Primăria Sectorului 1 - Banu Manta

» Hanna Derer, consultant/verificator de specialitate, autor al studiului de evaluare culturală

» Gabriel Cârstea, șef proiect coordonator

Istoria clădirii Primăriei Sectorului 1 este una zbuciumată încă de la punerea pietrei de temelie a acestui edificiu în anul 1928. Se poate însă afirma că actul său de naștere a fost semnat în anul 1926, odată cu împărțirea Bucureștiului în patru sectoare și desemnarea celui „de Verde”, cu o administrație proprie, căreia i se alocă și un buget propriu în anul 1927.

Tot atunci este achiziționat de către municipalitate și terenul în suprafață de cca 20.000 mp, fosta proprietate Elefterescu, pe care urma, conform destinației și proiectului general de dezvoltare urbanistică al acelei vremi, să fie ridicat un nou centru administrativ cu mai multe clădiri publice: o școală (liceu), primăria de sector, un cămin și ospătărie, un teatru comunal, o piață etc. Din toate aceste edificii s-au realizat până în anul 1936 doar liceul (fost „Voieodul Mihai”, devenit „Regele Mihai” și actualmente - „Ion Neculce”, inaugurat în 1928), o altă clădirea administra-tivă și primăria de sector. Concursul organizat pentru cea din urmă a fost câștigat de arhitecții N. Georgescu și G. Cristinel, propunerea lor încadrându-se în cerințele datelor de temă, care specificau, între altele, necesitatea de a adopta un stil monumental și sobru și care, totodată, trebuia să prezinte un limbaj apropiat „mediului românesc”. Construcția edificiului a durat din 1928 până în 1936, primul corp de clădire finalizându-se în 1929. Edificarea a fost un proces costisitor și de lungă durată, grevat de diverse sincope, determinate în special de probleme de finanțare, care au generat suplimentări ale bugetelor alocate execuției.

Proiectul inițial a avut de la bun început o gândire generoasă, documentele vremii menționând o seamă de funcțiuni publice, altele decât cea principală, de primărie de sector, și anume administrație financiară, stație de pompieri, oficiu poștal și post de salvare. Clădirea însă nu a avut parte de întregul destin care îi fusese hărăzit întrucât, la scurt timp după prima inaugurare din 1936, s-a produs o serie de transferuri de proprietate care, începând cu anul 1938, o trec în patrimoniul Ministerului Afacerilor Interne, stare de fapt confirmată în 1949, după război, ce s-a încheiat abia în anul 1951, când edificiul redevine sediu al administrației publice, în calitate de primărie a Raionului Grivița Roșie.

Arhitectura fostei primării „de Verde” este de natură eclectică, ea înglobând două stiluri, unul de sorginte neoromanică și un altul chiar mai bine reprezentat în epocă, cel neoromânesc. Desigur, aceste stiluri pot fi remarcate în principal în natura ornamentației folosite, fără ca aceasta să fie excesivă. În plus, principiile specifice stilului neoromânesc se pot remarca și prin tratarea, succesiunea și dezvoltarea registrelor pe verticală, în elevația principală către Bulevardul Banu Manta. Acestea pornesc de la o bază cu bosaje masive și adânci, trec printr-un Hochparter care asigură și accesul principal de gală, tratat cu sobrietate și moderație decorativă, și care poartă un Piano Nobile puternic marcat de loggia de onoare, dezvoltată pe două niveluri, a cărei bogată decorație sculpturală indică prezența spațiului interior cu cel mai înalt grad de reprezen-tare - sala de consiliu și de festivități. Registrul superior, situat sub cornișă, este tratat cu ancadramente dese, din aceeași semantică din care provin ocnițele brâncovenești.

