Monument istoric și sacralitate

Universitatea de vară dedicată conservării monumentelor istorice, organizată de mai multe decenii la Eger, în Ungaria, își propunea în 1998 o tematică seducătoare: „paleta multicoloră a patrimoniului istoric”. Unul dintre invitații de vază din acel an, Georgios Prokopiou, a avut o remarcabilă contribuție intitulată „Policromie în arta bizantină și în ornamentica bisericilor” ¹. Ulterior prezentării sale, reacționând la un comentariu din sală, profesorul atenian a declarat pe un ton peremptoriu că pentru ei, grecii, „fiecare așchie de marmură a Parthenonului este sacră”.

Lăsând la o parte contextul - campania de restaurare întinsă pe mai multe decenii a, poate, celui mai faimos edificiu al antichității clasice grecești era în plină desfășurare - afirmația pune pe gânduri.

Mai întâi, să stabilim grabnic că, aici, cuvântul „sacru” trebuie înțeles în sens metaforic. Deși Parthenonul a fost odinioară arhitectură sacră, un templu dedicat zeiței protectoare a orașului, în 1998, cultul Athenei Parthenos nu mai era practicat de nimeni. Altfel spus, Parthenonul de azi, ne-maifiind consacrat vreunui cult religios, nu poate fi considerat arhitectură sacră.

Această stare de fapt nu putea fi ignorată de cel care tocmai conferențiase despre arta bizantină a bisericilor creștine. Sacralitatea fragmentelor de marmură provenite din Parthenon avea și are o cu totul altă semnificație, înrădăci-nată în foarte complicata mixtură de valori, reprezentări și funcții asociate monumentelor istorice. În acest sens, putem vorbi metaforic de „sacralitatea” fragmentelor sau pieselor componente ale fondului patrimoniului edificat, chiar când nu poate fi vorba de sacralitate propriu-zisă, asociată unui cult religios.

Când, bunăoară în cazul bisericilor creștine bizantine clasate ca monument istoric, cultul religios căruia îi era la origine consacrat edificiul este practicat și azi între zidurile lui, caracterul sacru generat de funcția de templu este intact. Asta, indiferent de măsura în care piesele componente ale mozaicurilor sale sunt sau nu considerate „sacre” de membrii comunității restrânse sau mai largi care împărtășește valorile asociate monumentelor istorice, se regăsește în reprezen-tările lor și participă la funcția lor identitară².

Putem deja conchide că există două registre distincte ale sacralității arhitecturale: unul, în care se înscrie caracterul sacru derivat din funcția de cult a unui edificiu și condiționat de gestul ritual al consacrării; celălalt, în care substanța fizică a unui artefact vechi, identificat de o comunitate a fi acumulat valori specifice unui monument istoric, este prețuită ca purtătoare a acestor valori. Venerația (esențialmente laică) cu care privesc societățile monumentele istorice pe care le recunosc ca atare, le poate conferi acestora un fel de caracter „sacru”.

În al doilea rând, trebuie să observăm că nu este vorba de un joc de cuvinte, ci de a descifra, cu efecte practice imediate, înțelesuri arhitecturale. A nu face distincția de esență între sensul propriu și cel metaforic al sacrului arhitectural, în cele două cazuri, poate conduce la erori de judecată, atunci când se pune problema conservării și restaurării unui monument istoric. Este așa și nu altfel: ori de câte ori este prejudiciată sau pierdută (prin profanare sau doar prin banale lucrări de construcții), sacralitatea unui edificiu de cult poate fi reconstituită integral prin săvârșirea ritului canonic de consacrare. Dimpotrivă, niciun gest uman premeditat nu va putea vreodată reconstitui „sacralitatea” - sau autenticitatea - unui monument istoric, împuținată sau nimicită ca urmare a unei intervenții nepotrivite asupra sa.

Poate că tocmai acest aspect constituie cheia fascinației pe care o exercită monumentele istorice. Dincolo de valorile sale specifice, fiecare artefact aparținând acestei categorii emană un sentiment de unicitate, stârnește gândul că disparția sa ar însemna o pierdere iremediabilă.

Aceste edificii, prețuite pentru că sunt păstrătoare ale memoriei societăților moderne, se constituie într-un corpus a cărui arie de cuprindere nu încetează să se mărească pe măsură ce i se asociază categorii din ce în ce mai diverse - și mai recente - de artefacte. „Descoperite” de umaniștii din Renaștere mai întâi în substanța vestigiilor antichității greco-romane, monumentele istorice tind să-și asocieze, pe măsura trecerii timpului, orice edificiu pe care anumite trăsături - stilistice sau constructive - îl plasează într-un trecut relativ. Oricât de apropiat, trecutul face parte din esența monumentelor istorice: este nevoie de trecerea timpului, pentru ca memoria colectivă să se fixeze asupra unui artefact și să-și dorească păstrarea lui. Sunt întotdeauna lucruri care aduc aminte de vremuri ce se îndepărtează de prezent cu fiecare secundă care trece.

Citiți textul integral în nr 2/2012 al revistei Arhitectura.

Note:

1. „The Polychromy in Byzantine Art and Church Decoration - Origin, Form and Technique”, in Acts of the 28th Summer University

on Monument Protection, Eger, 30 iunie-8 iulie 1998, OMVH, Budapesta, 1998, pp. 169-178

2. A se vedea Françoise Choay, Alegoria Patrimoniului, Simetria, București, 1998, mai ales p.132-133 și Kázmér Kovács, Timpul monumentului istoric, Paideia, București, 2003, mai ales p. 43-44.