RDW

Nu avem voinţă politică și viziune de ansamblu

Dosar tematic

Nu avem voinţă politică și viziune de ansamblu

Interviu cu arhitectul Ernest PAFKA realizat de Alexandra FLOREA

Lucrarea de arhitectură nu se termină decât la recepția finală. Câteodată, nici atunci!

Ce sfat să le dau? Simplu: să respecte legea!

Arhitectul trebuie să aibă respect față de clădirea pe care o creează sau o restaurează, dar și față de beneficiar.

Celor care vor să facă bani din restaurări, le spun: nu în România!

Chiar dacă imobilul este al proprietarului, felul în care arată ne afectează pe toţi.

Găsești greu specialiști, cu atât mai greu specialiști liberi în momentul în care ai nevoie de ei.

Ernest Pafka a călătorit mult, a văzut mult și a învățat mult, folosindu-și întreaga experiență pentru revigorarea spiritului și a spațiului civic și pentru crearea unei noi abordări asupra construcțiilor și a spațiilor publice din orașul care l-a adoptat. Este intransigent, perfecționist, categoric și nu negociază calitatea arhitecturii pe care o practică. Nu vrea să fie pe placul autorităților, nici al comanditarilor sau colaboratorilor, pentru că nu are altă măsură decât lucrul bine făcut, fără compromisuri și fără concesii.
Ernest Pafka este atât de pasionat de proiectele în care este implicat încât nu are timp nici să vorbească despre el, nici să-și facă imagine și publicitate, dar toți cunoscătorii știu că nu putem vorbi despre arhitectura Oradei fără a vorbi despre el.

Am început de jos

Alexandra Florea: Domnule arhitect, ați absolvit Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din București în anul 1976. Ce v-a determinat să vă stabiliți în Oradea?
Ernest Pafka: Dorința mea a fost să mă stabilesc cât mai în vestul țării. Am preferat Oradea, orașul pe care l-am îndrăgit încă din copilărie. Mi-au plăcut atmosfera orașului, clădirile sale eclectice, ansamblul baroc al Palatului Episcopal Romano-Catolic, clădirile Secession (de ce oare azi, brusc, au devenit Art Nouveau?), malurile Crișului Repede, preferând un oraș „provincial”, liniștit. Am visat să locuiesc într-una dintre clădirile vechi ale orașului și am reușit (după mulți ani de locuit într-un bloc confort 2) să mă mut într-o clădire deosebită, construită în centrul orașului de arhitectul budapestan Spiegel Frigyes. 
Înainte de ’89, am lucrat, alături de toți ceilalți arhitecți din județ, la Centrul Județean de Proiectări. Am început de jos, de la arhitect stagiar și am ajuns până la „funcția” de șef de colectiv de arhitectură. În anul 1991, după ce a apărut legea societăților comerciale, am fondat împreună cu soția mea atelierul de arhitectură Pro-Arh SRL, care a împlinit de curând 28 de ani.
Într-un oraș relativ mic, precum Oradea, nu poți să te specializezi într-un anumit program de arhitectură, astfel încât am elaborat lucrări foarte diverse și ca program, și ca anvergură. În ultimii 10 ani, ne-am axat pe intervenții pe monumente istorice și clădiri din zone protejate.

Nu bănuiam că mă voi ocupa de restaurare

A.F.: Cum ați ajuns să iubiți restaurarea?
E.P.: Eu am copilărit într-un orășel din Crișana, la Ineu. Din grădina casei vedeam castelul cetății, în copilărie ne jucam în șanțul acesteia sau pe ruinele singurului bastion păstrat. În liceu, când m-am hotărât să dau la Arhitectură, m-a șocat starea în care se aflau (și încă se află) clădirile din cetate. Nu știu dacă astfel de lucruri m-au influențat sau nu în decizia de a deveni arhitect, dar e clar că nu bănuiam că mă voi ocupa de restaurare.
A.F.: Am ales pentru acest interviu trei dintre cele mai reprezentative clădiri orădene, reabilitate sau restaurate de firma dumneavoastră. Voi începe cu Cetatea Oradei. În ce au constat lucrările la Cetate?
E.P.: În anul 2004, am elaborat un prim proiect privind amenajarea unui teatru în aer liber în Bastionul Ciunt al Cetății Oradea. Apoi am avut șansa de a câștiga (în asociere cu alte trei firme de proiectare) cele două proiecte cu finanțări europene prin care s-au reabilitat cele cinci corpuri de clădire ale Palatului Princiar și toate celelalte corpuri de clădire din incinta cetății, inclusiv lucrările tehnico-edilitare aferente. În același timp, am realizat și amenajarea parcului din șanțul cetății.

