Concept / Abstractizare

De regulă, apariția unei noi noțiuni deschide un nou orizont de înțelegere, o nouă linie de gândire și de problematizare. În reflecția asupra arhitecturii, noțiunile-cheie - cele care i-au delimitat câmpul epistemologic - au fost rar specifice (exceptând câmpul tehnic); teoria a împrumutat dintru început vocabularul abstract din alte domenii (filosofie, retorică, muzică, sculptură...). În acest caz de adopție, schimbarea semnificației inițiale a unei astfel de noțiuni a jucat același rol. Deși nu foarte dese, asemenea schimbări au fost decisive, reorientând practica¹. În aceeași măsură, dar mai recent și cu mai mare frecvență, adoptarea unei noi noțiuni pentru ceva care are deja desemnat un nume poate indica o schimbare de optică, o dorită împrospătare. De pildă, așa s-a întâmplat în discursul arhitectural românesc (și în învățământ) când vechiul și mai tehnicul amplasament a fost înlocuit cu cuvântul sit (a cărui noutate a dat naștere la amuzante confuzii); iar situl și-a definit rolul activ în proiect, în relație cu ideea de context, trimițând, dacă nu la un nou demers proiectual, cel puțin la dorința de a arăta că proiectul se așază într-o țesătură de semnificații în raport cu existentul spațial, temporal sau uman. În fond, importantă a fost schimbarea de atitudine față de existent, cuvintele au marcat-o doar simbolic.

În care caz se încadrează noțiunea de concept atât de frecvent folosită cu referire la proiect? Prezentă în ultimii ani până la saturație în spațiul discursului și al școlii, pare că țintește către un alt mod de a proiecta, către un nou demers, deși sensul schimbării e departe de a fi evident.

Conceptul proiectului vizează esența actului creator. Ne putem întreba dacă, oricât de mari ar fi fost transformările din arhitectura ultimilor ani, esența proiectării (creația specifică) s-a schimbat într-atât încât doar semnificațiile noțiunii de concept sunt în măsură să dea seama de noutate. Or, după știința mea, în discursul profesional au existat noțiuni care acopereau toate aceste semnificații referitoare la proiect, caracterizându-l de când lumea: majoritatea erau cuvinte (sau expresii) curente, precum idee, demers, principiu generator, punct de pornire, idee călăuzitoare etc., altele erau mai specializate, cum ar fi partiu. (Acesta din urmă, în special, are o carieră foarte instructivă pentru subiectul nostru²).

Se poate obiecta că esența procesului de creație în arhitectură nu este atât de anistorică pe cât o sugerez eu și că aducerea în prim-plan a conceptului reprezintă prin ea însăși un alt fel de a proiecta; cum și de ce? - rămâne de văzut. În orice caz, subiectul merită să fie discutat în paginile revistei, cu atât mai mult cu cât nicăieri chestiunea nu e tranșată fără rest.

Poate că utilizarea noțiunii de concept în discursul și proiectul de arhitectură își are originea în ceea ce se numește conceptualism în artă, mișcare prefigurată în anii 1960, în care arta este definită nu prin proprietățile estetice ale operei/obiectelor, ci numai prin concept sau ideea de artă, opunându-se astfel definiției dominante a frumosului artistic de dinainte de începutul secolului al XX-lea³. Poate că este legată de interesantul articol din 1971 al lui Peter Eisenman, Notes on Conceptual Architecture: Towards a Definition⁴, în care autorul încearcă să definească parametrii prin care arhitectura se poate reformula urmărind modelul artei conceptuale, însă fără să șteargă distincția dintre artă și arhitectură, conceptuală sau nu.

Poate că, la noi, frecvența ține doar de euforia importului de cuvinte din alte limbi, mai ales din engleză (unde concept, cu toate sensurile moderne și moștenite din etimologia latină, se folosea în arhitectură), cuvinte adesea inutile, dar care pot îmbogăți limba cu condiția să fie înțelese (dacă nu, pot fi parazitare sau chiar distructive).

Problema discursului nostru arhitectural este că nu prea interogăm ceea ce importăm; ne mulțumim să folosim noile noțiuni fără selecție critică, cu riscul de a atrage ambiguități inutile, contradicții și diletantisme pretențioase. E greu de spus dacă, în România momentului (încă a tranziței), frecvența cu care se enunță cuvântul (înlocuind orice altă noțiune anterioară, dar fără argumente convingătoare) are forța să deschidă o reală schimbare de optică în proiectare (sau măcar o aspirație de acest gen), ori dacă joacă doar rolul unei „grife”, a unei etichete de marcă, lipite pe orice confecție ieftină.

În loc să fie un generator de sens și de profunzime proiectuală, concept pare să fi devenit un cuvânt-valiză, putând să transporte orice: de la principiul care generează și controlează proiectul la ceva ce se concepe post factum pentru a da credibilitate intelectuală soluției și autorului, lăsând astfel loc imposturii. De altfel, problema nu ne este specifică; o simplă intrare pe internet ne arată că această suprautilizare în arhitectură este la fel de ambiguă și în alte limbi, și că mulți o interoghează ca abuzivă sau mistificantă.

De aceea vă invităm să priviți critic cele spuse și să contribuiți la lămurirea acestui subiect incitant în acest număr al revistei Arhitectura dedicat „conceptului”.

Vă propunem, fără nicio intenție de îngrădire sau manipulare, câteva întrebări:

Ce înseamnă concept în arhitectură și cum se exprimă în proiect?

Are un sens în proiect și în judecarea unei arhitecturi, sau noțiunea este fie o rubrică sub care ne explicăm, fie „o etichetă” prin care afirmăm intelectualitatea proiectului?

Există „arhitectură cu concept” și „arhitectură fără concept”? Dacă da, există o diferență de valoare între ele?

Ce aduce cu adevărat nou această urmărire a conceptului - în proiect și gândirea arhitectului, în învățământ, în teorie?

NOTE:

1 Este cazul simetriei care, la 1684 (Claude Perrault, traducerea cărții vitruviene), va fi definită restrâns în chip de corespondență exactă a două părți față de o axă și se va despărți astfel de sensul antic (preluat parțial de proporție), provocând o reorientare a practicii de proiectare și alt drum al teoretizării.

2 Adus în România odată cu arhitecții care studiaseră la Ecole des Beaux Arts din Paris, franțuzescul parti (devenit partiu), desemna schema care subîntinde un proiect, alcătuită sub formă grafică într-o zi de „schiță”, schemă care trebuia urmărită și pusă în forme prin proiect; opoziția modernistă față de academii și cultura lor istorică l-a proscris (ca purtător al formalismului academic); a persistat în vocabularul predării proiectului până spre sfârșitul secolului al XX-lea; azi, aproape nimeni din generațiile tinere nu-l mai folosește. Și totuși, teoria franceză a proiectului îl (re)teoretizează recent și îl readuce în discurs și practic... cu sens sinonim cu conceptul (!).

3 Exprimată în formula kantiană, „frumosul este ceea ce place în mod universal, fără concept”.

4 Casabella no. 359-360, dec. 1971, p. 51.

Numărul revistei Arhitectura cu tema CONCEPT/ABSTRACTIZARE va fi lansat marți 27 ianuarie, la ora 17.00, în CCA-UAR, strada Jean Louis Calderon, nr 48. La lansare vor fi prezenți următorii contributori: Augustin Ioan, Francoise Pamfil, Anca Sandu Tomașevschi, Florian Stanciu, Ștefan Vianu. Mai multe detalii puteți citi aici sau accesând pagina evenimentului de pe facebook.