Articole tematice

„Cum să vă povestesc urmarea fără să mă întorc înapoi…”

2. Detaliu al zonei de acces principal. Detail of the main access area.

„How can I tell the continuation

without looking back…”

... afirmă Fărâmă, (aparent) insignifiantul erou al lui Mircea Eliade, de față cu „Economu”1, potentatul politic a cărui poreclă sugerează o gândire limitată la termeni financiari (imediați), atunci când i se cere, cu nerăbdare și ca de atâtea alte ori, să își continue mai degrabă narațiunea și astfel să mutileze trecutul în favoarea unui prezent care uită prea ades că nu este altceva decât rodul acestuia.

Dialogul dintre Fărâmă și „Economu” (sau, mai degrabă, monologul celui dintâi, probabil deja conștient de fractura de comunicare determinată de diferența dintre cele două perspective) se desfășoară la relativ scurt timp după al Doilea Război Mondial, deci, de acum, în vremea altor generații și chiar într-un alt regim politic, dar, din anumite puncte de vedere, lucrurile nu par să se fi schimbat prea mult. Alte persoane influente (în varii sensuri) ignoră trecutul în numele unui prezent și al unui viitor pretinse a fi superioare și alți oameni obișnuiți încearcă să cuprindă acel gen de geografie sacră care ajută la înțelegerea istoriei unui loc și chiar a istoriei proprii2, iar fractura de comunicare dintre unii și alții pare chiar să se fi adâncit.

De exemplu, chiar și pentru un specialist în domeniu, decizia de la data respectivă a Consiliului General al Municipiului București, grup de persoane cu greutate politică, de a face abstracție de legislația care, pe atunci, impunea consultarea ministerului de resort în cazul exproprierilor din porțiuni de țesut urban în care se aflau monumente istorice, este de neînțeles. În fond, chiar și numai logica elementară sugerează faptul că statutul juridic de protecție nu poate fi anulat în cazul oricărui imobil, chiar dacă acela care solicită declasarea este însuși proprietarul. Primăria Municipiului București, instituție condusă nu de un om oarecare, posesoarea Halei Matache3 în urma exproprierii, a făcut uz de dreptul său legal de a declanșa procedura în cauză, a fost informată încă din primăvara anului 2011 cu privire la faptul că imobilui respectiv îndeplinește condițiile impuse de statutul de monument istoric și chiar a declarat public, în vara următoare, că hala urmează să fie menținută pe amplasamentul ei inițial, conservată și restaurată4. Cu toate acestea, în mod inexplicabil, Primăria Municipiului București, altfel, instituție menită să administreze un oraș, nu a fost aptă să protejeze monumentul istoric de agresiunile care au adus-o în starea de azi. Mai mult, deși a primit încă din data de 3 februarie 2012 avizul favorabil pentru execuția intervenției de urgență5 necesară pentru salvgardarea halei până la elaborarea unui proiect de prezervare culturală complet, Primăria Municipiului București și-a eliberat autorizația de construcție aferentă, cu numărul 162/933, abia în data de 13 martie 2012.Alte două săptămâni mai târziu, un anunț aproape timid formulat de „Libertatea”, pe 25 martie 2012, ne informa că șantierul va începe în aproximativ o lună6. Tergiversările înregistrate până în prezent îndreptățesc pe deplin comentariul unui cititor al acestui scurt articol care atrage atenția asupra faptului că, în curând, singurul lucru care va mai putea fi păzit va fi terenul. Supărător este și faptul că, în ciuda ultimelor evenimente, nu există nici acum certitudinea că monumentul istoric Hala Matache va fi efectiv salvat de la distrugere totală. Astfel, cei preocupați de soarta sa au semnalat încă din vara anului 2011 faptul că acesta este agresat și au solicitat pază continuă, menționată în știrea semnalată. De altfel, intervenția de urgență în cauză nu ar fi fost necesară dacă Primăria Municipiului București ar fi respectat prevederile legislației care se referă, cum este și firesc, și la obligațiile proprietarilor de bunuri culturale clasate. Nu în ultimul rând, dincolo de cele șapte luni și jumătate scurse deja între comunicatul de presă menționat și eliberarea autorizației de construcție pentru intervenția de urgență, de acum din păcate vitală, nu există certitudinea că vor exista fondurile necesare pentru realizarea lucrărilor și, evident, pentru protejarea ulterioară a halei. În ceea ce privește primul aspect, trebuie subliniat și faptul că toate încercările de a asigura resursele financiare respective s-au lovit de refuzul reprezentanților Primăriei la numeroasele discuții care au avut loc și pe această temă. Donațiile nu pot fi acceptate decât cu acordul Consiliului General al Municipiului București - o prevedere legală înțeleaptă - dar Primăria a respins solicitarea de a demara procedurile necesare în acest sens fără ca, în schimb, să fie prezentată o altă strategie sau chiar o altă soluție. Și, chiar dacă fondurile pentru intervenția de urgență vor fi identificate și șantierul va fi deschis în jur de 25 aprilie 2012, nimic din trecutul recent al monumentului istoric nu garantează că acesta nu va fi agresat și după încheierea acestor lucrări. Pe scurt, nimic nu indică faptul că nu vom asista la o nouă mutilare definitivă a trecutului de care se mai bucură Bucureștiului și deci la imposibilitatea de a nara corect urmarea unei povești dispărute din geografia reală și din cea mitică a orașului.

În timp ce Hala Matache se află între viață și moarte, în alt colț din aceeași lume, un om obișnuit contribuie la scrierea istoriei pentru generațiile viitoare îngrijind un monument istoric mult mai modest7. Nu este o clădire publică și nu a fost nici măcar reședința unei personalități. A fost doar locuința unui alt om obișnuit care s-a simțit dator să ofere străzii, orașului și trecătorilor o imagine plăcută (imaginile 1 și 2) în ciuda unor restricții financiare, trădate nu doar de dimensiunile modeste ale parcelei și ale încăperilor (una dintre cele cu caracter de reprezentare are mai puțin de 10 metri pătrați), ci și de aspectul exterior al părții secundare a clădirii respective (imaginea 3). Nu știm exact cât timp s-a bucurat primul proprietar de edificiul conceput și construit la comanda sa la începutul secolului al XX-lea și, după toate probabilitățile, nu a fost vorba nici măcar de două decenii, dar locuința a încăput apoi pe alte mâini bune. Astfel, când i-a sosit vremea, clădirea a fost modernizată cu dragoste, o dovadă în acest sens fiind, de exemplu, soba din spațiul central (imaginea 4), sensibil mai „modernă” în raport cu suratele ei mai bătrâne (imaginea 5), dar ale cărei detalii de factură neoclasică trădează dorința de asortare cu arhitectura de interior a încăperii în care a fost introdusă (imaginea 6). Dincolo de modernizarea constituită de alimentarea cu gaze a sobelor, modernizare care probabil a prilejuit și montarea celei detaliate anterior, locuința a fost și renovată cu grijă, tapetele „noi” fiind de aceeași calitate, inclusiv din punct de vedere estetic, cu cele inițiale (imaginea 7). Este posibil ca aceste intervenții să se fi produs în perioada interbelică, atunci când imobilul se afla deja la al treilea stăpân, un general de Roșiori care însă, foarte probabil, nu l-a locuit niciodată. După moartea sa prematură și în absența unor urmași direcți, proprietatea a revenit mamei sale care, la rândul său, a lăsat-o moștenire nepoților de frați și surori, unul dintre aceștia rămânând într-adevăr să-și petreacă restul vieții aici. În prezent, de mai bine de trei decenii, imobilul se află la a patra familie de posesori, dar, exceptând inevitabilele probleme de care suferă orice clădire de o vârstă venerabilă ce a trecut de un veac, nimic nu trădează schimbările frecvente ale regimului juridic de proprietate. Nu doar spațiul central din partea principală a edificiului (imaginea 6) a fost păstrat cu atenție, până la cel mai mic detaliu al său (un întrerupător de sticlă care, deși nu mai funcționează, se află la locul său inițial), ci și restul încăperilor cu caracter de reprezentare. Într-una din acestea, deși tapetul istoric a fost afectat de problemele de umiditate, evidente, de altfel, și în partea de subsol aferentă, profilul orizontal care decorează partea superioară a pereților (imaginea 8) a fost vizibil mereu tratat cu atenție, ca și oglinda de stucatură (imaginea 9) destinată unui candelabru prea fragil ca să reziste până azi. O soartă similară a avut o altă cameră (imaginile 10 și 11), doar aparent identic decorată cu cea menționată anterior, pentru ca actuala sufragerie să impresioneze și ea nu doar prin sobă (imaginea 5), ci și prin tapet (imaginea 7), prin arhitectura de interior la fel de bogată (imaginea 12) și chiar printr-un întrerupător istoric ca acela din spațiul central (imaginea 13). La rândul ei, ultima cameră a foștilor stăpâni, deși sensibil mai mică, nu a fost neglijată nici în conceptul și la execuția inițiale și nici la renovările pe care le-a necesitat edificiul. În fapt, aici se află cel mai elaborat planșeu (imaginea 14), iar peste tapetul istoric, sub noul întrerupător, a fost păstrată cu grijă soneria de lemn (imaginea 15) care, cândva, permitea poate mamei să sune menajera din camera copilei. Și, în fine, deși se află în spatele glasvandului care formează partea posterioară a spațiului central (imaginea 6), au fost menținute, cu aceeași atenție, decorația planșeului și luminatorul (imaginea 16) din încăperea care asigură și acum trecerea din partea principală a clădirii la cea secundară.

De aici însă, mai departe, încăperile celei din urmă sunt nu doar extrem de simple, ci și restricționate ca dimensiuni și proporții de partea de reprezentare, de parcă toată puterea financiară a proprietarului ar fi fost epuizată anterior.

De altfel, în partea principală a locuinței, în ciuda decorațiilor parietale și de planșeu abundente și a tapetelor istorice aproape luxoase, pardoseala este o simplă dușumea. Cu atât mai mult deci, în zona funcțională subordonată, în urma unui coridor banal (imaginea 17), al cărui aspect este definitoriu pentru toată această parte, scara spre mansardă și pod se strecoară cu greu în spațiul strâmt înspre un alt coridor anost din care menajera putea intra în camera ei scundă și austeră. În aceste condiții, nu este de mirare faptul că, exceptând luminatorul menționat anterior, spațiul generat de șarpanta la rândul ei uzuală este unul comun, probabil utilizat inițial exclusiv pentru depozitare. De altfel și subsolul parțial, probabil tot datorită resurselor limitate ale comanditarului, atestă caracterul de gospodărie, opus celui specific unei reședințe, cu care imobilul a fost înzestrat prin forța împrejurărilor. Accesul în subsol, deși îngrijit conceput și realizat, este rezolvat ca un gârlicit alipit fără rezerve de elevația respectivă a părții principale a clădirii, sub una din ferestrele prevăzute cu ancadramente precum cele orientate spre stradă. Pivnița, în mare parte nefinisată și executată mai puțin precis, indică la rândul ei faptul că a fost destinată unei funcțiuni pragmatice, proprie mai degrabă unei locuințe uzuale decât uneia aparte.

Aparte - dar simultan firesc - este însă faptul că acest imobil, deși niciodată altceva decât căminul uneia sau a alteia dintre familiile cărora le-a aparținut succesiv, s-a bucurat din partea acestora de o atenție demnă de un palat sau de o clădire publică. Aici, spre deosebire de Hala Matache, niște oameni obișnuiți au știut să se întoarcă mereu în timp pentru a povesti o urmare coerentă și pentru ei, dar și pentru ceilalți. O dovadă în acest sens este faptul că, în locuința în cauză, baia și bucătăria, concepute inițial conform posibilităților existente la începutul secolului al XX-lea, au fost și ele inevitabil modernizate după al Doilea Război Mondial, dar fără ca aceste intervenții să ciuntească în vreun fel firul principal al narațiunii. Mai mult, acum, în veacul al XXI-lea, tot niște oameni obișnuiți își doresc ca locuința să devină și mai confortabilă - acordând, din nou, atenție povestirii. Proiectul este în curs de elaborare și, dat fiind faptul că ne-am putut cu toții întoarce în trecut, cunoscând o parte din istoria locului și astfel o parte din propria noastră istorie, urmarea are șanse majore de succes.

1. Mircea Eliade, Pe strada Mântuleasa, În curte la Dionis, București, 1981, pp. 205-296, pag. 240.2. „Un pămînt natal alcătuiește o geografie sacră. Pentru cei care l-au părăsit, orașul copilăriei și al adolescenței devine mereu un oraș mitic. Pentru mine, Bucureștiul este centrul unei mitologii inepuizabile. Datorită acestei mitologii am reușit să-i cunosc adevărata istorie. Poate și pe a mea”, Mircea Eliade, Încercarea labirintului, Cluj-Napoca, 1990, pag. 33.3. Celor care încă se mai îndoiesc de semnificația culturală a Halei Matache le reamintesc faptul că studiul de evaluare a fost făcut public încă din luna iulie 2011 (când hala era practic întreagă) pe mai multe căi, inclusiv prin publicarea integrală pe internet, de către Filiala București a Ordinului Arhitecților din România (http://www.oar-bucuresti.ro... - accesibil și în data de 02 aprilie 2012) și de către BICAU (în versiunea veche http://www.bicau.ro/index.php?si=20&gr=1&st=7738 respectiv în versiunea nouă http://spatiulconstruit.ro/stire/studiul...- ambele accesibile în aceeași dată) și că, între timp, a fost publicat în Revista Monumentelor Istorice nr. 1-2/2010 (apărut abia în 2011), articolul Buzești - Berzei: o altă fațetă, pp. 17-29. Acesta din urmă se referă la latura culturală imaterială a halei care trebuie conservată în aceeași măsură precum componentele ei tangibile - cum ar fi, de exemplu, dar nu numai, profilul aparte al elementelor portante verticale, special conceput pentru înglobarea lor în zidărie, profil remarcat de prof. dr. ing. Mircea Crișan, care a afirmat că în nici una din celelalte lucrări ale sale nu a identificat ceva asemănător.4. Comunicatul de presă în cauză, intitulat „Soluții PMB - MDRT diametrala Buzești - Berzei - Uranus”, este datat 02 august 2011 pe pagina de internet a Primăriei Municipiului București, sub adresa http://www.pmb.ro/pmb/comunicate/..., fiind accesibil și în data de 02 aprilie 2012.5.Aviz emis sub numărul 64 / M / 02.02.2012 de către Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național a Municipiului București.6. Textul poartă titlul „Hala Matache va fi păzită non-stop! Află care este motivul”, putând fi accesat și în data de 02 aprilie 2012 - http://www.libertatea.ro/detalii/articol/h....7. Pentru protecția dreptului la intimitate, va fi evitat orice indiciu care ar permite identificarea persoanei sau a imobilului respectiv, care a fost obiectul unui studiu de fundamentare pentru intervenții viitoare, elaborat de autoarea textului de față.
So says Crumb, Mirce Eliade’s (apparently) insignificant hero, in the presence of Parsimonious”1, the political potentate whose nickname suggests thinking that is limited to (immediate) financial terms, when he is demanded, impatiently and repeatedly, that he should go on with his narrative and thereby mutilate the past for the sake of a present that all too often forgets that it is nothing more than the fruit of that past.

The dialogue between Crumb and “Parsimonious” (or rather the monologue of the first, who is probably already aware of the rupture in communication caused by the difference between the two perspectives) unfolds a relatively short time after the Second World War, and thus during the time of a different generation and even a different political regime, although in other respects things do not seem to have changed much. Other influential (in various senses) persons ignore the past in the name of a supposedly superior present and future and other ordinary people attempt to comprehend the species of sacred geography that allows an understanding of the history of a place and even their own history2, and the rupture in communication between the one and the other seems to have grown deeper.

For example, even an expert in the field will be unable to comprehend the decision of the General Council of Bu-charest Municipality, a group of political heavyweights, to override the legislation which at the time demanded that the ministry should be consulted in cases where segments of the urban fabric containing historic monuments were to be expropriated. Ultimately, even elementary logic would imply that legal protected status cannot be annuled in the case of any build-ing at all, even when the person demanding its cancellation is the owner himself. Bucharest City Hall, an institution not run by just anybody, the owner of the Matache Covered Market3 following expropriation, used its legal right by launching the procedure in question. In the spring of 2011, the City Hall was informed of the fact that the building in question met the conditions laid down by the status of historic monument and the following summer it even declared that the covered market would be kept on its original site, conserved, and restored4.Nevertheless, Bucharest City Hall, an institution tasked with administering a city, has, inexplicably, been incapable of protecting the historic monument from the assaults that have brought it to its present state. In addition, although on the 3rd of February 2012 it yet received authorisation to carry out urgent work5 to safeguard the covered market until a full cultural preservation plan could be elaborated, Bucharest City Hall did not issue the relevant building per-mit, no. 162/933, until the 13th of March 2012. Two weeks later, an almost bashfully worded announcement published in “Libertatea” on the 25th of March 2012 informs us that building work will begin in approximately one month6. The tergiversations to date fully justify a reader’s comment to this short article, which draws attention to the fact that it will not be long until the only thing left to guard will be the ground under the building. It is infuriating that, in spite of the latest developments, there is still no certainty that the Matache Covered Market historic monument will be saved from total destruction. As long ago as the summer of 2011 those concerned about its fate signalled that the building was under attack and demanded that it be permanently guarded, as alluded too in the comment to the newspaper article. Otherwise, urgent intervention would not have been necessary if Bucharest City Hall had abided by the stipu-lations of the legislation, which, as is only natural, also refers to the obligations of the owners of listed buildings.Not least, apart from the seven and a half months that have elapsed since the aforementioned press communiqué and the issue of the building permit for the now all too vital urgent intervention, there is no certainty that funds will be available to carry out the work or, evidently, to protect the covered market thereafter. With regard to the first issue, it should also be emphasised that all attempts to obtain the necessary funds have come up against refusals on the part of representatives of the City Hall during the numerous discussions on this subject that have been held. Donations can only be accepted with the accord of the General Council of Bucharest Municipality - a wise legal provision - but the City Hall has rejected the request to commence the necessary procedures, but without putting forward another strategy or even another solution. And even if the funds for the urgent intervention were located and work were to begin on the 25th of April 2012, given the historic monument’s recent past there would be no guarantee that it would not come under attack once more after completion of the work. In short, there is nothing to indicate that we will not witness yet another permanent mutilation of what history Bucharest still has and therefore the impossibility of narra-ting correctly the continuation of a story that has vanished from the city’s real and mythical geography.

While the Matache Covered Market is at death’s door, in ano-ther corner of the same world an ordinary man contributes to the writing of history for the sake of future generations by taking care of a much more modest historic monument 7. It is not a public building and it was not even the residence of anybody famous. It was the home of an ordinary man who felt indebted to offer the street, the city and passers-by a pleasing sight (images 1 and 2) despite limited funds, as revealed not only by the modest size of the plot and the rooms (one is less than 10 metres square), but also by the exterior of the secondary part of the building (image 3). We do not know how long the first owner enjoyed the building designed and built at his request at the beginning of the twentieth century, but in all likelihood it was less than two decades. The building subsequently fell into good hands, however. When the time came, it was lovingly modernised, proof of this being the stove in the central space (image 4), which is visibly more “modern” in relation to its older sisters (image 5), but whose neo-classical details betray a desire to blend with the interior architecture of the space in which it has been inserted (image 6). Beyond the modernisation introduced by the gas stoves, the house was also carefully renovated, with the “new” wallpaper being of the same material and aesthetic quality as the original (image 7). It is possible that these change were made in the inter-war period, when the building already had its third owner, a cavalry general, who probably never lived there, however. After his premature death and in the absence of direct descendents, the property was left to his mother, who, in her turn, bequeathed it to her nephews, one of whom was to spend the rest of his life in the house. Today, the building has been in the possession of its fourth family of owners for more than three decades, but with the exception of the inevitable problems suffered by every building of the venerable age of more than one century, there is nothing to betray the frequent changes of owner. Not only has the central space in the main part of the building (image 6) been carefully preserved down to the small-est detail (a glass light switch which, although no longer functional, is still in its original place), but also the other rooms. In one of these, although the original wallpaper has been affected by damp, the same as in the basement, the horizontal band decorating the top of the walls (image 8) has been carefully treated, the same as the stuccowork mirror (image 9) for a chandelier that was too fragile to withstand the passage of time. Another rooms has had a similar fate (images 10 and 11), one that is only apparently decorated in a way identical to that mentioned above, so that the present dining room should impress not only thanks to its stove (image 5) but also its wallpaper (image 7), its equally rich interior architecture (image 12) and even its historic light switch, like the one in the central space (image 13).

In its turn, the last room of the former owners, although visibly smaller, was not neglected in the original concept and execution, and nor in later renovation work. In fact, it is here that can be found the most elaborate plancher (image 14), and above the historical wallpaper, under the new light switch, the wooden ringer (image 15) that once maybe allow-ed the mother to call the maid from the children’s room has been carefully preserved. Finally, behind the Glaswand that forms the rear part of the central space (image 6) the ceiling decoration and skylight (image 16) have been preserved in the room that even today provides access between the main and the secondary part of the building.

But from this point on the rooms of the secondary part are not only extremely simple but also limited in size, as if the financial resources of the owner had been used up when he reached this point.

Otherwise, in the main part of the house, despite the wall decorations, rich plancher, and almost luxurious period wallpaper, the floor is simple planking. All the more so, then, in the subordinate utility area, behind an ordinary corridor (image 17), whose look is defining for the whole of this part, the stair to the mansard and attic is confined within the narrow space leading to another nondescript corridor via which the maid could enter her low, bleak room. In these conditions, it is no wonder that, apart from the skylight mentioned above, the space created by the roof framing was common and probably used solely for storage. Likewise, the basement also reveals the first owner’s limited resources. The access to the basement, although carefully designed and built, is resolved using a small volume joined unhesitatingly to the elevation of the main part of the building, under a window with a setting the same as those facing the street. The cellar, largely unfinished and built with less precision, in its turn indicates the fact that it was intended for the prac-tical purposes proper to an ordinary household rather than a select residence.

But what is unusual, but at the same time natural, is the fact that this building, although never anything more than a home to the successive families that have lived in it, has enjoyed the care befitting a palace or public building. Here, in contrast to the Matache Covered Market, ordinary people have always been able to look back in order to narrate a coherent continuation both for themselves and for others. Proof of this is the fact that the bathroom and kitchen, originally designed in accordance with the means that existed in the early twentieth century, were inevi-tably modernised after the Second World War, but without the alterations damaging in any way the main thread of the narrative.

Moreover, today, in the twenty-first century, ordinary people want to make their home more comfortable, but once more paying attention to the story. The project is under way and, given that all of us have been able to look back, knowing a part of the history of the place and thus part of our own history, it has every chance of major success.

1.Mircea Eliade, Pe strada Mîntuleasa, În curte la Dionis, Bucharest, 1981, pp. 205-296, p. 240.2. „A native land forms a sacred geography. For those that have abandoned it, the city of childhood and adolescence always becomes a mythical city. For me, Bucharest is the centre of an inexhaustible mythology. Thanks to this mythology I have succeeded in knowing its true history. Perhaps also my own”, Mircea Eliade, Încercarea labirintului, Cluj, 1990, p. 33. 3. I would remind those who are still in doubt as to the cultural significance of the Matache Covered Market that the evaluation study was made public in July 2011 (when the market was still intact) via a number of channels, including integral publication on the internet site of the Bucharest Branch of the Order of Romanian Architects (http://www.oar-bucuresti.ro/... accessible as of 2 April 2012) and on the BICAU site (old version: http://www.bicau.ro/index.php?si..., new version: http://spatiulconstruit.ro/stire/..., both accessible on the same date), and, in the meantime Revista Monumentelor Istorice, no. 1-2/2010 (not available until 2011), has published the article “Buzești-Berzei: Another Facet” (pp. 17-29). The article describes the intangible beeing of the covered market, which needs to be conserved to the same extent as its tangible features, such as, for example, the distinctive outline of the vertical load-bearing elements, specially conceived to be incorporated into the brickwork, which engineer Prof. Mircea Crișan says he has not found in any other similar architectural works.4. The press release in question, titled “Soluții PMB - MDRT diametrala Buzești - Berzei - Uranus”, is dated 2 August 2011 and appears on the web site of Bucharest City Hall, accessible from 2 April 2012: http://www.pmb.ro/pmb/comunicat...5.Permit no. 64/M/02.02.2012 issued by the Department for Culture, Religions, and National Cultural Heritage of Bucharest Municipality.6. The text is titled “Hala Matache va fi păzită non-stop! Află care este motivul” (The Matache Covered Market will be guarded non-stop! Find out why), and could be accessed as of 2 April 2012 at http://www.libertatea.ro/detalii/articol/...7. In order to protect the right to privacy, we shall give no indications to allow identification of the owner or building, which was the object of a study for future interventions drawn up by the author of this article.

Foto Hanna Derer