A.F.: Ați avut un rol important în determinarea autorităților locale să conștientizeze importanța lucrărilor de reabilitare în cadrul Cetății. Care era starea acesteia în momentul în care ați început proiectarea?
E.P.: În regimul trecut, în Cetatea Oradea funcționau o unitate militară, Poliția Rutieră, Arhivele Naționale, o brutărie și diverse depozite. În momentul în care cetatea a trecut în proprietatea Municipiului Oradea, unele clădiri erau deja părăsite, parțial distruse, iar altele aveau funcțiuni neadecvate unui monument istoric de categoria A. În etapa relevării clădirilor, am găsit unele în paragină, cu multe intervenții parazitare (pereți din BCA, gipscarton, planșee din beton, tencuieli pe bază de ciment, finisaje neadecvate etc.).

Găsești greu specialiști, cu atât mai greu specialiști liberi în momentul în care ai nevoie de ei

A.F.: Cetatea a avut nevoie de lucrări de specialitate de diferite categorii, precum restaurare, consolidare și punere în siguranță, conservare. Povestiți-ne puțin despre aceste lucrări.
E.P.: Cetatea Oradea a intrat în restaurare cu fonduri europene (20 de milioane de euro, pentru reabilitarea a opt corpuri de clădire) și din bugetul local (3 milioane de lei pentru construcția Teatrului de Vară, în Bastionul Ciunt). Având în vedere complexitatea lucrării, proiectele au fost elaborate în mai multe faze, cu contribuția a numeroși specialiști. Lucrările au demarat cu cercetări arheologice preventive, finalizate cu rapoarte avizate. Activitatea arheologilor a continuat și în timpul execuției lucrărilor, ei asigurând asistență arheologică permanentă, dar și continuând cercetarea.
În prima fază de proiectare au fost relevate toate construcțiile, au fost elaborate studii de istoria artei, cercetări stratigrafice și de parament, expertize de umiditate, expertiza biologică pentru materialul lemnos, expertiza tehnică a structurii de rezistență. Proiectele de execuție s-au realizat pe baza acestor studii și, bineînțeles, pe baza temei de proiectare întocmite de beneficiar.
Colaborarea dintre proiectanți și elaboratorii studiilor de specialitate a continuat pe tot parcursul proiectării și execuției. În timpul șantierului, am revizuit două proiecte pentru a integra descoperirile arheologice din perioada execuției.

©Ernest Pafka

Cetatea Oradea este una dintre puținele cetăți bastionare din România, reprezentând emblema orașului și punctul central al evenimentelor culturale.
Cercetările arheologice au stabilit locaţia acestui prim centru urban sub amprenta actuală a cetăţii orădene. Prima construcție a fost ridicată inițial la sfârșitul secolului al XI-lea, pe o insulă situată între brațele Crișului Repede și Peța, o zonă mlăștinoasă și împădurită.
În anul 1619, principele transilvănean Gabriel Bethlen începe construirea, în incinta cetății, a unui palat unic, cu pereții paraleli cu zidurile exterioare ale cetății, în cele cinci colțuri fiind ridicat câte un turn. Construcția a fost realizată pe baza proiectului arhitectului italian Giacoma Resti din Verona. Palatul Princiar, unic în Transilvania, a fost finalizat în anul 1650 în stil Renascentist târziu, fiind considerat cel mai frumos ansamblu de monumente din Principat.
Șanțul care înconjoară cetatea era umplut cu apă termală din pârâul Peța, dar și cu apă rece din Crișul Repede, având o adâncime medie de 4 m și lățime de 50 de metri, împiedicând astfel înghețarea apei și cucerirea cetății pe timp de iarnă.
Palatului Princiar, prin cele cinci corpuri de clădire – A, B, C, D și E – i-a fost alocat un program de arhitectură cultural și muzeal, în corpurile A și B funcționând Muzeul Orașului Oradea.
Una dintre cele mai frumoase încăperi este Sala cu Grifoni, care înfățișează opt animale mitice și reale, ce reprezintă virtuțile principilor (vitejie, forță, puritate, tenacitate, rezistență, agerime, promptitudine).
„Muzeul Pâinii” este amenajat în Corpul H, unde a funcționat timp de peste 300 de ani o brutărie. Aceasta a fost construită în anul 1692 sub comandamentul generalului Corbeli.

A.F.: Printre proiectele pe care le-ați realizat în cadrul Cetății s-a numărat și amenajarea Teatrului de Vară. Cum ați integrat prezența acestuia în incinta unei cetăți medievale?
E.P.: Teatrul de Vară a fost amenajat în Bastionul Ciunt și în curtina aferentă acestuia. Funcțiunile publice – hol, casierie, accesuri scenă, o cafenea – au fost amplasate în încăperile curtinei, iar funcțiunile anexe scenei – cabine actori, grupuri sanitare, depozitul pentru decoruri – au fost amplasate sub scenă și sub gradene. Deasupra se află un amfiteatru cu o capacitate de maximum 800 de locuri. Gradenele sunt realizate din zidărie de piatră naturală, acoperite cu bănci din dulapi de lemn, aleile sunt placate cu cărămidă klinker, iar drumul de acces cu piatră cubică. Intervențiile din Bastionul Ciunt, altele decât cele strict necesare pentru realizarea amfiteatrului, au constat în demolarea fundațiilor și zidăriilor parazitare datând din secolele XIX-XX, reamenajarea drumului de rond de pe perimetrul bastionului, punerea în evidență a zidurilor medievale descoperite în timpul săpăturilor arheologice și amenajarea cu spații verzi a taluzurilor rezultate. În paralel, s-au executat lucrări de conservare și restaurare a zidurilor bastionului, cuprinzând completarea asizelor de cărămidă ale zidăriilor cu cărămizi de tip vechi, completarea coronamentului perimetral al parapetului bastionului și pavarea cu cărămizi klinker a drumului de rond.

A.F.: V-ați ocupat, în 2015, și de amenajarea unui parc arheologic în incinta cetății, în proximitatea Bisericii

Romano-Catolice și a Palatului Princiar. Cum ați ales să puneți în evidență prezența acestor clădiri? Cum ați pus în valoare mormintele regilor Sigismund de Luxemburg și Ladislau I al Ungariei?
E.P.: În contextul descoperirilor arheologice din subsolurile corpurilor A și B și pentru punerea lor în valoare, s-a impus continuarea cercetării arheologice în curtea Palatului Princiar și punerea în valoare a vestigiilor catedralei. În urma cercetării arheologice preventive s-a finalizat și amenajarea curții interioare a Palatului Princiar, cu marcarea la sol a zidurilor catedralei gotice din secolul al XIV-lea, dar și marcarea in situ a două (dintre cele șapte documentate) morminte ale capetelor regale înhumate în catedrală: cel al regelui Ungariei, Sfântul Ladislau I (Szent László), întemeietorul și ocrotitorul orașului și cel al regelui Ungariei și împărat al Sfântului Imperiu Roman, Sigismund de Luxemburg, singurul împărat romano-german înhumat în exteriorul hotarului împărăției sale.
Prin amenajarea curții interioare a Palatului Princiar am pus în evidență elementele constructive ale catedralei gotice și ale corpurilor adiacente, reconstituite conform rezultatului cercetărilor arheologice. Zidurile au fost marcate la nivel cu piatră fasonată. Suprafețele din interiorul catedralei și din jurul ei sunt finisate cu pietriș compactat, pentru a putea fi cercetate în viitor. Spațiul perimetral a fost placat cu piatră cubică, întrucât acesta nu va mai fi cercetat arheologic în viitor. În jurul copacilor am creat mici spații verzi. Cavourile în care au fost înmormântați regii sunt marcate în planul pavajului curții cu cărămizi klinker; piatra de mormânt este realizată din marmură Rosso Verona și marmură albă de Carrara.

©Ernest Pafka

Teatrul Regina Maria
Teatrul de Stat a marcat centrul de greutate al configuraţiei arhitecturale a Oradei sfârşitului de secol XIX. În februarie 1894, o comisie de la teatru a lansat o licitație publică pentru proiectarea clădirii. S-au prezentat doar două proiecte, dar niciunul nu a corespuns viziunii. În martie 1895, proiectarea teatrului a fost încredințată renumitei firme vieneze „Fellner & Helmer”. Inginerul-șef al orașului a decis să se consulte cu firma vieneză, locația aleasă fiind Piața Bémer (Piața Ferdinand).
Văzând că problemele de ordin financiar ar putea bloca proiectul, arhitectul Kálmán Rimanóczy Jr. s-a angajat să ridice lângă clădirea teatrului, din materialul de construcţie recuperat din demolări, şi o altă clădire – bazarul de astăzi – pentru a realiza venituri suplimentare pentru oraş din închirierea ei.
Prima lovitură de târnăcop la fundația teatrului orădean a fost consemnată la 11 iulie 1899, iar inaugurarea lăcașului de cultură s-a făcut la 15 octombrie 1900. Teatrul s-a înălțat în 15 luni, lucrările de execuţie fiind conduse de echipa formată de arhitecţii Rimanóczy Kálmán Jr., Rendes Vilmos şi Guttmann József și supervizate de David Busch, arhitectul-şef al urbei. Edificiul a marcat nota de vârf a eclectismului cu dominantă clasică din arhitectura oraşului.
Sala de spectacole este dispusă pe trei niveluri, oferind inițial până la 1.000 de locuri, din care 740 pe scaune. Lumina spaţiilor interioare a fost asigurată încă de la începuturi de curentul electric, care încă nu fusese introdus în întregul oraş, majoritatea spaţiilor publice fiind iluminate cu gaz.
În perioadele 1900-1919 și 1940-1944, teatrul se numește Szigligeti Ede – dramaturg maghiar (1814-1872) care a trăit la Oradea.
În perioada 1919-1940, teatrul se numește Regina Maria.
În 1928, se înființează trupa românească a Teatrului de Vest.
În 1945, se numește Teatrul de Stat Oradea, în care funcționează două trupe independente, una de limba română – Regina Maria și una de limba maghiară – Szigligeti Szinház.

A.F.: O altă lucrare de mare anvergură de care v-ați ocupat a fost Teatrul de Stat, cunoscut și sub denumirea de Teatrul Regina Maria, care reprezintă unul dintre cele mai importante obiective culturale ale Oradei. Ce lucrări a cuprins proiectul de renovare și ce a presupus activitatea de documentare? Cum v-ați găsit informația?
E.P.: Clădirea Teatrului de Stat din Oradea este Monument Istoric categoria A, datând din perioada anilor 1899-1900. Din fericire, am găsit suficientă documentație despre istoricul clădirii și chiar câteva planșe originale. Clădirea a fost proiectată de biroul arhitecților Fellner&Helmer, respectiv de arh. Helmer Hermann și a fost executată în 15 luni, în asociație cu trei antreprenori orădeni: Rimanóczy Kálmán, Guttman József și Rendes Vilmos. Stilul clădirii este eclectic, cu elemente neoclasice, având un interior (hol și sală de spectacole) cu decorațiuni baroce. Sculpturile alegorice de pe fațade și decorațiunile interioare au fost executate de către Peller Ferenc (sculptor orădean – vopsitorii și decorațiuni cu foiță de aur), Eichorn Vilmos (ornamente, ipsoserie), Linhard Vilmos, Kuncz Jozsef&asociații (lucrările de tapiserie), Reiner Karoly (mobilier) și Herczegh Vilmos. Mobilierul a fost executat de societatea Thonet – fabrica din Budapesta. Scaunele cu șezut autorabatabil (la parter) sau fix (loje și etaj 2) sunt tapițate cu pluș roșu. Puține clădiri au putut fi documentate atât de bine precum această clădire! Față de termenul de 15 luni în care s-a realizat clădirea, reabilitarea ei (proiectare și execuție) a durat peste 5 ani. Întreaga lucrare poate fi considerată restaurare istorică. Nu a trebuit să intervenim cu elemente arhitecturale noi, din fericire, nici în clădire și nici pe fațade, unde s-au păstrat elementele decorative originale.

M-am gândit mult la cei doi arhitecţi, la ce înseamnă să ai voinţă, să lucrezi organizat şi să fii susţinut de întreaga comunitate. Cred că astăzi ne lipseşte voinţa politică, viziunea care să organizeze ceva în haosul în care ne aflăm.

©Ernest Pafka

©Ernest Pafka

A.F.: Care era starea clădirii Teatrului în momentul intervențiilor?
E.P.: Clădirea a fost permanent întreținută, fără intervenții parazitare. Părțile cele mai afectate ale fațadelor au fost burlanele, jgheaburile și aticele. Tâmplăria era într-o stare de degradare care nu mai permitea reparația. Au fost refăcute tencuielile în câmp și au fost reparate toate decorațiunile parietale din tencuială și din ipsos ale fațadelor. A fost înlocuită tâmplăria exterioară cu tâmplărie din lemn, respectând forma și decorațiunile celei originale. Pe baza foto-documentațiilor existente, s-au refăcut alto-reliefurile alegorice de pe fronton, desfăcute în anul 1922. Au fost refăcute corpurile de iluminat decorative de pe fațade, pe baza unui singur original păstrat. În fața clădirii erau patru stâlpi de iluminat decorativi, din fontă, dintre care s-a păstrat unul singur. Ceilalți au fost refăcuți conform originalului păstrat.

A.F.: Intervenția propusă s-a încadrat în categoria unei restaurări istorice, mergând pe pastișă sau a fost evidențiată intervenția astfel încât să fie vizibilă pentru noile generații?
E.P.: Lucrarea, în ansamblul ei, nu este o reconstrucție în stil. S-au restaurat toate elementele decorative existente și au fost refăcute ,,întocmai” doar unele elemente secundare lipsă. Toate decorațiunile pereților și tavanelor s-au păstrat (în stare bună sau mediocră), erau restaurabile. În clădire erau 24 de corpuri de iluminat diferite, care există și astăzi, în mare parte funcționând cum trebuie. Am considerat că este nevoie de reproducerea ,,întocmai” a celor dispărute. Datorită noilor tehnologii de execuție a sticlei, corpurile noi se pot deosebi de cele vechi doar la o atentă examinare. Această lucrare a fost o provocare datorită complexității ei. După ce au fost refăcute instalațiile electrice, sanitare și de încălzire, a urmat restaurarea finisajelor, a decorațiunilor și a mobilierului.
Lucrările de terazzo (mozaicare) au constat în repararea pardoselilor de pe coridoare, desfacerea și refacerea întocmai a pardoselii decorative a holului de la parter. La holul de la etaj am preferat conservarea pardoselii din terazzo în starea sa și acoperirea cu un covor executat la comandă în Germania, acesta reproducând întocmai decorațiunile pardoselii.
Măștile, aplicele, grilajele ornamentale și de aerisire păstrate au fost reparate (degresare, curățire prin șlefuire și cu acid clorhidric, grunduire, reșlefuire, izolare), iar cele lipsă au fost reproduse conform originalului.
Au fost restaurate sculpturile ornamentale din ipsos și toate decorațiunile pereților și tavanelor (curățire, șpăcluire, completări de volume, remodelare cu ipsos de modelaj, șlefuire manuală, vopsire, acoperire parțială cu un strat de foiță de aur, izolare de protecție).
A fost păstrată și reparată tâmplăria interioară, au fost recondiționate sau au fost completate șildurile, clanțele, oglinzile și cuierele din loje. A fost refăcut tapetul din loje, cortina centrală și cele laterale, draperiile ferestrelor, mocheta sălii de spectacol, toate executate la comandă, respectând modelele și culorile originale.
Au fost demontate scaunele și fotoliile din sala de spectacol și loje (care nu mai erau cele originale) și au fost executate scaune și fotolii noi, conform modelului de la Teatrul de Comedie din Budapesta (proiectat tot de Fellner&Helmer), foarte apropiate de cele originale de la Oradea, cu gabarite mărite față de cele originale, respectând normele actuale. Lucrările de restaurare au fost finalizate în anul 2011, la 111 ani de la inaugurarea clădirii.

©Alexandra Florea

Primăria
Problema construirii unei primării noi s-a pus încă din anul 1860, după unificarea celor patru târguri componente ale orașului, pe locul Palatului Episcopal din Orașul Nou. Amplasamentul a fost ales de către inginerul-șef al orașului, Busch David.
Pentru proiectarea noului sediu, Consiliul Local a lansat un concurs cu termenul de predare a documentațiilor până la 31 martie 1896. Au fost depuse nouă proiecte, dintre care s-au cumpărat patru – Rimanóczy Kálmán Jr., Hübner Jenó, Jaumann Benedek și Láng Adolf. Primăria a hotărât ca pe baza celor patru proiecte, Rimanóczy Kálmán Jr. să întocmească o documentație nouă, acest proiect fiind pus gratuit la dispoziția Primăriei. Execuția lucrării a fost câștigată tot de Rimanóczy. Demolarea fostei reședințe a început la 21 octombrie 1901, iar clădirea a fost construită între anii 1902 și 1903.
Executantul construcției a fost Sztarill Ferenc, cel care propusese inițial ca Primăria să fie amplasată pe locul Hanului Vulturul. Inaugurarea a avut loc în ianuarie 1904, când în fruntea orașului se afla Rimler Károly, cel mai longeviv primar din istoria orașului – iunie 1901-iunie 1919.
Compoziţia arhitectonică se articulează în jurul a trei curţi interioare, clădirea desfăşurându-se pe o suprafaţă de 5.508 metri pătrați. Faţada principală şi cea dinspre Criş sunt cele mai spectaculoase. Clădirea primește stilul neoclasic.
Turnul cu ceas măsoară 50 m și era prevăzut cu o încăpere de veghe pentru pompierul de serviciu al orașului. La nivelul I al turnului se află mecanismul orologiului, denumit „ceasul mamă”. Orologiul de la cota cea mai înaltă cântă la ore fixe „Marşul lui Iancu” şi a fost construit la începutul secolului al XX-lea.

Arhitectul trebuie să aibă respect față de clădirea pe care o creează

A.F.: Privind în viitor, începeți lucrările la Primărie. Povestiți-ne puțin despre ce înseamnă lucrările de reabilitare și modul în care ați ajuns să vă ocupați de acest proiect.
E.P.: Dacă la teatru lucrările de proiectare-execuție au durat 5 ani, la clădirea Primăriei Oradea au avut loc trei intervenții diferite.
Primul proiect, realizat în anul 1997, a constat în reparații capitale la fațadele clădirii (tencuieli, zugrăveli, reparații ale decorațiunilor), practic, o lucrare de conservare și reparare a tencuielilor și a decorațiunilor și o rezugrăvire a fațadelor.
A doua etapă, gândită în anul 2009 și realizată în anul 2011, a constat într-o intervenție de extindere a clădirii, prin acoperirea unei curți interioare. Astfel, s-a realizat la parter o sală de 500 mp – un hol pentru ghișee, relații cu publicul – iar la demisol o sală de mese de 500 mp pentru personalul instituției.
S-a creat un spațiu de primire a publicului prin realizarea unui planșeu de beton armat la nivelul pardoselii parterului actual. Peste hol s-a construit un planșeu cu structură metalică, sprijinit pe stâlpi perimetrali, prevăzut cu luminatoare de sticlă. Pe două laturi ale sălii au fost prevăzute curți de lumină care asigură iluminarea și ventilarea naturală a unor încăperi de la subsol și parter. A fost propusă coborârea cotei curții interioare până la nivelul demisolului și extinderea acestuia cu funcțiuni noi – bufet și grupuri sanitare.
Accesul publicului în holul cu ghișee s-a realizat pe cele două laturi ale coridorului situat la parter, de o parte și de alta a casei scării centrale, prin uși create prin desfacerea parapetelor ferestrelor existente.
Tot în această etapă s-a realizat, prin reabilitarea interiorului Turnului cu ceas, un muzeu al Turnului, un prim pas în vederea introducerii clădirii Primăriei într-un circuit turistic.
A treia lucrare, cea mai complexă, a fost realizată în anul 2018, în urma câștigării unui concurs. Scopul lucrării a fost reabilitarea, restaurarea, consolidarea și introducerea în circuitul turistic a edificiului Primăriei Oradea, beneficiarul solicitând amenajarea unor spații cu destinație turistică în aripa dinspre Piața Unirii.
Lucrarea prevede repararea și, parțial, refacerea pardoselilor din terazzo din zona de hol și coridoare, refacerea decorațiunilor parietale inițiale ale pereților și ale tavanului din zona respectivă a clădirii, pe baza celor existente, reabilitarea tâmplăriei interioare, refacerea pardoselii din sala de consiliu și sala mică de ședințe, inclusiv infrastructura pardoselii. S-a mai solicitat: readucerea la forma inițială a sălii de consiliu și consolidarea acoperișului acesteia; schimbarea actualului mobilier din amfiteatru cu un mobilier similar celui din 1903, cu bănci și pupitre capitonate cu piele, pe baza informațiilor foto-documentare și a lucrărilor similare din epocă. Proiectul prevede și readucerea la forma inițială a acoperișului clădirii la aripa dinspre Piața Unirii – partea centrală, aripile laterale și reabilitarea fațadelor clădirii.

Chiar dacă imobilul este al proprietarului, felul în care arată ne afectează pe toţi

©Alexandra Florea

A.F.: V-ați implicat și vă implicați în continuare în problemele orașului. Sunteți intransigent și categoric atunci când este vorba despre patrimoniu. Refacerea fațadelor centrului istoric Oradea a ajuns o referință la nivel național. Cum vedeți acest program și rezultatele sale?

E.P.: Știți ce se întâmplă, chiar dacă imobilul este al proprietarului, felul în care arată ne afectează pe toţi. Oradea este unul dintre cele mai frumoase oraşe din România din punct de vedere arhitectural. Avem clădiri în stil baroc, clasic, eclectic sau Secession. Imediat după Revoluţie, aceste monumente au intrat în posesia unor oameni care nu au ştiut şi nici nu au învăţat să le preţuiască. Cum s-a întâmplat asta? Trebuia făcut ceva, pentru că au existat multe proiecte de reabilitare a faţadelor, dar nu au dat rezultate. La noi, s-a încercat rezolvarea problemei fațadelor printr-un proiect-pilot, elaborat în baza unei analize-evidenţe cu toate clădirile importante din municipiu.
Sarcina elaborării studiului a revenit firmei noastre. Este mare nevoie de acest studiu, pentru că trăim într-un oraş minunat cu foarte multe monumente, dar prost întreţinute. Dintre cele 1.800 de clădiri pe care le-am studiat, doar 5-6% erau întreţinute aşa cum trebuie. La cele mai multe dintre ele s-au făcut intervenţii neconforme în anii de după Revoluţie. Proprietarii au fost curtați de negustori de gipscarton, PVC, vopsele sau termopane și au stricat arhitectura originală a imobilelor. Foarte multe partere care au devenit magazine, birouri ori ABC-uri, au spart pereţi, au refăcut sau modificat anumite elemente ale imobilelor. Au dispărut vitralii, s-au vândut la preţuri de nimic de către proprietarii care au cumpărat imobilele pe doi lei imediat după Revoluţie şi acum vedem acele vitralii prin Occident. Au dispărut portaluri, iar acum avem sute de case care nu mai sunt simetrice. S-au pus tâmplării albe din PVC pentru că sunt cele mai ieftine, fără să se gândească cineva la arhitectura sau cromatica respectivelor clădiri. Au fost făcute multe mansardări greşite, multe lucarne de prost-gust, cu forme potrivite pentru o casă de munte, nu pentru o arhitectură eclectică sau Secession.
Am realizat câte o fişă pentru fiecare clădire în parte și o listă a clădirilor propuse pentru protejare: fațade protejate, clădiri propuse pentru clasare, ce intervenții sunt posibile și care sunt interzise. Am stabilit o paletă cromatică pentru fiecare stradă, în aşa fel încât zona să aibă un aspect unitar. Ar trebui să existe o taxă de vătămare a patrimoniului, în funcţie de aceste criterii, iar dacă proprietarii nu vor să beneficieze de ofertele de renovare, vor trebui să achite această taxă. Ar fi o modalitate oportună de a determina proprietarii să fie interesaţi să îşi renoveze clădirile. Numai așa, aspectul oraşului se poate schimba.

©Ernest Pafka

A.F.: Cum a decurs colaborarea cu specialiștii din celelalte domenii implicate, întrucât abordarea pluridisciplinară este crucială într-o restaurare de asemenea anvergură?
E.P.: În general, am reușit să avem o colaborare destul de bună cu specialiștii pe care am reușit să-i contactăm. Problema este că, în multe domenii, găsești greu specialiști și, cu atât mai greu, specialiști liberi în momentul în care ai nevoie de ei. Din acest motiv, de multe ori, termenele de execuție ale proiectantului general trebuie reconsiderate. În acest caz, nu a fost nevoie.

