RDW

Arhitectura orădeană şi creatorii ei din prima parte a secolului al XX-lea

Dosar tematic

Arhitectura orădeană şi creatorii ei
din prima parte a secolului al XX-lea

text și foto: Mircea Pașca

Abordarea creatorilor arhitecturii unui oraş, într-o anumită perioadă istorică, presupune analiza unor interferenţe şi interconectări complexe între mai multe realităţi de care depind aceşti arhitecţi. În primul rând, este relaţia arhitect – comanditar (de ce au proiectat anumiți arhitecţi, în acel loc?; de ce au fost aleşi de către comanditar?), apoi este funcţiunea clădirii, tema de proiectare. Mai pot fi menţionate: statutul comanditarului (nivelul de instruire şi averea lui); contextul economic al oraşului, al zonei, politica urbană a municipalităţii; relaţia cu centre de iradiere culturală, cu marile modele şi influenţa acestora. Judecarea arhitecturii, fără a avea în vedere aspectele multiple care o determină, riscă să o transforme în obiect de divertisment turistic. Spaţiul acestui articol nu permite detalieri sau nuanţări, acesta este o prezentare generală care invită către detaliile prezente în alte publicaţii.
În ultima vreme, Oradea se bucură de o tot mai mare atenţie, în special Arhitectura 1900/Secession a oraşului, sau, aşa cum este denumită tot mai insistent – Art Nouveau, arhitectură care începe să fie descoperită, redescoperită şi promovată. Nu trebuie uitat faptul că ea a fost abordată, încă din 1972, de către Paul Constantin, în cartea Arta 1900 în România. După el, au urmat şi alte abordări, aparținând altor autori. Marele interes arătat arhitecturii orădene de la 1900 tinde să creeze o mitologie, o abordare care o scoate din context. Să ne amintim și de alte oraşe vecine, cu un patrimoniu la fel de bogat – Arad, Timişoara, Târgu Mureş şi, mai mult, Viena, Praga, Budapesta – ca exemple de unităţi de măsură.

Oraşul şi contextul
Oradea a aparţinut, până în 1918, Imperiului Austro-Ungar, care i-a determinat dezvoltarea urbană, economică şi constituirea fondului construit. Arhitectura oraşului şi creatorii de arhitectură trebuie priviţi în acest context.
Perioada 1890-1914 a însemnat, pentru Oradea, o etapă de amplă dezvoltare în planul amenjărilor urbane, edilitare și al fondului construit. Atunci, au fost ridicate majoritatea clădirilor publice, clădirile private de mari dimensiuni, care au marcat definitiv aspectul oraşului, schimbând ambientul urban al pieţelor publice şi al unor străzi.

În timpul mandatelor primarilor Jószef Bulyovszky (1897-1901) şi Károly Rimler (1901-1919), s-a promovat o politică de dezvoltare urbană accelerată, realizându-se mari clădiri publice şi infrastructură urbană. Oradea a fost dotată cu utilităţi moderne, specifice oraşelor europene şi au fost construite marile imobile publice ale unor instituţii, care au schimbat definitiv aspectul oraşului. Primăria a acordat prioritate infrastructurii urbane și construcţiilor publice și s-a concentrat asupra zonei centrale, în detrimentul periferiilor. Există câteva nuclee urbane care au stat în centrul atenţiei municipalităţii și au dobândit un aspect urban/arhitectural nou, la începutul secolului al XX-lea: Piaţa 1 Decembrie, Piaţa Unirii, Piaţa Regele Ferdinand I, Parcul Traian, Str. Republicii. Administraţia publică locală sau diverse instituţii ale statului au fost comanditari importanți.
În schimb, clădirile de locuit au fost investiţii particulare, afaceri private. Investiţia în imobile de închiriat a devenit una dintre cele mai profitabile afaceri, mai ales în perioada 1900-1905 şi a fost legată de avântul economic al oraşului, de creşterea populaţiei, de posibilităţile financiare şi de o nouă concepţie privind investiţiile şi afacerile. Au fost ridicate mari imobile de locuinţe în zonele centrale, numeroase case de raport, case individuale şi vile. Totuşi, numărul locuinţelor a fost insuficient pentru populaţia oraşului. Nivelul de confort a variat foarte mult, de la locuinţele categoriilor înstărite, la cele sărace, cea mai mare parte a populaţiei locuind în clădiri modeste şi în condiţii precare. Clădirile impozante, edificiile în noul stil erau puţine, în raport cu masa clădirilor de locuit cu parter. Contrastul dintre centru şi periferii era uşor sesizabil.
Dezvoltarea economică a oraşului a fost vizibilă şi în numărul mare de clădiri industriale, mai ales mori şi distilerii de alcool, fabrici de cărămizi, diverse alte tipuri de fabrici şi ateliere.
Oradea a fost un oraş cosmopolit, cu populaţie eterogenă, cu varietate culturală şi religioasă.