Volumetria clădirii propune o dominantă asimetrică - turnul cu ceas, dezvoltat în interior pe patru niveluri și marcat în registrul superior, sub terasa deschisă, cu un bandou ce susținea inițial o frumoasă frescă exterioară, înfățișându-i pe Regele Ferdinand și pe Regina Maria, frescă acoperită în anii ’50 ai secolului al XX-lea cu tencuială armată ce face azi imposibilă recuperarea ei. Vârful turnului este și el, odată în plus, marcat ca dominantă, prin statuia unui cavaler cu scut și armură care, de-a lungul anilor, a reușit să devină un reper vizual al Bucureștiului și al clădirii primăriei, căpătând în anecdotica orală porecla de „Pandelică”. Trebuie menționată, de asemenea, modalitatea de ierarhizare a volumetriei ce marchează în deplină consonanță desfășurarea ierarhică a funcțiunilor. Aripa dinspre Bulevardul Banu Manta, sublinia-tă și de extremele adosate și decroșate lateral, are o dezvoltare amplă, accentuată de simetria loggiei față de accesul prin-cipal, în timp ce aripa secundară, mai scundă cu un nivel, perpendiculară pe cea dintâi și articulată de silueta turnului, este tratată cu un ritm repetitiv plin-gol, fără exprimarea altei compoziții.

Aceeași ierarhie se poate regăsi și în interior prin tratarea plafoanelor și dispunerea acceselor verticale. Astfel, regăsim în aripa principală scara monumentală de onoare, în trei rampe, ce asigură comunicarea între toate nivelurile, de la demisol la etajul al 3-lea. Scara de onoare este componenta interioară care se bucură simultan de cea mai bogată deco-rație și de cel mai scump material de finisaj, marmura. Cele-lalte spații ale aripii principale sunt, la demisol și la Hochpar-ter, adeseori acoperite cu bolți false, în plin cintru cu pene-trații sau în mâner de coș, spații a căror prezență este mar-cată de o anfiladă de arce ce se dezvoltă pe toată lungimea clădirii, paralelă cu elevația orientată spre Bulevardul Banu Manta. Într-o deplină subordonare ierarhică, aripa secundară nu beneficiază de nicio arhitectură interioară luxoasă, având un aer auster și pur funcționalist, atât prin lipsa oricăror elemente de plastică arhitecturală, cât și prin dispunerea accesului vertical în ultima travee, precum o scară de serviciu. Dacă în aripa principală încăperile se deschid din circulația longitudinală, tratată ca o anfiladă, în cea secundară acestea se acced simplu, dintr-un coridor ce bordează toată elevația posterioară.

Sala de consiliu este fără îndoială zona cu cea mai mare repre-zentativitate și care, din păcate, a suferit de-a lungul timpului și cele mai mutilante intervenții. Dacă inițial capetele sălii se deschideau către alveole laterale (încăperi marcate și în fațadă prin balcoane semicirculare) printr-o succesiune de arcade sprijinite pe coloane delicat ornamentate, în anii ’50 ai veacului deja trecut aceste alveole au fost închise prin timpane adosate arcaturii, confecționate din rabițuri și zidării de umplutură, preferându-se astfel destinarea camerelor astfel rezultate unor secretariate pentru birourile de primar și de viceprimar. Dar această intervenție nu a fost singura; o altă amputare a sălii de consiliu și de festivități a constat în acoperirea frescelor interioare, operă a Olgăi Greceanu, ca și cea a turnului, cu numeroase straturi de zugrăveală cu humă. Din fericire, în anul 2007, aceste fresce au fost redescoperite și restaurate.

Șarpanta înaltă a clădirii, pe ambele aripi, nu a avut, în conformarea originală a edificiului, niciun rol funcțional determinat, ea generând un simplu pod vizitabil, dar înveli-toarea din țiglă ceramică solzi și lucarnele de dimensiuni mici confereau clădirii un aspect masiv ce dorea să sublinieze caracterul monumental și de reprezentare.

Spațiile exterioare ale primăriei se mențin în forma inițială, atât prin desenul circulațiilor carosabile și pietonale, cât și prin delimitarea spațiilor verzi plantate. Din fericire, nici parcela nu a suferit în timp modificări substanțiale, conformarea străzilor perimetrale afectând-o doar în mică măsură.

În anul 2008, imobilul, înregistrat ca monument istoric de interes local (categoria B), a intrat într-un proces de consoli-dare care, prin natura conformării proiectului de rezistență, a afectat relativ grav arhitectura spațiilor interioare. În plus, în cursul lucrărilor de execuție ale acestei consolidări, în toamna anului 2009, s-a produs incendiul care a distrus în proporție de cca. 90% șarpanta originală (chiar dacă lipsită de alte calități) și a afectat și zidăriile aticelor posterioare (imaginile 1 și 2).

Ulterior, în anul 2010, a fost demarat un proces de proiectare complex, interdisciplinar și care, de această dată, a început sub o zodie mai bună, prin elaborarea unui studiu istoric de identificare a resursei culturale și de fundamentare a intervenției, realizat de semnatara acestui articol. În plus, echipei de arhitectură i s-a alăturat și un număr ridicat de ingineri de specialități diverse și experți care, împreună, au pus la punct, într-un interval de cinci luni, mai multe proiecte: de refacere a șarpantei și de consolidare a planșeelor de peste etajul 3 și turn, de refuncționalizare, de instalații interioare sanitare, electrice/curenți slabi/BMS și HVAC, de instalații exterioare, de sistematizare verticală și, nu în ultimul rând, proiectul de restaurare interioară, atât de necesar în urma intervențiilor brutale de consolidare.

Soluțiile adoptate în aceste proiecte au fost în permanență corelate cu cerințele, permisivitățile și interdicțiile studiului de evaluare culturală, astfel încât, la sfârșitul aceluiași an, s-a putut pune la dispoziția administrației locale un proiect coordonat și adecvat condiției de monument istoric.

Toate lucrările realizate pentru amenajarea mansardei s-au efectuat fără afectarea imaginii initiale a acoperișului, prin refacerea exterioară identică a geometriei și a învelitorii. Lucarnele refăcute pe baza relevării de detaliu a pieselor originale, mult prea distruse pentru a fi restaurate, repro-duc identic situația anterioară incendiului, atât din punctul de vedere al geometriei, cât și din cel al elementelor decorative. Alcătuirea structurală a șarpantei, și anume cadrele principale transversale de pe cele două aripi, elementele de legătură și contravântuirile dintre ele, au fost proiecta-te din lemn stratificat.

Cadrele aripii principale au o deschidere centrală de 11 m, în formă de arc, cu înăl-țimea liberă la cheie de 4 m. Între cadre sunt prevăzute contravântuiri în cruce în planul acoperișului, cu dimensiunile de 1,15 x 1,70 m (imaginile 3, 4 și 5). Cadrele aripii secundare au o deschidere centrală de 8,30 m în formă de arc, cu înălțimea liberă la partea superioară de 3,30 m. Învelitoarea este alcătuită din panouri multistrat - OSB, spumă poliuretanică, placare din șipci de lemn, hidroizolație și țiglă ceramică dublu așezată. Toate elementele de prindere sunt executate din oțel galvanizat, iar fixarea fermelor și popilor în planșeul consolidat s-a făcut prin eclise metalice și ancore chimice.

Prin refacerea șarpantei s-a reușit generarea unui nou spațiu util, cu o identitate arhitec-turală bine definită, spațiu ce articulează în ansamblul clădirii întreaga reconfigurare funcțională (imaginea 6). Serviciile primăriei își găsesc prin proiectul de refuncționalizare o mai bună relaționare interdepartamentală și, în același timp, oferă publicului un contact facil, modern și civilizat cu autoritățile locale.

Nu ne rămâne decât să sperăm că execuția întregului proiect de restaurare al Primăriei Sectorului 1 va reda Bucureștiului nu numai un monument și un reper identitar, ci și o resursă culturală de valoare.