Patrimoniu UNESCO

Zona protejată Mănăstirea Humor

România a aderat la Convenția UNESCO pentru patrimoniul mondial, natural și cultural (Paris, 1972) prin Decretul Președintelui CPUN nr. 187, din martie 1990. În deceniul următor, 30 de monumente istorice românești au fost recunoscute ca parte a patrimoniului cultural mondial. Printre acestea, biserica Mănăstirii Humor, ctitorită la 1530 - sub Petru Rareș și cu ajutorul acestuia - de marele logofăt Toader Bubuiog.

Obținerea acestui statut atrage după sine obligația statului român de protejare atât a monumentului în sine, cât și a ceea ce se numește, în documentele UNESCO, zona tampon și, în România, zonă de protecție a monumentului istoric - „cadrul” monumentului, a cărui coerență (și consistență) trebuie să fie menținută prin reguli urbanistice. Monumentul istoric împreună cu zona sa de protecție se constituie într-o zonă protejată, în acest caz, de interes internațional. Recunoașterea acestui cadru al monumentului, identificarea elementelor care necesită protecție și, mai departe, a modului de protecție necesar, toate acestea reprezintă probleme științifice, metodice și tehnice departe de a fi simple și departe de a fi un drum bătut, cel puțin în practica urbanistică românească.

În acest sens, studiile finanțate de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului (MDRT), între 2009 și 2010¹ (studii de delimitare a zonelor protejate urmate de planuri urbanistice zonale și regulamente aferente acestora), din care face parte și Zona protejată Mănăstirea Humor², se constituite într-o bază metodică de referință pentru tratarea problemelor de urbanism istoric. Studiul elaborat de Quattro Design a constat, în primul rând, în studierea din perspective disciplinare diferite a comunei, satului și vecinătăților mănăstirii. Studiile de fundamentare istorice, urbanistice și peisagistice au condus la stabilirea principiilor de delimitare a zonei protejate, apoi a caracteristicilor și valorilor cuprinse în teritoriul delimitat. Acesta, însumând 98,7 ha, este compus din zona de protecție a monumentelor istorice, cu suprafața de 47 ha, restul fiind inclus în zona de protecție a peisajului. Reglementările urbanistice stabilesc regimul de construibilitate, de ocupare și de utilizare a terenurilor în funcție de tipul și gradul protecției necesare și de natura elementelor de protejat, pe baza unor raționamente geografice și peisagistice corelate cu cele arheologice, istorice și arhitecturale; modul de redactare nu lasă loc interpretărilor subiective ale regulilor. Precizia documentației este sporită prin utilizarea GIS, baza de date creată permițând analizarea performantă, reglementarea detaliată, dar și monitorizarea evoluției zonei.

Considerațiilor generale de mai sus merită să li se adauge cele particulare ale Mănăstirii Humor. Aici, situația poate fi expusă în felul următor:

• Monument istoric inclus în Lista patrimoniului mondial în 1993, compus din Biserica „Adormirea Maicii Domnului și Sfântul Gheorghe” a fostei Mănăstiri Humor (1530) și din ruinele fostei mănăstiri („Humorul vechi”, sfârșitul sec. al XIV-al - prima jumătate a sec. al XV-lea, distrusă în 1527). După desființarea mănăstirii sub administrația austriacă și secularizarea domeniului său (1784-1785), timp de două secole a funcționat ca biserică de mir; în 1991 a redevenit mănăstire. Starea ansamblului nu este excelentă: ultima restaurare în incinta mănăstirii datează din 1970; numai pictura bisericii este în proces de restaurare. În imediata vecinătate au fost construite o nouă biserică parohială (la începutul anilor 1980) urmată de un turn-clopotniță; în incinta mănăstirii au fost construite (după 1990) un corp de clădire masiv pentru chilii, un paraclis și alte construcții utilitare.

• Zonă-tampon delimitată în trei moduri diferite din 1993 (dosarul de înscriere UNESCO) până în 2004; fără reguli urbanistice cu excepția celor - lacunare - aferente PUG (1996-1998). Lipsită de protecție, zona s-a dezvoltat în mod similar altor zone turistice din România, cu desființarea caselor vechi (din lemn sau zid) și construirea celor noi (din materiale și cu finisaje noi, în culori țipătoare), multe dintre acestea fiind pensiuni.

În urma acestor modificări de stare a vecinătăților mănăstirii, problema principală este cea a identificării specificului care trebuie păstrat pentru a stabili reguli de coerență în jurul monumentului. Dacă raportarea la trecutul idilic al satului bucovinean este contrazisă de realitatea înnoită a confortului „occidental”, atunci care poate fi baza morală a reglementărilor?

Soluția a venit din două direcții.

Prima direcție a fost cea deschisă de cercetările sociologice ale Asociației Heritage³ asupra preferințelor locuitorilor și turiștilor în materie de arhitectură, confirmată în dezbaterile publice care au urmat. Astfel, locuitorii vârstnici arată o prefe-rință pentru casa tradițională, nu atât din motive estetice, ci din motive de trăinicie, și au o atitudine critică față de copiii lor (care construiesc în pripă, fără un plan bine gândit); consideră că turiștii prețuiesc mai mult casele bătrânești (ceea ce rezultă și din intervievarea acestora din urmă). Generația mijlo-cie are două modele simultane: unul modern, de inspirație urbană, și altul tradițional, de obicei îmbinate; construirea se face îndeobște în etape, fără ajutorul unui arhitect. „Pentru design, m-am inspirat mai mult din reviste gen «Casa mea», «Practic», tot felul de reviste care erau la momentul respectiv. [...] Noi am făcut în două etape: mai întâi am făcut cu un set de materiale, dar după ce-au apărut termopanele, materialele de termoizolație, am modificat totul”. În mod paradoxal, modelul preferat de această generație este reprezentat de pensiunea Casa Bunicilor, al cărei succes este pus pe seama arhitectului care a renovat o casă bătrânească; rezultatul este considerat o combinație reușită dintre tradițional și modern.

Legat de reglementări, localnicii le percep ca fiind normale, dar semnalează că în unele domenii, cum ar fi bucătăria pensiunii sau curățenia locurilor de cazare, regulile sunt prea stricte, în timp ce în domeniul arhitecturii nu există reglementări suficiente și nici modele de urmat: „Înainte, pe vremea lui Ceaușescu, erau 2, 3 modele-tip pe care trebuia să le faci la drum. Ar fi bine să fie și acum câteva modele din care să alegi, să nu mai apară toate bazaconiile. Cel mai bine așa. Întotdeauna, în orice țară civilizată, și-n Franța, au fost și sunt reguli pe care lumea trebuie să le respecte”⁴.

A doua direcție a fost aceea a studiilor de peisaj, cele care, de altfel, au și stat la baza delimitării zonei protejate. În ciuda modificărilor clădirilor, peisajul nu s-a schimbat semnifi-cativ: locuirea (îndesită) a rămas grupată, activitățile agricole s-au conservat, la fel pădurea și, odată cu acestea, ritmul și imaginea de ansamblu a satului. Baza morală a reglementării poate fi, deci, menținerea aspectului tradițional al zonei, obiectiv validat direct de locuitori și, indirect, de conservarea modului de viață rural și a peisajului.

Modul de dezvoltare permis a urmărit protejarea unității și caracteristicilor peisajere ale locului prin protejarea clădirilor și gospodăriilor valoroase păstrate, prin protejarea modului de organizare a terenurilor (și a activităților rurale) și prin reglementarea construirii noi într-un mod compatibil cu cel constituit în timp. Regulile de conformare a clădirilor noi au fost stabilite după studierea evoluției tipurilor arhitecturale vernaculare și culte întâlnite în zonă; în completarea regulilor, au fost precizate tipuri posibile de construire care, prin detalieri ulterioare, se vor putea constitui în „modelele” de bună practică solicitate de locuitori.

Aprobarea reglementărilor propuse și, apoi, aplicarea acestora necesită însă familiarizarea administrației și a locuitorilor cu noile instrumente urbanistice, de o complexitate dezarmantă pentru persoanele nepregătite. Considerăm că dezbaterea profesională atât de necesară privind modul de dezvoltare posibil în proximitatea monumentelor de importanță majoră ar trebui să cuprindă - pe lângă probleme de doctrină și de tehnică urbanistică - și problemele de instruire a specialiștilor administrațiilor publice locale.

Note:

^1. Zonele protejate determinate de cetatea dacică Sarmizegetusa Regia, de Biserica Arbore, de Mănăstirea Humor și de bisericile fortificate de la Saschiz și Dârjiu

^2. Quattro Design - Arhitecți și urbaniști asociați, autori: arh. Irina Popescu-Criveanu (șef de proiect), arh. Șerban Popescu-Criveanu,

urb. Alina Marinescu (Drăgoescu), arh. Irina Tulbure, stud.-arh. Ovidiu Dina, urb. Alexandra Ana-Vișinescu, urb. Ramona Ungureanu,

arh. Daniela Puia; colaboratori: arh. Gheorghe Sion, etn. Mihai Camilar, ing. Vintilă Mocanu; cartografie și peisaj: geogr. Sorin Bănică,

geogr. Gheorghe Herișanu; beneficiar: MDRT, 2009-2011

^3. Proiectul „Bucovina - un peisaj cultural în transformare”, inițiat de arh. Silvia Oostven în colaborare cu arh. Constantin Gorcea,

care a cuprins mai multe acțiuni (școală de vară internațională pentru studenți, 2009, dezbateri publice, 2010 ș.a.). Vezi http://www.asociatiaheritage.ro/bucovina_ro

^4. Camelia Butuliga, Monica Iancău, Raport de cercetare sociologic. Arhitectura caselor și pensiunilor în contextul turismului. Studiu de caz Mănăstirea Humor - Bucovina, 2009, mss. pus la dispoziție de arh. Silvia Oostven