Structura confesională a populaţiei oraşului cuprindea confesiunile romano-catolică, luterană, calvină, izraelită, ortodoxă şi greco-catolică. În Comitatul Bihor, românii erau majoritari, dar în Oradea erau minoritari. În 1910, populaţia oraşului era de 64.169 de locuitori. În funcţie de limba maternă, situaţia era următoarea: 58.421 de maghiari, 3.604 de români, 1.416 de germani, 279 de slovaci, 59 de sârbi, 33 de croaţi, 25 de ruteni, 332 de persoane de alte naţii. În funcţie de confesiune, situaţia statistică prezintă următoarele cifre: 19.819 de romano-catolici, 19.459 de reformaţi, 15.155 (23,6%) de izraeliţi, 4.649 de ortodocşi, 3.385 de greco-catolici, 1.377 de evanghelici, 150 de unitarieni, 175 de persoane de alte confesiuni. Se consideră că numărul românilor era mai mare decât datele oferite de recensământul maghiar, dat fiind faptul că majoritatea ortodocşilor şi greco-catolicilor erau români, ajungându-se astfel la cifra de 8.034 de locuitori români ai Oradei, în 1910. La sfârşitul anului 1914, Oradea avea 69.949 de locuitori.
Oradea avea o importantă comunitate de comercianţi, industriaşi, mici întreprinzători, avocaţi, liber profesionişti care dispuneau de bani şi care au fost comanditarii clădirilor ridicate în această perioadă. În lista din 1912, care îi prezintă pe cei 64 mai mari plătitori de impozite din Oradea, regăsim printre proprietari, antreprenori sau constructori ai celor mai spectaculoase imobile cu locuinţe ridicate între anii 1900-1914 pe: dr. Ármin Adorján, Emil Adorján, Ármin Breider, K. I. Deutsch, Izsó Fodor, József Guttmann, Lajos Incze, Lipót Incze, Károly Juszt, dr. Ede Kurländer, Adolf Moskovits, dr. József Moskovits, Farkas Moskovits, dr. Miklós Moskovits, inginerul Miksa Moskovits, Mór Moskovits junior, Gyula Orláry, Izsó Rosenberg, Vilmos Rendes, Béla Rimanóczy, Kálmán Rimanóczy jr., Sándor Ullmann, tânărul Izidor Ullmann, Ferenc Várnai, Emil Veislovits, Gyula Veislovits, Lajos Weinberger. Comunitatea evreiască a fost numeroasă şi activă în plan economic, social şi a deţinut şi construit multe dintre imobilele ridicate în această perioadă. Rolul important al comunităţii evreieşti în viaţa economică, artistică, socială s-a menţinut până în 1940.

