiectiv salvarea sălilor istorice de cinema. Este un exemplu care demonstrează importanța păstrării caracterului unic al sălii și locului prin intervenții făcute cu măsură la nivelul construcției existente. Proiectul coordonat de Monica Sebestyén este în curs de finalizare și a stârnit de la demararea lucrărilor interesul și entuziasmul unui număr important de tineri cinefili din Cluj și din țară. Din punct de vedere al imaginii, Cinema Arta este o prezență discretă în centrul orașului, fiind amplasat la parterul unui imobil de tip haussmanian din 1913, o sală reprezentativă pentru începutul istoriei sălilor de cinema pe teritoriul României. Este un exemplu care confirmă și teoria noastră, conform căreia sala de cinema a fost, ca peste tot în lume, o dotare culturală în asociere strânsă cu orașul, în căutarea unor situri cu mare vizibilitate socială și urbană, ceea ce a condus la evoluția sa tipologică. Cinema Arta are toate șansele de a redeveni o marcă în spațiul public urban, un simbol al orașului și al festivalurilor de film organizate an de an la Cluj.

© Daniela Puia

Cinema Studio este un imobil de raport cu sală de cinema, o tipologie dezvoltată pe scară largă de societățile imobiliare în anii ’30. Proiect al arhitectului român Jean Monda, Sala Studio (fostă Magheru) este reprezentativă pentru această ultimă etapă din evoluția tipologică a sălii de cinema, care nu mai este un obiect de sine stătător, ci parte a unei structuri complexe cu funcțiuni multiple (apartamente, birouri etc.). Paradoxal, această performanță structurală prin care arhitectul a reușit îngemănarea dintre sală și etajele de apartamente situate deasupra a dus la închiderea sălii până la obținerea acordului proprietarilor apartamentelor de a reabilita imobilul. Un eseu semnat de Irina Margareta Nistor pledează pentru redeschiderea acestui cinematograf aflat pe unul dintre bulevardele cele mai aglomerate din centrul orașului. Prin poveștile despre oameni și filme pe care ni le împărtășește cu generozitate, Irina Margareta Nistor însuflețește imaginea arhitecturală cu o perspectivă sentimentală atât de necesară înțelegerii depline a acestui important reper urban bucureștean.

A fost o vreme când o sală de cinema era percepută ca o dotare urbană obișnuită – banalizată de numărul mare și frecvența cu care o găseai în oraș – dar în același timp, mereu în prim planul intereselor oamenilor, fiind simultan loc de întâlnire, de socializare și spectacol. O tendință importantă la noi este astăzi orientarea către un sens comercial mai accentuat, lansarea unei oferte culturale și recreative mai largi care are drept consecință atingerea unui statut și a unei imagini cu valoare de reper.

Într-o astfel de perspectivă s-ar putea situa și proiectul pentru Centrul Cultural Favorit, un proiect recent, aflat în fază de execuție, semnat și coordonat de arhitectul Radu Teacă. Ridicat pe amplasamentul fostului Cinematograf Favorit din cartierul Drumul Taberei din București, tema-program a impus schimbarea radicală a situației urbane originare (e vorba de complexul comercial Favorit, compus din magazine și sală de cinema) prin inserarea unui obiect autonom cu un program complex ce include săli multifuncționale, spații comunitare și care face posibilă apariția unui spațiu public de calitate „care să amplifice valența culturală a investiției”.

Aceeași preocupare de a adapta sălile de cinema unui suflu contemporan și de a lărgi oferta culturală este evidentă și atunci când intervenția se grefează pe clădirea existentă, cum este proiectul realizat de arhitectul Constantin Gorcea pentru transformarea în Centru Cultural a fostului Cinema Modern din Suceava (sau proiectele pentru Centrul Cultural din Blaj, Târgu Mureș, foste cinematografe situate în zone centrale sau cartiere). Sunt doar câteva exemple, insuficiente pentru moment, dar care demonstrează că întreruperea declinului sălilor de cinema din România este posibilă prin standardizare.

Observarea atentă a acestor câtorva proiecte care, într-un fel sau altul, recuperează fiecare moștenirea trecutului, se înscriu unei tendințe globale de ultimă oră de a miza pe calitatea originară și primordială a sălilor de cinema, aceea de spații ale sociabilității.
Animația pe care o conferă un cinema spațiului urban are întotdeauna un anumit ritm datorat fluxului de spectatori care apare inevitabil la intervale de timp regulate. Concentrarea pe o aceeași stradă a mai multor cinematografe (cazul Bulevardul Elisabeta din București!) nu face decât să crească intensitatea acestui ritm, însuflețind spațiul urban.
Este și motivul pentru care proiectul RiffRaff 3+4, lucrare semnată de birourile asociate Meili, Peter & Partener + Staufer & Hasler, este o investiție care reconsideră o stradă cu tradiție cinematografică din anii 1920 și extinde un cinematograf existent cu încă două săli. Formula în care au gândit proiectul arhitecții, în colaborare cu Societatea de distribuție Neugass AG, reia tipologia modernistă a imobilului mixt, cu locuințe, bar și sală de cinema. În Elveția, sălile de cinema sunt considerate vectori de imagine pentru că animația stradală și divertismentul pe care îl oferă se răsfrâng inevitabil asupra spațiului urban al orașului/cartierului, conferindu-i calități suplimentare și mai multă atractivitate pentru cinefili, tineri, vârstnici și oameni, în general.

Prin asocierea pe care a avut-o de-a lungul timpului cu centrul orașului, sala de cinema vehiculează ea însăși un simbol de centralitate, transformându-se într-un element important la nivelul strategiei urbane, în special a ansamblurilor de locuințe nou-construite (vezi ansamblul rezidențial Kalkbreite cu sala de cinema Houdini, realizat la Zürich, în 2014, de biroul Müller Sigrist Architekten).

***

Arhitectura cinematografelor este, probabil, unul dintre domeniile cele mai afectate de transformările economice din ultimele decenii. Declinul și degradarea sălilor de cinema sau, dimpotrivă, renașterea lor sunt cu siguranță simptomatice pentru vitalitatea unui oraș. Prin importanța acordată dimensiunii urbane, proiectele prezentate reflectă această idee, arhitecții înțelegând, indiferent de spațiul cultural în discuție, că filmul și spațiul său privilegiat de manifestare, cinemaul, trebuie să ocupe un loc important în cadrul orașului, să fie ușor de identificat, relevând monumentalitate sau o marcă a contemporaneității.
Nu în ultimul rând, este importantă valorizarea cinematografelor nu doar ca locuri de divertisment și recreere, ci și de sociabilitate, de stimulare în construirea unei identități comunitare.

1 Evenimentul a avut loc la Galeriile Uniunii Cineaștilor din România (UCIN) în 25 octombrie 2018, fiind organizat în parteneriat cu Bienala Națională de Arhitectură 2018 și Ordinul Arhitecților din România.

SUMARUL REVISTEI ARHITECTURA, NR.1/2019

Arhitectură. Film. Cinema

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog