RDW

MOARTEA ȘI VIAȚA GRĂDINII BLANDUZIEI. SECVENȚE CINEMATOGRAFICE

Arhitecți în devenire

MOARTEA ȘI VIAȚA GRĂDINII BLANDUZIEI.

SECVENȚE CINEMATOGRAFICE

Text: Răzvan DEJU

Sursa: Politica Municipală. 12 septembrie 1937

Ultima viață a Blanduziei

În 1937, informația demolării clădirilor de pe Strada Doamnei, nr. 7, ajunge în presa bucureșteană. Se anunța moartea Galeriilor Blanduziei. Grădina, vitrinele, fântâna și terasele aveau să dispară și, odată cu ele, o întreagă lume.

Ultimele fragmente ale vechiului oraș erau condamnate să asimileze exigențele unei noi urbanități, occidentale. Grădina Blanduziei era sacrificată unei noi viziuni arhitecturale și urbane, strâns legată de direcția pe care o dădea arhitectura palatului nou al Băncii Naționale, viziune care nu s-a materializat, însă, niciodată.
În cele ce urmează voi încerca să pun în evidență evoluția orașului plecând de la destinul unui loc, urmărind „Bucureștii într-o parcelă”, să demonstrez cum, prin recompunerea cronologiei parcelei de la intersecția străzilor Doamnei și Academiei, putem înțelege multiplele „schimbări la față” ale centrului orașului.

Scarlat Petrovici pictat de Gheorghe Tattarescu sursă foto: Muzeul Gheorghe Tattarescu
Elevația casei cu prăvălii a lui Ștefan Petrovici din strada Doamnei, nr. 7 sursa: ARHIVELE NAȚIONALE, PMB TEHNIC 15/1868

Casele și prăvăliile Petrovici

După revoluția din 1821, Scarlat Petrovici cumpărase de la Alexandru Mavrocordat casele din Strada Doamnei, care au fost, probabil, locuite de familie. Mare negustor, proprietar și bancher, Scarlat Petrovici a fost înnobilat în Austria cu predicatul „von Armis”1. în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, casele intră în proprietatea fiului lui Scarlat, Ștefan Petrovici-Armis, care le transformă pentru comerț.
În acea perioadă, la București, odată cu Regulamentul Organic, apar Consiliul Orășenesc (1831) și Comisia de înfrumusețare a orașului (1836), care își asumă reconstrucția Bucureștiului de secol XIX, căutând, în mod afirmat, o nouă imagine a orașului, pe măsura celei întâlnite în occident. Alinieri de străzi, pavări, demolări, operațiuni de asanare, exproprieri, sacrificarea și nașterea unor programe arhitecturale, toate se produc într-un ritm accelerat, odată cu transformarea societății, după model modern-european.
Mahalaua Doamnei, alături de cele învecinate, devenea cartier administrativ și bancar, comerțul se extinsese din târg către nord, înlocuind fostele locuințe, iar Mănăstirea „Sf. Sava” făcea loc noii Universități. Vechile prăvălii de pe ulițele târgului își deschid vitrine spre străzile și bulevardele reinventate ale noului oraș.
La fel procedează și Ștefan Petrovici, care solicită, la 1868, „ferestre noi, mari, pentru prăvăliile lui”, spre Strada Doamnei, cu puțin timp înainte ca planul de aliniere pentru Strada Doamnei să fie publicat. Tatăl lui Ștefan Petrovici, Scarlat, era membru al Sfatului Orășenesc2 și, cu siguranță, un cunoscător al planurilor de modernizare pentru centrul Bucureștilor. L-a sfătuit, oare, Scarlat Petrovici pe fiul său să construiască din timp, amânând, astfel, iminenta „tragere la linie”?
Funcțiunea comercială a proprietății Armis este confirmată un deceniu mai târziu, când arhitectul Carol Benisch solicită autorizarea construirii pentru un „stabiliment de franzelărie” în fundul proprietății din Strada Doamnei, nr. 53.