Arhitectura

În perioada 1900-1914, la Oradea, arhitectura de factură 1900/Secession/Art Nouveau nu a fost predominantă. Este foarte vizibilă şi impresionează prin densitatea ei într-un areal restrâns, prin clădiri spectaculoase. Trebuie remarcat faptul că numărul clădirilor de factură eclectică şi istoricistă este mare (cele mai importante clădiri publice sunt realizate în această manieră). La Oradea au activat arhitecţi importanţi de expresie eclectic-istoricistă: Ignác Alpár, József Hubert, István Kiss, Samu Pecz, Virgil Nagy, Phann şi Gaál – din Budapesta, precum și Ferdinand Fellner şi Hermann Helmer – Viena.

În epoca în care se afirma Secession/Art Nouveau, preferinţa oficialităţilor se manifesta pentru o arhitectură eclectică sau istoricistă. Aproape toate clădirile publice, ridicate la iniţiativa autorităţilor, au fost realizate în manieră eclectică. Astfel, au fost construite: Fosta Hală de Comerţ (1893-1894, arh. Phann şi Gaál); Fostul Muzeu al Societăţii de Istorie şi Arheologie (1895, 1910, arh. Kálmán Rimanóczy senior, Kálmán Rimanóczy jr.); Şcoala Arhireală/Colegiul Naţional „Emanuil Gojdu” (1895-1896, arh. Busch David, Ferenc Knapp); Palatul Poştei (1894-1895, extindere 1909-1911, arh. Virgil Nagy); Palatul de Justiţie (1898, arh. István Kiss); Fostul Palat al Finanţelor Publice (1899-1900, arh. Kálmán Rimanóczy jr.); Gara (1857, 1900-1902); Cazarma de Cavalerie „Franz Iosif” (1891-1892), Cazarma Artileriştilor (1896-1897); Cazarma de Cavalerie „Arhiducele Wilhelm” (1897-1898); Şcoala Regală de Cadeţi (1897-1898, arh. Ignác Alpár); Teatrul (1899-1900, arh. Ferdinand Fellner şi Hermann Helmer); Cazarma Infanteriştilor (1900-1902, arh. Kálmán Rimanóczy jr. şi Kálmán Rimanóczy senior); Primăria Municipiului Oradea (1902-1903, arh. Kálmán Rimanóczy jr.); fosta Bancă Austro-Ungară, azi Banca Naţională a României (1912-1913, arh. József Hubert).

La începutul secolului al XX-lea, au fost construite relativ puţine edificii de cult: Biserica Evanghelică (1902-1903, arh. Samu Pecz); Biserica Romano-Catolică „Pogorârea Sf. Spirit” (1903-1905, arh. Kálmán Rimanóczy jr.); Capela Romano-Catolică „Sf. Ladislau” (1900, arh. Ferenc Sztarill), Sinagoga „Machzike Lamde Thore” (1914, demolată în anii 1980); Biserica Baptistă (1912-1913), singura construită în manieră stilistică specifică arhitecturii Secession etc.
În noul stil al anilor 1900 au fost ridicate foarte puţine clădiri publice, la comanda autorităţilor sau instituţiilor şi aceasta târziu, când stilul Arhitecturii 1900/Secession era deja larg răspândit: Palatul Poştei (1909-1911, arh. Virgil Nagy); Palatul Apollo (1912-1914, arh. Kálmán Rimanóczy jr.); fostul Institut de boli mintale, azi Secţiile de Neurologie şi Psihiatrie ale Spitalului Municipal (1902-1904, arh. Kálmán Rimanóczy jr.); Şcoala de Jandarmi (1911-1913).
Majoritatea clădirilor publice în stilul Arhitecturii 1900 au fost construite de întreprinzători privaţi, persoane fizice, asociaţii, societăţi, bănci, culte: fostul Palat al Societăţii de Regularizare a Barcăului, azi Spitalul Clinic C.F. Oradea (1904, arh. Lajos Fehér, Ignác Ritter); fosta Casă Centrală de Economii din Oradea (1906-1907, 1912, arh. K. Rimanóczy jr.); fosta Cameră de Comerţ și Industrie, azi Compania de Apă Oradea (1906, arh. Marcell Komor şi Dezső Jakab); Baroul (1908-1909, arh. K. Rimanóczy jr.); Biserica Baptistă.

Arhitectura 1900 şi creatorii ei

Arhitectura din Oradea anilor 1900-1914 se încadrează în arhitectura spaţiului Europei Centrale, în curentul Secession, întâlnit la Viena şi în Ungaria. Oradea de la începutul secolului al XX-lea a fost influenţată direct de arhitectura budapestană şi vieneză, prin arhitecţi de prim rang, neexistând un alt centru intermediar de influenţă, ceea ce ne face să considerăm Oradea un caz important în cadrul arhitecturii Secession din România. Cele mai importante modalităţi de expresie ale Arhitecturii 1900 din Austro-Ungaria sunt prezente şi în arhitectura orădeană de la începutul secolului al XX-lea, prin arhitecţii care au proiectat în oraş.
Anul 1898 poate fi ales ca un punct de reper pentru ceea ce numim arhitectura Secession la Oradea. Din acest an datează proiectul primei case în „stil” Art Nouveau/Secession, singulară la acea dată: Casa Sonnenfeld, proiectată de arhitectul Frigyes Spiegel. Abia după câţiva ani au apărut alte clădiri în maniera arhitecturală la modă, Secession, sub influenţa Budapestei şi a Vienei. Frigyes Spiegel a utilizat ulterior un limbaj de influenţă Arts and Crafts şi clasicizant. Curentul de inspiraţie lechneriană este reprezentat prin Marcell Komor şi Dezső Jakab, Zoltán Bálint şi Lajos Jámbor. Din generaţia de tineri arhitecţi ai grupării Tinerii (Fiatalok), din jurul lui Kós Károly, care au cercetat arhitectura populară şi au creat o nouă arhitectură cu referinţe la aceasta, a activat, la Oradea, Valér Mende. Acesta a fost influenţat şi de arhitectura Secession vieneză. Arhitectura premodernă, raţionalistă, cu influenţe ale arhitecturii vieneze, este prezentă prin lucrările fraţilor László şi József Vágó. Amprenta arhitecturii vieneze se poate constata şi la Palatul Ullmann, proiectat de către vienezul (orădean) Franz Löbl.
­
Alături de aceşti arhitecţi cunoscuţi, au mai proiectat în Oradea şi alţi arhitecţi budapestani. Gyula Sándy a proiect la Oradea Casa Stachó – imobil cu apartamente (1904). Este singura construcţie proiectată în Oradea de arhitect şi singura din oraş care are pe faţadă o placă cu numele arhitectului şi anul de construcţie. Arhitectul Jenő Hübner (1863-1929) a proiectat la Oradea un imobil de raport (1904), azi demolat. Arhitecţii Lajos Fehér, Ignác Ritter au câştigat concursul pentru Palatul Societăţii de Regularizare a Barcăului. Arhitectul Vince Zoltan a proiectat un imobil cu apartamente (1909, Str. Primăriei nr. 48).
Majoritatea marilor arhitecţi care au proiectat la Oradea erau legaţi de oraş prin relaţii personale. Dezső Jakab a făcut şcoala şi armata la Oradea. Zoltán Bálint era născut în Oradea. Fraţii Vágó erau născuţi în Oradea, iar József Vágó a făcut şcoala aici. Frigyes Spiegel era înrudit cu Adolf Sonnenfeld. Franz Löbl s-a născut în Oradea şi a făcut studiile liceale în oraş. În majoritatea cazurilor, aceşti arhitecţi „de la centru” au ajuns să lucreze în oraşul de provincie Oradea Mare datorită unor comenzi personale, nu ca urmare a unei politici de stat sau a autorităţilor locale. Până în prezent, nu ştim de ce au fost aleşi de comanditarii orădeni şi prin ce relaţii.

Au existat şi cazuri (rare) în care s-au organizat concursuri de proiecte, în urma cărora arhitecţi de renume au ajuns să proiecteze în oraş: concursul pentru Palatul Vulturul Negru, pentru fostul Palat al Societăţii de Regularizare a Barcăului.
La începutul secolului al XX-lea, în Oradea au activat numeroşi meşteri, constructori, antreprenori, arhitecţi locali, unii dintre ei fiind puţin cunoscuţi (sau necunoscuţi) în prezent. O primă categorie este cea a arhitecţilor: Kálmán Rimanóczy junior, Ferenc Sztarill, József Guttman junior, János Kesztyüs, Alajos Czoczek. O altă categorie de proiectanţi şi constructori a fost reprezentată de meşterii-constructori şi inginerii-constructori György Tarr, Gyula Örömy, Vilmos Rendes, Lajos Incze, Lipot Incze etc. Numeroase proiecte orădene au fost semnate şi realizate de meşteri-zidari, constructori al căror renume nu depăşea cadrul local, astăzi fiind necunoscuţi. Arhitecţii, inginerii, meşterii locali au realizat construcţii „în stil” Secession sau cu elemente ale Arhitecturii 1900. Ei au adoptat, formal, diverse elemente din Secession, dar au realizat şi construcţii în manieră eclectică.

În funcţie de asocierea proprietar-arhitect, putem constata că mulţi dintre cei mai bogaţi locuitori ai urbei, care au construit clădiri de locuit în noul stil (personale sau imobile de raport), erau antreprenori, comercianţi, industriaşi evrei (Emil Adorján, Imre Darvas, Arnold şi Mór Füchsl, Ede Kurländer, Moskovits – trei familii diferite, cu acelaşi nume, Jakab Schwarz, Adolf Sonnenfeld, Miklos Stern, Sándor Ullmann, Adolf Veiszlovits, Lajos Weinberger etc.) şi au apelat la arhitecţi cu renume din Budapesta sau Viena, tot de origine evreiască.
Arhitectura 1900 din Oradea, fondul construit din prima parte a secolului al XX-lea este rodul prezenţei unor renumiţi arhitecţi, rodul unor întâmplări – relaţii şi preferinţe personale şi, rareori, rezultatul concursurilor de arhitectură sau strategii ale administraţiei.

Perioada interbelică
După 1919, a urmat o altă perioadă în evoluţia oraşului, în noul context, al Regatului României. Oraşul a continuat să construiască şi să se extindă. Perioada interbelică a însemnat o schimbare importantă a oraşului, o extindere a sa, crearea mai multor cartiere, parcelări, trame stradale noi, străzi noi în zone centrale, dar şi ridicarea mai multor clădiri care marchează şi acum spaţiul urban. Nu au fost realizate construcţii la fel de spectaculoase şi mari precum sunt cele create înainte de anul 1914. Construirea locuinţelor a fost domeniul care a avut cea mai mare dezvoltare. În perioada interbelică, suprafaţa oraşului s-a extins de la 895 ha, în 1918, la 1.501 ha, în 1939.
Populaţia oraşului era de 82.687 de locuitori în 1930. O dare de seamă, din 1939, a Primăriei Municipiului Oradea specifica: „Oradea are 80.000 de locuitori, dintre cari 24.000 de români, 37.000 de maghiari, 17.000 de evrei şi 2.000 de germani. Numărul maghiarilor şi al evreilor nu este real: cel dintâi este exagerat, iar cel de-al doilea diminuat, deoarece, cu ocaziunea ultimului recensământ al populaţiei, din 1930, majoritatea evreilor s-au declarat a fi maghiari”.
Dintre arhitecţii budapestani ai perioadei de dinainte de 1914 a mai lucrat la Oradea doar Spiegell Frigyes şi aceasta datorită legăturilor de familie. Au continuat să lucreze arhitecţi, ingineri şi meşteri locali. A apărut treptat o nouă generaţie de arhitecţi, mai ales între anii 1925-1930, care sunt necunoscuţi. Lipsesc marii arhitecţi întâlniţi în perioada interbelică în România, aproape toate proiectele orădene fiind semnate de arhitecţi, ingineri, antreprenori locali.
Din punctul de vedere al plasticii arhitecturale, construcţiile orădene pot fi încadrate în două etape: până în anii 1930 a fost utilizată o arhitectură eclectică, cu elemente decorative din diverse stiluri istorice sau o arhitectură de factură Deco. După 1930, se face simţită prezenţa mişcării moderne şi în arhitectura orădeană.
Apariţia stilului naţional românesc în Oradea a fost determinată de stabilirea în oraş, în 1926, a arhitectului Anton Szallerbeck (n. Bratislava în 1887 – m. Oradea în 1960), care a fost angajat ca arhitect al Eparhiei Române Unite de Oradea. Printre clădirile proiectate de acesta în stil naţional românesc sunt: clădirea Seminarului Greco-Catolic din Oradea (1927-1928) și Şcoala Normală Română Unită din Oradea (1933-1934). Proiectul din 1926 pentru refacerea Bisericii Militare Române Unite (azi Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”) este primul pentru o clădire cu limbaj arhitectural naţional românesc.
Au fost edificate mai multe clădiri cu destinaţie publică, care se remarcă în peisajul urban, clădiri finanţate şi comandate de către instituţii, biserici, asociaţii, comunităţi religioase, din fonduri private: Liceul Confesional Izraelit de Băieţi (1924, str. Gh. Bariţiu); aripa cu maternitatea a Spitalului Evreiesc (arh. Ferenc Sztarill, 1926-1929) și o altă aripă nouă a acestuia; Casa Învăţătorilor din Judeţul Bihor (str. L. Pasteur; proiect din 1927, nefinalizată în 1937) etc. Spitalul Sfântul Iosif, str. Menumorut, nr. 2 (arh. Teodor Krause, în 1931); Palatul Cultural Reformat, Str. Primăriei, nr. 27 (1936-1937, arh. Karoly Elkan); Şcoala de Băieţi a Parohiei Romano-Catolice Olosig, Str. Braşovului, nr. 2 (1934-1935, arh. Ştefan Pintér); Casa Parohială a Parohiei Romano-Catolice Olosig, Str. Republicii, nr. 28 (1935, arh. Teodor Krause). În perioada interbelică au fost construite mai multe lăcaşuri de cult: trei biserici ortodoxe; patru biserici greco-catolice, trei romano-catolice, două reformate, trei sinagogi.

Municipalitatea a finanțat și realizat clădiri de interes public: Ştrandul Municipal (1933-1934, o construcţie din lemn, azi dispărută, una dintre cele mai interesante din Oradea); aeroportul (1936-1937); Cazarma nouă a pompierilor; Şcoala de Ucenici Industriali şi Comerciali de Stat, începută în 1937, finalizată în 1943 (este cea mai mare clădire interbelică modernistă construită în Oradea). Primăria s-a preocupat mai ales de extinderea dotărilor urbane, modernizarea infrastructurii (reţea de apă, canal, electricitate), a finanţat asfaltări, pietruiri, amenajări de drumuri, extinderea liniei de tramvai, diverse lucrări de reparaţii, ridicarea monumentelor de for public, construirea unor clădiri mai mici, legate de activităţi şcolare, administrative, edilitare, dotări igienico-sanitare, amenajarea pieţelor. În zona centrală, intervenţia cea mai vizibilă a fost reamenajarea Pieţei Unirii, conform proiectului ahitectului Duiliu Marcu (1924), unde a fost amplasată statuia ecvestră a Regelui Ferdinand I.

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog