Originea conceptului

Pe bună dreptate vă întrebați, întrebându-ne, asupra originii conceptului și, mai ales, asupra legitimității folosirii lui, azi. Prin asta nu am spus mare lucru. Spun totuși că sunt ani de când, din prudență și dintr-o jenă crescândă, nu mai pot întreba, în fața, totuși, plinătății unui proiect sau case: care îți este conceptul? Trebuie să recunosc, totodată, chinului judecății de atelier că este unul de tip special; cât despre ceea ce se întâmplă cu propriile proiecte acolo lucrurile îmi par, așa ascunse în acțiunea și mișcarea lor, cu atât mai neclare.

În definitiv, atunci când ne întrebăm asupra conceptului, noi ne întrebăm, vizăm, în fapt, asupra a ceva ce stă la baza a altceva și-l face posibil. Invocăm, întrebând, și tocmai că întrebarea este orientată în interogația ei de chiar răspunsul deja prezent, și anume, pre-existența a ceva stabil, neclintit, punct de naștere ce, în timp, s-a numit, oarecum nediferențiat, principiu unic, idee, temei, concept. Cu alte cuvinte, ceea ce apare în fața mea, privirii mele, cu solipsismul de primă instanță, stă și ține de un ceva nemișcat, incoruptibil necesar, ce-l face posibil apariției sale. Probabil, deja, este o exagerare aici, nu neapărat întrebând vizăm terenul ferm. Dar suntem cu întrebarea în preajma lui, vizăm, străbătând cu privirea, ne-mișcatul, imobilitatea izbăvitoare a fermului. Căci întrebarea privind conceptul este o străbatere prin sau, mai precis, este voința gândirii de a străbate aparența apariției înspre principiul ei, înspre ne-condiționarea ei. De fapt, îmi vine să spun, privirea ce se grăbește și străbate plinul părelniciei aparențe pentru a se odihni în schema (figura?) ei, privirea ce pare a ignora precipitat trupul pentru a-i prefera scheletul este una a subiectivității subiectului ce-și consolidează propria-i interioritate înspre o crescândă și plină de destin necondiționare. Căci despre necondiționarea subiectului în devenirea sa este vorba aici, întrebându-ne asupra conceptului.

Cu alte cuvinte, privim cu ochii subiectului constituit metafizic, privim cu ochii modernului, cu a „faptului de a fi modern”, adică a subiectului ce, aruncat asupra ființărilor, își vizează propria-i necondiționare. Subiectul propriu modernității vede conceptul în măsura în care, în drumul său spre necondiționare, el ob-jectivează, transformă, punând în față, asigurătoriu, pentru sine, lucrurile în obiecte ale cunoașterii. Așadar, obiectivăm, obiectul este, de acum, prin reprezentare, pentru subiect. Dar obiectivând (ob-jectum), aruncând în față într-un teritoriu neatins al conceptului, subiectul se asigură pe sine împingând lucrurile, lumea, înspre proiectul obiectivării lor. Conceptul nu este ceva la care, arbitrar, capricios sau funcțional gândirea se gândește să apeleze în drumul său, ci el este structura însăși a gândirii, principiul ei de existență. Gândesc pentru că, gândind, și privesc conceptul. Grăbit și riscant spus, ca subiect propriu modernității, privesc și privesc schema lumii. Adică cu ochii lui Descartes. Vă aduc aminte că în chiar introducerea părții a doua din Discurs asupra metodei (Principalele reguli ale acestei metode pe care le-a căutat autorul), Descartes vorbind despre construcția propriei gândiri face, cum altfel, analogia cu structura orașului în care tocmai era campat: frumos și pitoresc, dar rău întocmit, cu străzi întortocheate și în pantă, cu case mai vechi și mai noi, în definitiv... orașul. Propria-i viziune, în contraparte, este, cred eu, viziunea modernității însăși, este felul modernului de a vedea, rama ordonatoare a privirii sale prin care lumea poate fi inteligibilă: el spune, una peste alta, că orașul bine întocmit este unul gândit de la început, de unul singur și la șes.

Aceste trei condiții ale incoruptibilității gândirii realizează punctul-de-vedere de la nivelul căruia lumea, de acum, este. Și este în măsura în care este re-prezentată. Căci, în întrebarea care îți este conceptul? stă reducția fenomenală de la accidentalitatea datului moștenit, de la faptul-de-a-fi-în-lumea, deja subînțeles, înspre remiterea spre măsurabilul depliat al cadrului punctului-de-vedere. Nu întâmplător, odată cu Barocul și odată ce subiectul este convergența înspre punctul-de-vedere, proiectarea, în sensul înțeles și practicat de noi, este posibilă. Păstrăm în noi rama incipientă a lui Alberti prin care lumea este a punctelor de coordonate, iar ca puncte fixe putem „conta” pe ele ca re-prezentate, le deținem (și realitatea însăși) ca măsurabile pe spațiul (sau, mai precis, acea împrejurare devenită spațiu) întins, neted. Lucrurile sunt scoase în afara lor înseși, sunt date mie ca ob-jectum, ca obiecte plasate în spațiul gândit ca res-extensa.

Citiți textul integral în numărul 6 / 2014 al Revistei Arhitectura

Numărul revistei Arhitectura cu tema CONCEPT/ABSTRACTIZARE va fi lansat marți 27 ianuarie, la ora 17.00, în CCA-UAR, strada Jean Louis Calderon, nr 48. La lansare vor fi prezenți următorii contributori: Augustin Ioan, Francoise Pamfil, Anca Sandu Tomașevschi, Florian Stanciu, Ștefan Vianu. Mai multe detalii puteți citi aici sau accesând pagina evenimentului de pe facebook.