A trebuit să treacă 25 de ani până la momentul în care, în 1893, Ștefan Petrovici să primească un ultimatum în ceea ce privește demolarea clădirii de la stradă, ieșită din aliniere. Ca urmare a unei solicitări pentru „mici reparațiuni de întreținere a tencuielilor”, i se aduce la cunoștință exproprierea parțială a terenului, spre stradă, „în interesul alinierei stradei Dómnei”. Imobilul era, în acel moment, printre ultimele structuri rămase din fosta mahala Sf. Sava.
Procesul de expropriere se finalizează în 1897, când Ștefan Petrovici solicită despăgubire pentru terenul ce i s-a luat din stăpânire (79,10 mp). Vechea casă cu prăvălii este demolată și se naște curbura de la intersecția străzilor

În vara anului 1902, Alexandru Andronescu, secretar general al Teatrului Național, închiriază terenul – cunoscut de acum drept Grădina Blanduzia – și improvizează o scenă unde aveau loc piese de teatru. Centrul devine loc de petrecere, „grădinile” se înmulțesc, iar străzile se deschid către noua lor folosință, a promenadei. Între 1890 și 1904 sunt demolate corpurile din mijlocul parcelei.
La Blanduzia se instalează imediat Cinematograful Volta, construit în 1909, un corp de clădire mai îngust decât casa cu prăvălii de secol XIX și alipit laturii de nord. În zonă, proiecția de film se făcea în spații improvizate, grădini sau prăvălii adaptate. Deși, în apropiere, pe Strada Doamnei, nr. 9, într-un imobil construit în 1895, funcționa deja un teatru-cinematograf – Terra, Volta reprezintă prima clădire din București dedicată exclusiv proiecției cinematografice. Este important de înțeles exotismul ideii de „clădire pentru cinematograf”, într-un moment în care o societate pestriță gusta divertismentul în orice formă și în orice cadru, publicul bucureștean nefiind, probabil, prea pretențios. Odată cu Volta se produce însă emanciparea spectatorului.
La 1912, Ștefan Petrovici moare și lasă moștenire parcela de pe Strada Doamnei, nr. 7, lui Nicolae Kretzulescu, cumnatul său. Acesta demolează toate corpurile de clădire, mai puțin Cinematograful Volta.

În același an, Kretzulescu închiriază terenul lui Mitică Georgescu, un magnat al cinematografelor bucureștene, care construiește aici Cinematograful Apollo, proiect realizat de arhitectul Camil Sarvasy. Acest mic Pantheon replicat și adaptat terenului, cu frontonul clasic care ascunde o șarpantă metalică, marchează înflorirea nucleului cinematografic bucureștean. Deși nu era nevoie de o altă demonstrație în acest sens, clădirea ilustrează perfect filiera franceză prin care erau împrumutate influențele arhitecturale.
Trei ani mai târziu, având cele două cinematografe care marchează începutul proiecției de film într-un cadru organizat, același chiriaș solicită construirea unui portal „cu două pavilioane de fier” între cele două corpuri de clădire, pentru vânzarea biletelor. Apare, deci, ideea de „flux” al spectatorilor. Solicitarea este aprobată sub condiția ca, la o eventuală cerere a primăriei, pavilioanele să fie desființate, „fără pretenție de despăgubire”. Nu există certitudinea că pavilioanele au fost vreodată realizate, întrucât dosarul este ștanțat la final cu textul „ANULAT”. Ce este însă de remarcat este importanța acordată detaliilor de feronerie. Proiectul era realizat de întreprinderea Haug, „furnizorul Casei Regale” (în acea vreme, confirmarea supremă a calității).
Aceeași întreprindere Haug realizează feroneria pentru Banca Marmorosch Blank și pentru Palatul Camerei de Comerț, acesta din urmă aflat la un loc distanță față de Grădina Blanduziei, către răsărit.
În această perioadă, apare și denumirea de „Pasajul Blanduziei”, parcela având o a doua intrare printr-o casă plasată între cele două corpuri de astăzi ale Palatului Societății Generala (actualul Palat al Băncii Comerciale, str. Toma Caragiu).

Vecinii se pun în mișcare

Elementul care apare pe frontonul clădirii care adăpostea Teatrul-cinematograf Terra, vulturul așezat pe un altorelief al globului pământesc, este replicat, ulterior, pe fațada Cinematografului Lux, care funcționa în locul actualului imobil Tehnoimport – fosta clădire Adriatica, improvizat în clădirea proiectată de Gottereau, în 1873, pentru Societatea Financiară a României, având funcțiune bancară. Fațada Cinematografului Lux este remodelată în 1930, când își schimbă denumirea în „Doina”.
La 1913, proprietarul terenului de vizavi, L. Berkovitz, solicită supraetajarea unui imobil. Având în vedere planurile de aliniere care prevedeau lărgirea acestui colț, cererea nu este aprobată. În fața refuzului primit, proprietarul Berkovitz și inginerul H. Steinbach propun construirea unei noi clădiri special destinate Cinematografului Lux, retrasă conform alinierii.
Pentru tratarea fațadei se propuneau mai multe variante, dintre care a fost aprobată cea care se distingea printr-o decorație de factură academistă ce marca extremitățile superioare ale colțului, reprezentată de doi vulturi cu aripile desfăcute.

Către o nouă formă a Grădinii

În 1922, apare proiectul unei noi forme a Grădinii Blanduziei. Chiriașul N. Stănescu solicită construirea unui cinematograf de vară în grădină. În plan poate fi observată scena din fundul parcelei, locul pentru orchestră cu o scenă tratată în același limbaj clasicizant. Intrarea se făcea printr-o serie de articulații între cele două corpuri de clădire de la stradă, care găzduiau casa de bilete pe centru, garderoba și toaleta pe cele două laturi. Chestiunea fluxurilor de spectatori este pusă în discuție într-un mod mult mai complex, iar proiecția se face dintr-un corp cu etaj amplasat central. Cinematograful putea găzdui aproximativ 1.400 de persoane, iar locurile pentru spectatori erau ierarhizate pentru prima dată.
Deși nu avem dovezi iconografice ale scurtei existenței ale acestui cinematograf de vară, mobilierul din proiect pare să fie același cu cel păstrat în grădina Cinematografului Doina, care a funcționat până la mijlocul anilor 1990.

Primul nucleu al cinematografiei bucureștene

La începutul secolului al XX-lea funcționau, deci, la intersecția străzilor Doamnei și Academiei, patru clădiri dedicate proiecției cinematografice, constituind primul nucleu al cinematografiei din orașul București.
Pentru a înțelege crearea acestuia, trebuie să aducem în discuție modul în care funcționează aceste spații de divertisment. În această perioadă se proiecta, preponderent, film-mut, iar sala de cinematograf era, mai degrabă, o sală de cabaret cu proiecție de film. Exista o orchestră care interpreta acorduri în strânsă legătură cu acțiunea filmului. În pauzele dintre proiecții erau realizate „numere” artistice, iar în culise, bobinele de film se trimiteau de la un cinematograf la altul, pentru o nouă proiecție. Această rocadă a filmelor de la o sală la alta explică și amplasarea alăturată a acestora.
Astfel, în anii 1920, nucleul cinematografic al Bucureștilor migrează spre Bulevardul Regina Elisabeta, unde va rezista timp de aproape un secol.
Printre ultimele cinematografe apărute în vecinătatea Blanduziei este cinematograful reprezentanței Pathé, construit la 1921 pe strada Blănari, nr. 18. Este de remarcat corectura făcută de arhitecții primăriei din epocă, ei atrăgând atenția asupra ordinului colosal de pe fațadă.

Galeriile Blanduziei

În aceiași ani 1920, Nicolae Kretzulescu intuiește potențialul financiar al acestei zone și faptul că o serie de galerii comerciale construite pe hotarele parcelei aduceau mai mult profit decât un cinematograf sau o casă cu prăvălie asemenea celei de secol XVIII. în 1925, Kretzulescu obține autorizația de construire provizorie (pentru șase ani) pentru 35 de magazine pe proprietatea din Strada Doamnei, nr. 74. Galeriile Blanduziei reprezentau, în fapt, o stradă, iar locurile date spre închiriere erau reperate prin numere, asemenea numerelor cadastrale.
Pe parcela din Strada Doamnei, nr. 7 figurează Galeriile Blanduziei, marcând persistența interesului comercial în zona devenită, prin excelență, centrală. În vederea aeriană a Bucureștiului din 1927 se pot observa galeriile în forma lor completă.
Forma completă de „potcoavă” rezistă timp de 12 ani. Reprezenta locul de întâlnire al lumii mondene bucureștene, în special, locul frecventat de funcționarii cartierului bancar bucureștean. Fântâna, vizibilă și ea în 1927, lua locul scenei pentru orchestră de odinioară și este posibil să fi marcat și o legătură cu lucrarea dramatică „Fântâna Blanduziei”5, scrisă de Vasile Alecsandri, care a cunoscut perioada de glorie la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Deznodământul

La sfârșitul anilor 1930, intersecția străzilor Doamnei și Academiei era de nerecunoscut: pe locul fostului Cinematograf Lux apăruse imobilul de colț – Adriatica (apoi, Tehnoimport), cilindrul modernist dictat de viteza mașinii, accent care consolidează imaginea occidentală a cartierului bancar bucureștean. Între timp, se planifica ridicarea palatului nou al Băncii Naționale.
În 1937, vestea demolării Galeriilor Blanduziei ajungea în presă, așa cum am arătat. După expirarea termenului autorizației de construcție, deja prelungită după primul termen de 6 ani (1925-1931), se fixează termenul de demolare pe 25 iulie 1937. La câteva luni după apariția articolului, Nicolae Kretzulescu solicită primăriei reconstrucția galeriilor; i se răspunde că orice eventuală reconstrucție trebuie să fie în strânsă legătură cu studiul pentru piața din spatele Băncii Naționale, cu „regimul și arhitectura ce se va [sic!] stabili în această piață”.
În aceeași perioadă, Banca Cercului Central Comercial și Industrial își desfășura activitatea în corpul de clădire rămas pe latura sudică. Din presa epocii mai aflăm că, în 1942, Banca Românească amenaja, în corpurile de clădire rămase pe parcelă, o cantină și o sală de lectură pentru personalul băncii.
Odată cu instaurarea comunismului, statul confiscă tot ce este deținut de bănci, iar conducerea Băncii Naționale este arestată. În Galeriile din Strada Doamnei, se sting farmecul și forfota lumii mondene, negustorești și bancare. Corpul de clădire de pe latura sudică a parcelei se păstrează până la începutul anilor 2000. Amprenta vechilor Galerii este ocupată de diverse construcții provizorii. În 2003, toate corpurile de clădire de pe parcelă sunt demolate, iar, de câțiva ani, locul este ocupat de o parcare utilă, desigur, centrului istoric al orașului. Această imagine, încă prezentă în memoria colectivă, se va modifica în curând – pe terenul fostelor Galerii se va construi intens. Întrebarea este dacă noua construcție va putea perpetua memoria locului.

Evoluţia parcelei (1884-2019)

Arheologie și memorie

Privind cronologia parcelei de pe Strada Doamnei, nr. 7, lansez ipoteza existenței pivnițelor casei lui Ștefan Petrovici von Armis, construite ante 1844. Aceste posibile structuri arheologice, deși nu reprezintă o valoare arhitecturală în sine, redau singura structură rămasă din fosta mahala Sf. Sava, având în vedere pierderile rezultate din lucrările de excavație realizate în intervalul dintre sfârșitul de secol XIX și începutul de secol XX, cât și din intervenții de secol XXI, precum lucrările pentru realizarea parcării din zona Universității.
Memoria colectivă funcționează. Drept dovadă, parcarea din ultimii ani în Strada Doamnei păstrează numele de „Blanduzia”. Fântâna amplasată de Kretzulescu în 1925 pe locul scenei de odinioară și păstrarea numelui de Blanduzia au reprezentat două acte extrem de valoroase pentru perpetuarea acelui prim moment de început de secolul XX, catalizator pentru divertismentul bucureștean. Sub mașinile parcate astăzi pe terenul eliberat de construcții se păstrează amprenta acelei fântâni.
În unele documente din prima parte a secolului XX apare și denumirea de „Pasajul Blanduziei”, cel mai probabil, ca urmare a intrării secundare spre teren, din corpul de clădire (1912) amplasat pe fundul lotului. Ulterior, trecerea a fost obturată odată cu apariția construcției ce articulează cele două corpuri ale Palatului de Asigurări Generala (Banca Comercială de astăzi). Reactivarea acestei treceri, din Strada Doamnei, prin Grădina Blanduziei recuperată, prin curtea de onoare a Palatului, spre strada Toma Caragiu, ar putea reprezenta o direcție de recuperare a memoriei.

Nota de plată

Dincolo de scopul acestui studiu, respectiv fundamentarea proiectului de diplomă, îmi doresc să trag un semnal de alarmă asupra ireversibilității unei intervenții inadecvate pe acest teren.
Cred cu tărie că o eventuală intervenție în acest loc ar trebui să recupereze ceva din lumea anterioară a Galeriilor Blanduziei: urbanitatea, grădina, fântâna, vitrinele, moda, pasajul, mișcarea, repausul, forfota orașului. Cred în posibilitatea recuperării unei decențe a urbanității, departe de stridențele reutilizării centrelor istorice europene.
Totodată, îmi doresc să atrag atenția asupra importanței cercetării arhivistice, care ar trebui să joace un rol fundamental, nu doar într-o nișă din interiorul școlii de arhitectură, ci în proiectarea de zi cu zi, având puterea să scoată la lumină sensul unui loc, lumi pierdute prea puțin cunoscute sau, ca în cazul acesta, un potențial arheologic. Studiul istoric poate și trebuie să fie mai mult decât o formalitate. Cercetarea istorică nu este o piedică în contemporaneitatea propunerii, ci un instrument care vine în favoarea noastră, uneori având puterea de a dirija proiectul de arhitectură.
Departe de a susține o viziune nostalgică asupra Bucureștiului pierdut, cred că ar trebui să existe o anume responsabilitate istorică, mai cu seamă în ceea ce privește miezul orașului. Pentru a face posibilă autorizarea unei construcții într-o zonă construită protejată, de altfel considerată de cei mai mulți arhitecți și beneficiari ca un „ghimpe” în coasta progresului, această responsabilitate rezidă în interesul pentru ceea ce a fost aici înaintea noastră, o privire lipsită de prejudecăți și stereotipuri asupra istoriei orașului cotidian, care să difere de sterilitatea analizei istorice simpliste practicate în mod curent, ale cărei consecințe pot fi ireparabile.

1.Vezi [Grigore Lăcusteanu], Amintirile colonelului Lăcusteanu, București, Polirom, 2015, p. 102. Scarlat Petrovici (1796-1875) era originar din comuna românească Târnava, din Macedonia. Venit de tânăr în țară, s-a căsătorit cu fiica eteristului grec Scuffa.
2. „Documente Bucureștene privitoare la proprietățile Mănăstirii Colțea”, p. 338.
3. https://arhivadearhitectura.ro/arhitecti/carol-benis/
4. „Luând în discuțiune raportul serviciul arhitecturii […] din Str. Doamnei nr. 7 (Galeriile Blanduziei) […] Având în vedere că în baza lucrării nr. 21797/925, numitul proprietar a obținut autorizația pentru construirea a 35 magazine la acea proprietatea, cu condițiunea că menționatele construcțiuni se fac în mod provizoriu pe timp de 6 (șase) ani conform declarației autentificate la nr. 10111/925, după care vor fi dărâmate”, articolul 29 din august 1937, Monitorul Oficial.
5. Geneza piesei în trei acte a lui Alecsandri (1883) trebuie căutată în lecturile sale de vacanță la Mircești, unde îl redescoperă pe Horațiu. Impresionat și inspirat de scrierile poetului roman, Alecsandri reușește să scrie „o comedie antică” în care Horațiu are rolul principal, operă dramatică pe care Maiorescu o consideră cea mai valoroasă creație poetică a lui Alecsandri. Numele de Fântâna Blanduziei provine de la poemul lui Horațiu din Ode III.13, închinat Izvorului/fântânii Bandusia: O fons Bandusiae splendidior vitro/dulci digne mero non sine floribus,/[O, Bandusia, o, fântână limpede,/Demnă de flori și de un vin nou,…]. Se presupune că Bandusia era un izvor din Italia rurală, posibil în Apulia, locul de naștere al poetului. În poem, Horațiu promite să sacrifice un ied izvorului ca să aibă destulă apă pe tot parcursul verilor fierbinți din regiune. De la Bandusia la Blanduzia nu este decât un pas lingvistic! (n. red.)

Arhivele Naționale ale României, Fond P.M.B. Tehnic
Primăria Municipiului București: Direcția Arhive acte administrative, Fond Sector I Roșu
Bacalbașa, Constantin, Bucureștii de altădată, vol. III (1885-1888), Editura Albatros, București, 2000
[Lăcusteanu, Grigore], Amintirile colonelului Lăcusteanu, Editura Polirom, București 2015
Mucenic, Cezara, Străzi, piețe, case din vechiul București, Editura Vremea, București, 2004

SUMARUL REVISTEI ARHITECTURA, NR.1/2019

Arhitectură. Film. Cinema

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog