RDW

Frânturi de arhitectură orădeană la început de secol XX

Dosar tematic

Frânturi de arhitectură orădeană
la început de secol XX

text și foto: Mircea Pașca

Frigyes Spiegel (1866, Pesta – 1933, Budapesta) a obţinut diploma de arhitect în 1887 la Universitatea Politehnică din Budapesta. În 1895, a deschis un birou de proiectare, împreună cu Fülöp Wéinreb. Au proiectat mai multe imobile de închiriat, folosind ornamente tipice Art Nouveau. Frigyes Spiegel a colaborat cu Gézá Márkus, iar după moartea acestuia, cu Károly Englerth. După instaurarea, în Ungaria, a regimului de dreapta, în frunte cu Horthy, s-a stabilit la Oradea, unde a proiectat câteva clădiri. Ulterior, s-a reîntors în Ungaria. Opera lui Frigyes Spiegel a acoperit un areal vast: clădiri publice oficiale, teatre, restaurante, imobile de raport, vile, decoruri de film şi teatru. Spiegel a fost un artist complex, cu preocupări în diverse domenii: arhitectură, amenajări interioare, arte aplicate, bijuterii etc. S-a remarcat prin faptul că a proiectat la Budapesta primul imobil cu faţadă decorată în manieră Art Nouveau, Casa Lindenbaum (1896-1897) şi prin concepţia modernă privind organizarea spaţiului interior al imobilelor şi locuinţelor. Clădirile proiectate de acesta se află la Budapesta, Debrecen, Szeged, Novi Sad, Cluj-Napoca (Teatrul de Vară – astăzi Opera Maghiară, 1909-1910).
La Oradea, Spiegel a proiectat: Casa Sonnenfeld (1898-1899); Casa Konrád (1909-1910); Casa Lajos Veiszlovits (1910-1911); Palatul Sonnenfeld (1911-1912); Casa Markovits-Mathéser (1911); imobilul de pe str. R. Ciorogariu, nr. 28 (1912); imobilul de pe str. Mihai Eminescu, nr. 3 (1922-1923); casa de pe Str. Postăvarului, nr. 13 (1923).
Casa Sonnenfeld, str. Aurel Lazăr, nr. 7
Clădirea, construită în perioada 1898-1899 (proiect din 1898), este prima în stil Secession din Oradea. Iren Spiegel, soţia lui Adolf Sonnenfeld, era sora arhitectului casei, Frigyes Spiegel. Casa este o excepţie în Oradea, un caz singular. Adolf Sonnenfeld a fost proprietarul tipografiei cu acelaşi nume din Oradea, tipografie modernă şi renumită în epoca dinainte de Primul Război Mondial, dar şi după 1919.
Casa Sonnenfeld este exemplul de locuinţă aristocratică, cu demisol înalt şi parter. Prin formele curbilinii ale elementelor de la exterior şi interior, prin folosirea cărămizii aparente la faţadă, ea aminteşte de Art Nouveau-ul belgian şi cel francez şi se încadrează în perioada de început a operei lui Spiegel, când acesta a fost puternic influenţat de Art Nouveau-ul occidental. Este singura clădire proiectată la Oradea de către arhitect în această manieră.
În ceea ce priveşte concepţia planimetrică și organizarea spaţiului interior, casa era cea mai modernă şi mai originală în Oradea, la 1900. În centru există holul cu două niveluri, cu luminator, încăperile situându-se la niveluri diferite, alternate.

Marcell Komor (1868, Pesta – 1944, Deutschkreutz) şi Dezső Jakab (1864, Vadu Crişului – 1932, Budapesta) sunt cei mai importanţi arhitecţi din Ungaria de la începutul secolului al XX-lea, reprezentanţi ai Secession-ului maghiar, ai „Stilului Lechnerian”. Komor a obţinut diploma în 1891, la Universitatea Politehnică din Budapesta. A lucrat în mai multe birouri de arhitectură şi în cadrul biroului lui Lechner. A scris numeroase articole în reviste de specialitate, sub pseudonimul „Ezrey”. Dezső Jakab a obţinut diploma în 1893, la Universitatea Politehnică din Budapesta. A colaborat şi cu Lechner. În 1897, Komor şi Jakab au deschis un birou de arhitectură, care a funcţionat până la sfârşitul războiului, colaborarea celor doi dovedindu-se fructuoasă. Jakab şi Komor au fost doi dintre arhitecţii care au preluat şi folosit, cel mai fidel, limbajul stilistic al maestrului lor, Ödön Lechner.
Au avut numeroase proiecte, comenzi, câştigând mai multe concursuri. Clădirile proiectate au fost case, imobile de închiriat, teatre, bănci, sinagogi, şcoli, hoteluri, primării, diverse instituţii. Pe teritoriul României, au proiectat Primăria din Târgu Mureş (1906-1908), Palatul Culturii din Târgu Mureş (1911-1913), Banca de Scont din Timişoara (1906-1908), Teatrul din Deva (1910-1911).
La Oradea, au proiectat: Casa Adorján I (1902-1903), Casa Adorján II (1904-1905), Palatul Stern (1904-1905), fosta Cameră de Comerţ şi Industrie (1906-1907), Palatul Vulturul Negru (1907-1908), Casa Schwarz (1910-1911).

 

Casa Adorján

Casa Adorján I, Str. Patrioţilor, nr. 6/Str. Moscovei, nr. 4 (1902-1903)
Este prima clădire proiectată de arhitecţii Marcell Komor şi Dezső Jakab la Oradea. Proprietarul a fost Emil Adorján, avocat şi om de afaceri evreu, cel care a ridicat Palatul Vulturul Negru. Între 1902 și 1903 a fost construită Casa Adorján I, iar apoi Casa Adorján II (1904-1905, Str. Patrioţilor, nr. 6). În Casa Adorján I, proprietarul a avut locuinţa şi biroul de avocatură. Antreprenorul ambelor clădiri a fost arhitectul orădean Ferenc Sztarill. Cele două clădiri, asemănătoare prin forme şi prin limbajul ornamental, formează unul dintre cele mai spectaculoase şi mai decorate colţuri ale oraşului, din anii 1900.
Proiectul (semnat de arhitecţi la Budapesta, datat în 4 şi 10 august 1902) depus pentru autorizaţia de construire (30 octombrie 1902) este diferit de clădirea construită, dar prezintă aceeaşi concepţie de bază (casa proiectată este mai mică decât cea construită).
Faţada prezentată de proiectul din 1902 este diferită de cea existentă, mai simplă, având o compoziţie simetrică, ritmată prin bandouri, ancadramente din cărămidă aparentă, atice curbilinii și decorată cu elemente florale. Imobilul construit are subsol înalt, parter, un etaj şi parţial un al doilea etaj doar spre stradă, mai scund, tratat sub forma unui atic înalt. Modalitatea de tratare a faţadelor este cea care face deosebită această construcţie: organizarea în registre orizontale, ritmarea cu panouri decorative, ancadramente, benzi ondulate, linia curbilinie a cornişei şi aticelor. Casa Adorján I este una dintre clădirile cel mai bogat decorate din anii 1900, din Oradea, cu un limbaj plastic care urmează stilul lui Ödön Lechner.

Zoltán Bálint (Bleier) (1871, Oradea – 1938, Budapesta) şi Lajos Jámbor (Frommer) (1869, Pesta – 1955, Budapesta) au studiat la Universitatea Politehnică din Budapesta. După o perioadă în care fiecare a lucrat în cadrul birourilor unor arhitecţi maghiari consacraţi (Zoltán Bálint la Korb şi Giergl, iar Lajos Jámbor la Hauszmann şi Alpár) s-au asociat în 1897, lucrând împreună până în 1934. Stilul lor s-a modificat în timp. Au realizat imobile în manieră Lechneriană, Art Nouveau, eclectice sau caracterizate prin geometrism și stilizarea ornamentelor. Au proiectat Pavilionul Maghiar de la Expoziţia Internaţională de la Paris (1898, Premiul I, construit în 1900). Cei doi erau membri ai Lojii masonice Demokratia din Budapesta.
Pe teritoriul României au proiectat: Hotelul „Regele Ştefan”, azi Minerul, din Baia Mare (1906-1908); Biserica Greco-Catolică (azi Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”) din Baia Mare (1906-1908); Hotelul Panonia, azi Hotel Dacia, din Satu Mare (1899-1900); Complexul balnear de la Ocna Sibiului (1907-1911).

La Oradea, au proiectat sediul Lojii Masonice (1901) şi Palatul Füchsl (1902-1903).

Palatul Füchsl, Str. Independenţei, nr. 11-13, colţ cu Piaţa 1 Decembrie (1902-1903)
Este printre primele clădiri în stil Secession din Oradea. A aparţinut fraţilor Arnold şi Mór Füchsl, importanţi comercianţi de vinuri. Antreprenor a fost orădeanul Vilmos Rendes. Edificiu de mari dimensiuni, având spre stradă parter şi două etaje, acesta ascunde, sub aparenţa unei faţade unitare, două imobile de raport, fiecare cu o curte interioară şi cu intrare proprie. La subsol, sub ambele imobile, se găseau pivniţele pentru vin, de mari dimensiuni şi cămările pentru lemne şi cărbuni. Parterul are spre stradă spaţii comerciale. Iniţial, pe colţ şi spre Piaţa 1 Decembrie a funcţionat Cafeneaua Bihar, având unul dintre cele mai frumoase interioare Secession. La etajul întâi şi etajul al doilea se găseau apartamente.
Ceea ce face interesant acest imobil este modul de realizare a faţadei şi simbolistica ornamentaţiei, care evidenţiază personalitatea proprietarilor. Stilul clădirii este Secessionul maghiar de factură Lechneriană. Pe colţ, imobilul este rotunjit, linia superioară a aticului este vălurită, iar la nivelul acoperişului este marcat de un coif conic, încununat cu un lanternou din tablă zincată, sub formă de bulb. Acesta avea un fleuron, astăzi dispărut, reprezentând caduceul lui Mercur (zeul comerţului, protector al călătorilor). Faţada se remarcă prin aticul protejat de streaşina curbilinie și puternic reliefată și prin ornamentaţia bogată, curbilinie, vegetală, simbolică, care este legată de proprietari şi de activitatea lor (viţă-de-vie şi struguri, monograma proprietarilor „FT” – fraţii Füchsl). Feroneria este în aceeaşi manieră, tipică Artei 1900

Valér Mende (1886, Pinkóc – 1918, Viena) a făcut parte din generaţia de tineri arhitecţi care au căutat să creeze un stil modern, inspirându-se direct din arhitectura ţărănească. A aparţinut cercului „Tinerilor”, al cărui lider a fost Károly Kós. Între 1904 și 1908 a studiat la Universitatea Politehnică din Budapesta, unde a obţinut diploma de arhitect, în 1908. În 1909 şi-a început activitatea, deschizând un birou individual de arhitectură.
La Oradea a proiectat: faţada fostei Bănci de Economii a Comitatului Bihor (1909-1910); Casa dr. Nemeş (1909); Casa dr. Ertler (1910); Casa Fodor, fosta Bancă Agricolă de Economii din Oradea (1910); Casa Róth (1912-1913); extinderea casei Várnai (1912).

Casa dr. Mór Ertler, str. Ep. Mihai Pavel, nr. 8 (1910)
Clădirea cu subsol, parter şi două etaje este un imobil cu apartamente de închiriat, cu trei aripi și o curte interioară. Era proprietatea medicului Mór Ertler, care își avea aici domiciliul şi cabinetul medical. Proiectul din 1910 este semnat de către Valér Mende, iar antreprenorul a fost firma Incze Lajos şi Asociatul. Clădirea se remarcă prin simplitate, echilibru, prin jocul elementelor volumetrice şi al golurilor şi este agrementată cu detalii decorative discrete (în tencuială, feronerie, elemente din lemn, vitraliu).

László Vágó (1875, Oradea – 1933, Budapesta) şi József Vágó (1877, Oradea – 1947, Salies de Béarn, Franţa) s-au născut la Oradea, într-o familie de evrei. László Vágó a urmat cursurile de arhitectură la Şcoala Superioară de Industrie a Construcţiilor din Budapesta şi a obţinut diploma în 1893, iar József Vágó la Universitatea Politehnică din Budapesta, obţinându-şi diploma în 1900. Primele proiecte ale fraţilor Vágó sunt puternic influenţate de stilul lui Lechner. József Vágó a colaborat cu acesta, dar s-a îndepărtat de stilul său şi a fost influenţat puternic de arhitectura Secession vieneză. În 1902, cei doi fraţi au înfiinţat un birou de proiectare, în cadrul căruia au colaborat până în 1911. După acest an, fraţii Vágó nu au mai lucrat împreună, fiecare continuându-şi individual activitatea de arhitect. După 1918, József Vágó s-a stabilit în Italia, apoi în Ungaria şi Franţa. În 1926, la concursul pentru Palatul Societăţii Naţiunilor de la Geneva, a obţinut Premiul I ex aequo, alături de alte opt proiecte. László Vágó a continuat să lucreze la Budapesta.

La Oradea au proiectat: Casa Lajos Weinberger (1904-1905); Casa Darvas (1909-1910); Palatul Moskovits Adolf şi fiii (1910-1911); Şcoala de Jandarmi (în prezent Universitatea din Oradea, 1911-1913).

Fosta Şcoală de Jandarmi (azi Universitatea din Oradea), Str. Universităţii, nr. 1 (1911-1913)
Şcoala de Jandarmi din Oradea este ultima, cea mai mare şi mai modernă lucrare a lui József Vágó la Oradea. Este cel mai complex proiect realizat de arhitect până în 1914. Ansamblul a fost apreciat şi publicat în revistele de specialitate de arhitectură: Der Architekt, nr. XX, 1914; Magyar Iparművészet, 1916; L’ Architecture D’ Aujourd’ hui, nr. 2, martie, 1933.
Au fost construite 12 pavilioane. Patru clădiri principale şi pavilioanele de poartă au fost dispuse simetric în jurul unei pieţe centrale circulare – de fapt, o „curte pentru exerciţii”. Clădirea şcolii propriu-zise este amplasată la stradă. Pavilioanele de pază de la poartă sunt dispuse simetric, de o parte şi de alta a clădirii şcolii. Două mari imobile (cazărmi), care adăposteau dormitoarele elevilor şcolii şi spaţiile anexe sunt dispuse faţă în faţă, simetric, de o parte şi de alta a axului central al ansamblului. Pavilionul băii, infirmeriei şi cabinetului medical a fost proiectat în ax cu clădirea şcolii, în faţa acesteia. În afara acestui cadru, în parcul din jur se găsesc alte construcţii, tratate sub forma unor vile, de inspiraţie rustică: pavilionul comandamentului, pavilionul cantinei şi frizeriei şi patru vile destinate subofiţerilor, amplasate în partea de nord a ansamblului, pe o linie paralelă cu principala clădire a şcolii.
Stilistic vorbind, Şcoala de Jandarmi se încadrează între celelalte clădiri proiectate de J. Vágó, în perioada de maturitate a creaţiei sale dinainte de război (vila Schiffer, Casa de vară a clubului din Lipótváros din Budapesta, Palatul Moskovits, Casa Darvas din Oradea). Şcoala de Jandarmi poate fi încadrată în arhitectura Secession de expresie geometrică și influenţă vieneză.

Vitraliu din sala de rugăciune din Palatul Ullman

Franz Löbl (Ferenc Löbl) s-a născut la Oradea în data de 8 decembrie 1882. A făcut studiile liceale la Şcoala Reală din oraş. La vârsta de 19 ani a plecat la Budapesta, unde a studiat la Universitatea Politehnică (Budapesti Műegyetem). În 1904, a obţinut diploma de inginer. S-a stabilit la Viena, unde a studiat arhitectura şi a lucrat timp de şapte ani cu diverşi arhitecţi şi profesori. După cei şapte ani de practică, a început să lucreze singur, având propriul birou de proiectare, începând cu 1911. În 1939, Franz Löbl ar fi dorit să emigreze în Marea Britanie, dar nu a reuşit şi a rămas în Viena în timpul războiului. A fost deportat într-un lagăr de concentrare, în 1942, la Izbica (Krasnystaw, Lublin, Polonia), unde a murit. La Oradea a proiectat Palatul Ullmann.

 

Palatul Ullmann, Piaţa 1 Decembrie, nr. 9 (1912-1913)
Este una dintre cele mai reprezentative construcţii în stil Secession din Oradea, imobil spectaculos prin amplasamentul său şi concepţia arhitecturală. Este o clădire unică în Oradea prin stilul faţadei, care aparţine Secessionului vienez. Se poate observa și influenţa arhitectului vienez Hubert Gessner. A fost construit de firma „Kurländer şi Ullmann”, de Sándor (Alexandru) Ullmann. Firma „Kurländer şi Ullmann” comercializa produse de băcănie, coloniale şi mărfuri exotice. Sándor Ullmann a fost, ca şi tatăl său, preşedintele Comunităţii Evreieşti Ortodoxe din Oradea.
Conform proiectului din 1912, la subsol au fost prevăzute spaţii de depozitare, iar la parter magazine și depozitul mare. Etajul al doilea era ocupat, în întregime, de apartamentul lui Sándor Ullmann. Aici se găseau o sală de rugăciune („casă de rugăciune”), o baie rituală (mikva), un loc pentru cortul destinat sărbătorii Sucot și o terasă-grădină.
Ceea ce individualizează clădirea sunt cele două basoreliefuri din pirogranit (menorah cu şapte braţe, flancată de doi lei) de pe bovindouri. Palatul Ullmann este singura clădire civilă din Oradea marcată cu acest simbol.

Kálmán Rimanóczy junior (1870, Oradea – 1912, Viena) a făcut studiile primare şi medii în Oradea. A studiat apoi la Şcoala Superioară Tehnică de la Charlottenburg, lângă Berlin, obţinând diploma de arhitect în 1891 (sau 1892). Stagiul l-a făcut la Budapesta, în biroul profesorului universitar, arhitectul Gyözö Czigler. În 1894, Kálmán Rimanóczy junior a obţinut o altă diplomă de arhitect.
Kálmán Rimanóczy junior a proiectat şi a ridicat, la Oradea, importante clădiri publice şi clădiri destinate locuirii. Printre proiectele sale amintim: fostul Palat al Finanţelor Publice, Str. Republicii, nr. 35 (1899-1900); Primăria Municipiului Oradea, Piaţa Unirii, nr. 1 (1902-1903); Spitalul de Neuropsihiatrie (1902-1904), str. Louis Pasteur, nr. 26; Biserica romano-catolică „Pogorârea Sfântului Duh” (1903-1905), str. Dunărea, nr. 1; Reşedinţa Episcopiei Ortodoxe Române, fostul Palat K. Rimanóczy junior (cca. 1901), str. Roman Ciorogariu, nr. 3; Palatul Episcopiei Greco-Catolice (1903-1905), Piaţa Unirii, nr. 3; Palatul Miksa Moskovits, str. Parcul Traian, nr. 2 colţ cu Str. Republicii (1904-1905) etc.; Palatul K. Rimanóczy senior, Str. Republicii colţ cu Parcul Traian, nr. 1 (1905); fostul Sediu al Asociaţiei Economice a Judeţului Bihor – azi Dispensarul de Pneumologie (1906), Aleea Ştrandului, nr. 18; fosta Casă Centrală de Economii din Oradea, Piaţa Regele Ferdinand, nr. 4 (1906-1907, extindere în 1912); Baroul (1908-1909), str. George Enescu, nr. 1; Palatul Apollo, Str. Republicii, nr. 12 (1912-1914); fosta casă Bölöny, str. M. Eminescu, nr. 5 (1912). În afara Oradei, arhitectul a proiectat Palatul Primei Case de Economii din Debrecen (1908-1910); Spitalul de Boli Mintale de la Sighetu Marmaţiei şi a renovat/reamenajat cinci castele.
Kálmán Rimanóczy junior se încadrează în Arhitectura 1900 prin unele proiecte ale sale, fără a fi însă un arhitect care adoptă integral modalitatea de expresie a Secessionului/Art Nouveau-ului. El rămâne un arhitect de formaţie eclectică. A realizat construcţii al căror limbaj plastic este variat, eclectic, multe cu elemente istoriciste. A proiectat în stilul epocii, în concordanţă cu moda din anii respectivi şi cu preferinţele comanditarului. A dovedit preferinţa pentru neogotic, arhitectura veneţiană, din care s-a inspirat, fapt vizibil la fostul Palat K. Rimanóczy junior şi la Palatul K. Rimanóczy senior. A fost unul dintre cei mai importanţi antreprenori și constructori orădeni, a deţinut fabrici de cărămidă, sobe şi cherestea, mobilă.

Casa Ferenc Schwartz, str. M. Eminescu, nr. 15 (1900)
Casa a fost construită pentru Ferenc Schwartz, un mare moşier (Kálmán Rimanóczy junior a proiectat şi realizat la începutul secolului al XX-lea un castel/conac pentru Schwartz, pe domeniul acestuia).
Proiectul este datat 5 martie 1900 și reprezintă o reşedinţă aristocratică de mari dimensiuni, cu planul în forma literei L, cu numeroase încăperi şi dependinţe. Faţada casei existente este parţial diferită de cea din proiect şi se remarcă prin tratarea cu cărămidă aparentă klinker, gălbuie, la ferestre existând ancadramente din cărămidă roşie, partea superioară fiind tratată în tencuială şi stuc. Elementele decorative rafinate fac trimitere la o arhitectură romantică, neogotică, dar şi la moda anilor 1900.

Ferenc Sztarill (Oradea, 1859/1860?-1943) şi-a făcut studiile la Oradea. De la 15 ani a lucrat ca ucenic pe lângă arhitectul orădean Ferenc Knapp. Ulterior a devenit asociat în firma acestuia. A lucrat şi la Budapesta, pe lângă arhitectul Jozsef Ámán, timp de doi ani. În acest timp, a obţinut diploma de meşter zidar/meşter constructor, iar apoi a susţinut examenul de arhitect. Din 1897, a început să lucreze pe cont propriu. Sztarill a fost unul dintre cei mai importaţi antreprenori și constructori din oraş şi se distinge prin numărul mare de proiecte pe care le-a semnat. Proiectele sale acoperă diverse tipuri de construcţii (biserici, capele, unele clădiri de interes public), dar mai ales clădiri de locuit – vile, case, imobile de raport.
Sztarill a proiectat şi construit în Oradea numeroase imobile în manieră eclectică sau folosind limbajul Arhitecturii 1900. A fost influenţat de arhitecţii de renume, la ale căror proiecte a fost antreprenor (Marcell Komor şi Dezső Jakab şi probabil fraţii Vágó), preluând de la aceştia elemente decorative şi limbajul arhitectural. Dintre numeroasele sale lucrări amintim: fostul Institut/Azil „Sf. Ladislau” şi Capela „Sf. Ladislau” (1900); Fostul Palat Sztarill – fosta cafenea „Emke” (1902); casa Poynar (1907); Palatele Gerliczy I şi II (1906-1908); imobilul Goldstein (1910-1911); casa Kolozsvary (1910); casa Balassovits (1910-1911); imobilul Andrényi (1912-1913); sala de spectacole a fostului Cerc Catolic/azi Sala Filarmonicii din Oradea (1914). După Primul Război Mondial, Sztarill şi-a continuat activitatea de arhitect în Oradea. În perioada interbelică, a proiectat câteva imobile de raport şi mai multe biserici ortodoxe române, în judeţul Bihor.

Casa Poynar, str. N. Grigorescu, nr. 6, colţ cu Piaţa Regele Ferdinand (1907)
Familia Poynar era o veche familie de origine aromână. Cel care a construit imobilul a fost János Poynar. Proiectul semnat de către Sztarill datează din 1907. Construcţia a început în aprilie 1907, fiind terminată în noiembrie 1907. Din punct de vedere stilistic, casa Poynar se încadrează în arhitectura Secession, fiind influenţată de stilul lui Komor şi Jakab. La parter și mezanin erau magazine, la etajul întâi un singur apartament, iar la al doilea – două. Clădirea se remarcă prin amplasarea pe colț, pe o parcelă mică, prin volumul scos în consolă, formele curbilinii ale aticului și tratarea particulară a colțului.

Imobil strada Pescărușului

Imobil cu două etaje, Str. Pescăruşului, nr. 14 (1914)
Imobilul este ultimul construit înainte de Primul Război Mondial, pe Str. Pescăruşului, creată la începutul secolului al XX-lea. Clădirea, cu planul în forma literei „L”, este reprezentativă pentru stilul târziu al lui Rendes. Plastica fațadelor poate fi încadrată în modul de expresie al Secessionului târziu, care combină formele geometrice cu elemente preluate din limbajul clasic. La parter sunt magazine, iar la fiecare etaj erau, inițial, două apartamente.
Proiectantul şi constructorul imobilului este inginerul orădean Vilmos Rendes. Acesta a fost unul dintre cei mai activi antreprenori și proiectanţi orădeni, azi necunoscut. Printre lucrările sale se numără: imobilul de pe str. Vasile Alecsandri, nr. 21 (1910), cel de pe str. Roman Ciorogariu, nr. 25 (1912), casa de pe str. George Enescu, nr. 30 (1913), faţada Băncii Bihoreana (1914), faţada casei cu etaj din Piaţa Unirii, nr. 6 (1917).

Arhivele Naţionale – Direcţia Judeţeană Bihor (A.N.DJ.Bh.), Fondul Primăria Oradea, inventar 141, 142
CONSTANTIN, Paul, Arta 1900 în România, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1972

FEHÉR, Dezső, Bihor – Biharmegye, Oradea – Nagyvárad, Kulturtörténete és Öregdiákjainak. Emlékkönyve (Istoria culturală a judeţului Bihor, a Oradei şi albumul memorial al vechilor săi elevi), Oradea, 1933-1937

FIRU, Nicolae, Oradea Mare, Bucureşti, Cultura Naţională, 1924

FLEISZ, János, Város, kinek nem látni mását. Nagyvárad a dualizmus korában (Oraşul căruia nu-i găsim pereche. Oradea în perioada dualismului), Nagyvárad, Charta Könyvkiadó, 1997
GERLE, János, KOVÁCS Attila, MAKOVECZ Imre, A Századforduló Magyar Építészete (Arhitectura maghiară la cumpăna secolelor al XIX-lea şi al XX-lea), Budapest, Szépirodalmi Könyvkiadó – Bonex, 1990

Istoria oraşului Oradea, coordonatori Liviu BORCEA, Gh. GORUN, Oradea, Ed. Cogito, 1995

KORMÁNYOS, László, Városfejlesztés Nagyváradon a 20. század elején (Dezvoltarea oraşului Oradea la începutul secolului al XX-lea), în colecţia Caietele Partium, nr. 39, Oradea, 2005

MORAVÁNSZKY, Ákos, Competing Visions: Aesthetic Invention and Social Imagination in Central European Architecture, 1867-1918, The MIT Press, Cambridge, Massachusetts, London, England, 1998

PÉTER, I. Zoltán, Nagyvárad 900 évés múltja és épített örörksége (Trecutul de 900 de ani al Oradei şi moştenirea construită), Budapest, Noran Kiadó, 2005

PÉTER, I. Zoltán, Szecessziós építészet Nagyváradon (Arhitectura Secession la Oradea), Oradea, Ed. Varadinum Script, 2011

TRIPON, Aurel, Monografia almanah a Crişanei, Oradea, 1936

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog