Patrimoniul locuit. De ce ne chinuim cu monumentele (noastre)?

Monumentele chinuie poporul, iar poporul chinuie monumentele. Despre poporul român este vorba aici, chiar dacă și alte popoare trăiesc, poate, aceeași dilemă¹. În precepția colectivă, transformată în literă de lege, monumentul este un bun cultural de excepție, valoros prin mărturia documentară pe care o transmite, de unde și obligația de a-l păstra și conserva.

Pentru atingerea acestui scop, al salvării și conservării, s-a creat un ecosistem profesional din care nu lipsesc specialiști, experți și din nou alți specialiști și experți sortați pe competențe profesionale bine delimitate și atestate printr-o serie de proceduri, garanții ale unei excelențe profesionale (doar domeniul stabilit).

Am asistat, în proiecte diverse², la asocieri cu totul speciale: întâlnirea dintre ecosistemul descris mai sus, plus administrație, monument și proprietarul monumentului, întâlnire - s-ar putea spune - aproape scandaloasă, neprevăzută și contrară firii; relația dintre personalul atestat, proprietarul bine intenționat și monumentul nevinovat comportă aspecte tragice. Situația se complică și mai mult atunci când avem de-a face, așa cum se întâmplă în zona Banatului foarte des, cu un fond construit tip Gründerzeitbebauung, bazat pe ideea unei conviețuiri cultivate a cetățenilor orașului și pe capacitatea lor de a administra o proprietate comună. La momen-

tul conexiunii celor trei variabile - specialist/proprietar/monument - confuzii cu origini îndepărtate încep să își facă efectul. Specialistul vine adesea bine echipat cu noțiuni pe care proprietarul nu le înțelege. Proprietarul, la rândul său, chinuit de monumentul în care trebuie să-și crească copiii, să plătească facturi, să îngrijească bătrâni, vine, adesea, cu o viziune clară despre ce trebuie făcut, cum trebuie făcut și cât trebuie să coste. În plus, administrația vine cu o lege coercitivă care nu ajută pe nimeni, iar monumentul este deja acolo și așteaptă de mult timp. Problema multor proprietari este că și-au dorit doar un apartament, nu și un monument.

Sigur, de ce nu s-au informat la momentul achiziționării, se poate replica, dar faptul că reabilitarea imobilelor istorice³ nu se petrece în case goale ar trebui să intereseze și pentru că succesul și durabilitatea reabilitării depinde în mare măsură de acel proprietar, sau de acei proprietari, și de felul în care este înțeleasă proprietatea specială din posesie.

Din păcate, la ora actuală, absolut nimeni nu vine în întâmpinarea acestor proprietari.

O altă confuzie: vorbind despre monumente, invariabil, ne imaginăm edificii singulare, de importanță majoră pentru identitatea națională sau locală, ce trebuiesc restaurate și conservate îndelung. Dar o mare parte a monumentelor sunt, în fapt, case de locuit, ce formează cartiere și nu doar ansambluri sau nu sunt doar parte din situri. Importanța lor nu rezidă exclusiv în statutul de zonă istorică, ci și în caracterul urban dat de structura spațiului public și un mix funcțional motivat prin evoluție istorică și densitate. Reabilitarea unor asemenea zone nu poate fi exclusiv abordată din prisma reabilitării fizice a imobilelor a unor monumente sau ansambluri. Dacă programul de reabilitare nu face parte dintr-un amplu proiect de revitalizare a zonei istorice, cu componente ce țin de investiții în spațiul public, de conștientizare a cetățenilor, de consultanță profesională directă, de efectuarea unor măsuri neinvazive de îmbunătățire a infrastructurii⁴, dar și de dezvoltarea economică a zonei în cauză, el va avea o durabilitatea redusă.

Sistemul nostru, din păcate, lasă loc multor interpretări. Cine este responsabil pentru imobilul istoric, un monument? Un minister, comunitatea locală, proprietarul sau specialistul expert? Și de aici întrebarea cea mai arzătoare, cine finanțează lucrările de reabilitare ale unui monument? Aparent, statul român a înțeles necesitatea păstrării patrimoniului construit, există o lege în acest sens. Este însă o lege care nu produce efectele dorite, care nu are suport în cadrul legislativ per ansamblu și, cel mai grav, care nu vine însoțită de programe de finanțare destinate nu doar imobilelor aflate în proprietatea statului (într-o formă sau alta), ci și proprietarului ca persoană privată⁵. Tipul acesta de sprijin financiar a fost și este posibil în România doar în condițiile atragerii de fonduri externe sau ca măsură impusă și aplicată direct de statul român asupra unor proprietăți, cu acordul proprietarului⁶. Lipsa de sustenabilitate socială a unei asemenea măsuri este evidentă, dat fiind că întreaga contribuție a proprietarului este acordul său pentru reabilitare. Ce poate învăța cetățeanul român de aici? Poate învăța că statul va veni periodic, din sfert în sfert de veac, să rezolve „fațada”⁷. Or, dacă nu vom găsi un sistem în care responsabilitatea reabilitării și finanțării acesteia să fie împărțită echitabil între proprietar și stat, nu vom avea o rezolvare de durată a problemei.

Uzanța conform căreia, pentru imobilele listate, responsabilitatea deciziilor cade în sarcina Direcțiilor pentru cultură a dus și ea, în decursul anilor, la erodarea totală a identificării administrațiilor locale cu fondul construit istoric, acesta fiind asimilat ideii de monument, ansamblu, sit, ceea ce nu este nici corect, nici eficient din perspectiva asigurării unui viitor viu pentru cartierele istorice și implicit monumentele, ansamblurile sau siturile ce fac parte din ele. Unele administrații⁸ au încercat sau încearcă diferite modele de finanțare a procesului de reabilitare.

Din păcate, singurele de succes au fost cele finanțate de state străine, în special Germania, prin GTZ, la Sibiu și Timișoara⁹. Lucru inadmisibil, de fapt, fiind vorba de monumente aflate pe Lista națională a monumentelor, fie ele și în proprietate privată.

În prezent, Timișoara este singurul oraș din România în care se implementează un program de sprijin financiar pentru proprietari privați în cartierele istorice, ale cărui principale componente sunt acordarea de credite cu dobânzi subvenționate prin intermediul administrației locale și acordarea de asistență tehnică pentru lucrările de proiectare, execuție și dirigenție de șantier de către arhitecți/ingineri locali și străini.

Dar acest lucru este posibil doar pentru că municipiul a obținut, la rândul său, o finanțare din partea KfW¹⁰, o bancă de stat germană. Nu detaliile programului sunt interesante acum, ci faptul că acest program este un caz aparte și imposibil de reprodus ulterior în România fără o schimbare legislativă majoră, cu scopul de a obține mecanisme prin care statul, din bani publici, să poată subvenționa sau sprijini reabilitarea unor imobile pe care el însuși le-a acceptat și declarat ca fiind de importanță publică¹¹. Altfel, responsabilitatea financiară pentru reabilitarea unui fond construit vast, locuit de o populație eterogenă din punct de vedere social și financiar, va fi atribuită în continuare exclusiv unor proprietari care în momentul actual nu simt în niciun fel mândria de a trăi în centru sau într-o zonă istorică, întruniți prin asociații de proprietari nefuncționale, iar situația nu se va remedia sub nicio formă într-un viitor previzibil. Acest lucru nu înseamnă însă, în niciun caz, să fim cuprinși din nou de reflexe predecembriste. Nu concesionarea fațadelor, nu reabilitarea cu forța, nu (doar) amenzile sunt instrumentele cele mai eficiente sau indicate. Un stat inteligent știe mai mult decât să aplice forța de care dispune. Nici subvenționarea 100%, așa cum a fost aplicată pentru reabilitarea fațadelor din Sibiu, prin Ministerul Culturii, nu este o soluție cu efecte de durată¹². Experiențele altora au arătat că, în mod cert, efortul de reabilitare trebuie susținut de către administrație, dar astfel încât să nu submineze responsabilitatea proprietarului, asta fiindcă proprietatea privată în forma unei clădiri istorice sau a unui monument este întotdeauna, în măsură mai mare sau mai mică, și de interes public și trebuie tratată ca atare.

Modelul oferit de proiectul finanțat prin KfW în Timișoara și derulat prin administrația locală de acolo oferă un bun început pentru un demers care să permită, la nivel național, implementarea unor asemenea programe de sprijin financiar pentru proprietari privați, care să integreze obligatoriu și asistență tehnică în faza de proiectare și execuție, pentru a garanta o reabilitare prudentă și corectă tehnic, raportat atât la necesitatea locuitorilor (confort și calitatea locuirii), cât și la valoarea istorică a obiectului. La rândul său, un asemenea program trebuie integrat într-un concept mai larg de revitalizare a cartierelor istorice¹³, care să genereze o recuperare din punct de vedere economic, social și cultural a zonelor istorice, program din care reabilitarea fizică a imobilelor este doar o parte.

Note:

^1. În Germania, la ora actuală, are loc o dispută asupra rolului comisiilor de monumente. Acestea devin instrumente de consultanță și persuasiune discretă mai mult decât comisii de avizare și control. Silke Gronwald, Stern: Aufbau Rost, 23.04.2003

^2. Proiectul de cooperare româno-german „Reabilitarea prudentă și revitalizarea economică din Timișoara” între Primăria Municipiului Timișoara (PMT) și Societatea Germană pentru Cooperare Tehnică (GTZ. Actual GIZ)

^3. Voi folosi acest termen în loc de monument, dată fiind aria sa mai largă de înțelesuri

^4. Cazul modernizărilor de infrastructură pentru relizarea Bd. Uranus din București nu intră în această categorie

^5. Acestea nici nu sunt, de altfel, posibile în actualul sistem, dată fiind imposbilitatea de a cheltui bani publici pentru edificii aflate în proprietate privată. Richard Haimann, Die Welt: Finanzamt belohnt wohnen im Denkmal, 30.05.2009

^6. http://arhiva.cultura.ro/News.aspx?ID=604, comunicat de presă al Comisarului programului „Sibiu - Capitală culturală europeană 2OO7”, SIBIU, 08.08.2005

^7. Nu discutăm caracterul parțial al măsurilor de reabilitare, raportat la problemele de fond ale imobilelor respective

^8. Timișoara, Oradea, Sibiu etc.

^9. Mă refer la programe de revitalizare a unor centre istorice, ce au avut și o componentă de reabilitare a fondului de imobile locuite

^10. http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act?ida=100390; program derulat de Primăria Municipiului Timișoara și finanțat de KfW. Asistența tehnică este asigurată de Biroul SPS Plan Leipzig, sc Vitamin Architects srl, la solicitarea administrației publice și contractată direct de finanțator

^11. Cel puțin la fel de importantă ca reabilitarea monumentelor este revitalizarea zonelor istorice sub forma unor cartiere funcționale importante pentru identitatea și competitivitatea economică a orașelor din România. În special orașe de dimensiuni mai mici pot profita semnificativ de un centru istoric reabilitat corect și funcțional

^12. Efectul unor asemenea subvenționări este perpetuarea așteptării exprimate de mulți proprietari ca administrația să intervină asupra imobilelor. Intuitiv aș afirma că, în cele mai multe cazuri, cei care au asemenea așteptări sunt cei care au cumpărat sub incidența Llegii 122, care, de facto, a însemnat o legalizare a naționalizării fără niciun program de acțiune care să asigure și o bună administrare a acestor imobile. Înființarea de asociații de proprietari, spre exemplu, nu a fost obligatorie înainte de vânzare așa cum s-a întâmplat în Leipzig, tot după 1989

13. Vezi Conceptul integrat de măsuri pentru reabilitarea cartierelor istorice a Municipiului Timișoara sau viitorul PLAN INTEGRAT DE REVITALIZARE A ZONEI PROTEJATE A MUNICIPIULUI ARAD