Concept întru arhitectura sacrului. Cum am conceput Catedrala

Sfântul Andrei, creștinătorul românilor

În consecință, succesiunea simbolică se prezintă astfel, de la vest la est: esplanada de vest se numește Curtea Sf. Andrei, Apostolul românilor. Curtea Sf. Andrei (esplanada de vest), care precede ansamblul, este o poveste despre cum creștinismul a venit în această țară prin coloniile grecești de la Pontul Euxin, săpată în piatră de Dobrogea. Am recurs la termenul mai familiar de curte, în loc de piață, încercând să sugerăm că, odată ce am ajuns aici, ne aflăm în spațiul țintei spre care ne îndreptăm, care este o casă. Casa: simbolic, curtea exterioară a Templului de la Ierusalim estre reconstituită, concepută diferit, astfel încât să preia și o semnificație simbolică locală, formând un spațiu de primire, curtea Casei Domnului. Mai mult de atât, a fost concepută ca suprafață cuprinzătoare pentru mari sărbători; aici, credincioșii vor putea să iasă din biserică, în această „curte interioară” a ansamblului. Curtea constă dintr-o întindere de apă de-a lungul întregului front și o colonadă formată dintr-un unic șir, tema ei fiind Crucea Sf. Andrei, iar materialul folosit - parâmă de vapor. Nava bisericii fanion a Ortodoxiei române iese din unde, înălțându-se către răsărit, adică orientându-se.

În acest scop, este ajutată de curtea Sf. Apostol Andrei, care o precede. Întinderea de apă de pe esplanada de la apus scoate în evidență volumul catedralei, oglindind-o în felul în care Biblioteca Națională se va fi reflectat în apa care o precede. Porticul peripteral este marcat cu însemnul Sf. Andrei (Crucea Sf. Andrei) și, de asemenea, trimite la faptul că Marea Neagră și Dobrogea, care au fost străbătute de Sf. Andrei, reprezintă poarta prin care creștinismul a pătruns în România. Crucile Sf. Andrei din perimetrul acvatic sunt confecționate din parâmă de navă, iar pietrele utilizate sunt calcar și granit de Dobrogea, pentru a contribui la semnificația simbolică. În mijlocul pieței se află un bazin puțin adânc, umplut cu apă de mare. Legenda potrivit căreia Sf. Apostol Andrei a predicat în aceste părți, optând pentru „sălbăticia” (în comparație cu civilizația orașelor pontice) unor așezări aidoma unor caverne, este puternic glorificată în Dobrogea. Biserica a recuperat-o și îl consideră pe Andrei apostolul care i-a creștinat pe români (o națiune care nu exista în vremea când predica Andrei). Și, nu în ultimul rând, ziua sărbătorii sale, 30 noiembrie, precede 1 Decembrie, stabilită după 1989 Ziua Națională a românilor.

Tripticul-icoană (exonartex cu icoanele votive, Înălțarea și icoana Sf. Andrei, apostolul românilor) are la mijloc o icoană de perete în mozaic de aur, care reprezintă scena tradițională a Judecății de Apoi. Intrarea în clădire se face prin aceste icoane-porți din sticlă, avansând spre icoana centrală, care domină accesul propriu-zis în edificiu. Ideea a fost ca icoana de sticlă, săracă în ceea ce privește mijloacele și oarecum minoră ca gen, să fie ridicată în centrul artei post-bizantine, ca și în centrul celei locale, sub forma porților de acces monumentale, în afara centrului, dar în același timp înrudite cu axa edificiului de cult, tot așa cum această tradiție a limesului se leagă de aceea a centrului bizantin. Totodată, icoana confecționată din material original - mozaic de aur - ar fi sugerat tradiția, cea de la centru. De la distanță, cele trei icoane i-ar fi îndemnat pe credincioși să vină în biserică, alcătuind împreună un triptic de icoane complementare.

Clopotnița ar fi putut să fie o copie a proiectului de campanilă executat de G. Simotta pentru Palatul Patriarhal în 1937. Era gândit ca un omagiu pentru Patriarhul Miron Cristea și precursorii care au năzuit să împlinească proiectul Catedralei Patriarhale în perioada interbelică. Este copia unui turn venețian din sec. al VII-lea și, foarte probabil pentru autorul din anul 1937, era vorba de un omagiu pentru Italia lui Iustinian, adică pentru Latinitatea Răsăriteană, și cu toate acestea o soluție imposibilă în cazul identității schizoide a românilor.

Saint Andrew, converter of Romanians to Christianity

Consequently, the symbolic sequence stands as follows from the West to the East: the West esplanade is called Courtyard of Saint Andrew, the Apostle of Romanians. The Court of Saint Andrew (the West esplanade), which precedes the ensemble, is a story about how Christianity found its place in this country, in the Greek colonies on the shore of Pontus Euxinus, dug in Dobruja stone. We have used the more familiar term of courtyard instead of square in an attempt to suggest that, if we have arrived here, then we find ourselves in the proximity of the target we have been heading for, namely, a house. The house symbolically consists in the exterior yard of a Jerusalem Temple, reconstructed and differently conceived, so as to also take on a local symbolic significance, to form a reception space, the courtyard of the House of Our Lord. Moreover, it was conceived with a view to accommodating large crowds on the occasion of the important celebrations: the worshippers will be able to exit the church in this “interior yard” of the ensemble. The courtyard also has a vast pool of water along the entire front and a cloister formed of a single string. The theme is the Cross of Saint Andrew, and the material used is hawser rope. The vessel of the landmark church of Romanian Orthodoxy rises out of the waves and, seeking orientation, soars towards the East.

To this end, it is helped by the Courtyard of Saint Andrew the Apostle, which precedes it. The water expanse on the western esplanade highlights the volume of the cathedral, mirroring it the same way the National Library must have mirrored in the water pool preceding it. The peripteral portico is marked with the sign of Saint Andrew (Saint Andrew’s Cross), also referring to how the Black Sea and Dobruja, travelled by Saint Andrew, represent the gateway of Christianity in Romania. Saint Andrew’s crosses in the aquatic perimeter are made of hawser rope, and the stone used was limestone and granite from Dobruja, to enhance the symbolic meaning. In the midst of the square there is a shallow pool filled with sea water. The legend according to which Saint Andrew the Apostle preached in such parts, advocating the wilderness of settlements much like grottoes (in contrast with the civilization of the Black Sea towns) is particularly treasured in Dobruja. The Church retrieved it and considers that Andrew is the apostle who christened the Romanians (a nation which did not exist at the time of his preaching). Last but not least, the day of his celebration, November 30th, precedes December 1st, adopted as the national day of Romania after 1989.

In the middle of the icon triptych (antechurch with votive icons, the Ascension and the icon of Saint Andrew, the Apostle of Romanians) there is a wall icon in golden mosaic, depicting the traditional scene of the Judgment Day. The entry to the building is made through these icons-glass gates, advancing towards the central icon, which dominate the access point to the building. The idea was to place the glass icon, characterized by poverty of means and somewhat minor as a genre, to the center of post-byzantine, as well as local, art, in the form of monumental access gates, outside the center, but also related with the axis of the religious edifice, the same way this tradition of the limes relates to that of the Byzantine center. Also, the icon made of original material - golden mosaic - would have suggested a tradition springing from the center. From a distance, the three icons would have urged the worshippers to come to church, forming a triptych of complementary icons.

The bell tower could have been a copy of the campanile project drafted by G. Simotta for the Patriarchal Palace in 1937. It was conceived as a homage paid to Patriarch Miron Cristea and its predecessors, who had dared to complete the project of the Patriarchal Cathedral in the inter-war period. It is the copy of a VIIth century Venetian tower and it was, most likely, a homage paid by the 1937 author to Justinian’s Italy, that is, for the Eastern Latinity, an impossible solution, however, for the schizoid identity of Romanians.