A.F.: Ați spus că este greu să găsești meșteri pricepuți în zilele noastre. Ați întâmpinat greutăți în găsirea unei echipe de meseriași care să poată onora cu succes această intervenție?
E.P.: La primele două intervenții de la clădirea Primăriei, am avut o bună colaborare cu antreprenorii – aceștia având sau angajând meseriași buni. La execuția celei de-a treia lucrări, care a început în luna august, nu pot decât să sper că nu vom avea probleme.
A.F.: Care este clădirea „de suflet” de până acum și ce v-a fascinat la ea?
E.P.: Întotdeauna ultima la care lucrez. Dintre cele trei lucrări amintite în acest interviu: Cetatea este lucrarea cea mai mare și cu cele mai multe modificări (în avantajul monumentului) în timpul execuției; Clădirea Teatrului a fost cea mai complexă în execuție și cu satisfacții datorită calității execuției; Clădirea Primăriei este cea mai interesantă, datorită posibilităților de regenerare, de integrare a unei funcțiuni noi, posibilitatea recuperării monumentului pentru contemporaneitate.

Lucrarea de arhitectură nu se termină decât la recepția finală. Câteodată… nici atunci!

A.F.: Credeți că arhitectul trebuie să aibă un profil moral deosebit? Care ar fi acela?
E.P.: Cred că arhitectul trebuie să aibă respect față de clădirea pe care o creează sau o restaurează, dar în aceeași măsură și față de beneficiar. Realizarea proiectului trebuie făcută cu seriozitate, într-o strânsă comunicare cu specialiștii cu care colaborează pentru finalizarea unui proiect pluridisciplinar. Și, nu în ultimul rând, este foarte importantă urmărirea în execuție a lucrărilor și rezolvarea rapidă a problemelor apărute. Lucrarea nu se termină decât la recepție. Câteodată… nici atunci.

A.F.: Există principii comune care se aplică tuturor proiectelor dumneavoastră?
E.P.: Consider că fiecare proiect este diferit și trebuie abordat ca atare, chiar dacă principiile de bază ale proiectării sunt aceleași. În cazul lucrărilor de restaurare sau de intervenții pe monument, lucrarea trebuie începută cu o documentare amănunțită și serioasă și un releveu complet (tehnica ne ajută). Întotdeauna am încercat o colaborare cât mai bună cu specialiștii, cu beneficiarul și cu executantul. Recunosc că nu ne-a reușit întotdeauna. Suntem optimiști, mai încercăm.

 

©Ernest Pafka

Ce sfat să le dau? Simplu: să respecte legea!

A.F.: Aveți câteva sfaturi pentru locuitorii Oradei (mă refer la proprietarii de imobile istorice), în ceea ce privește restaurarea de arhitectură?
E.P.: Doresc să vă răspund puțin diferit. În Oradea, pe baza ,,Legii Udrea” (sună groaznic!), există un program inițiat și condus de Primărie, privind reabilitarea fațadelor clădirilor situate în centrul istoric, care include și clădiri aflate în proprietatea particulară a unor persoane fizice sau juridice. Se oferă multiple facilități financiare și organizatorice proprietarilor. Mulți proprietari încearcă să modifice proiectul în detrimentul calității, nu vor să-și demonteze „termopanele”, doresc doar să zugrăvească fațadele fără refacerea sau repararea tencuielilor, schimbă culoarea propusă de arhitect etc. De fapt, ar dori ca Primăria să le reabiliteze fațadele pe banii ei. Ce sfat să le dau? Simplu: să respecte legea!

A.F.: Ați avea câteva sfaturi pentru tinerii arhitecți care doresc să urmeze o carieră în restaurare?
E.P.: Cei care se complac să fie simpli desenatori ai ideilor beneficiarilor: să nu se apuce sau să se lase… Celor care vor să o facă pentru bani: nu în România!
Celor serioși: răbdare și multă muncă, practică la firme cu lucrări serioase, colaborare cu specialiști, seriozitate, interes, prezență pe șantier, fără compromisuri.

Comments

comments

Comments are closed.

Powered by Jasper Roberts - Blog