Urbanistica modernă

Revista ARHITECTURA în parteneriat cu Societatea Română de Radiodifuziune continuă seria ARHITECȚI LA RADIO cu manuscrisul emisiunii radio

Dintr’o simplă aglomerare de gospodării particulare orașul a devenit cu timpul un organism.

Începe însă urbanismul nu prin atenția pe care locuințele învecinate și-o acordă reciproc, ci cu preocuparea edililor de a contopi în amenajări colective diferitele funcțiuni comune fiecărei locuinți.

Dacă orașul există foarte de demult, apoi urbanismul e de dată foarte recentă.

Propriu zis, de când aproape fiecare interes particular și-a găsit într’o instituție publică o expresiune socială.

Ținta urbanismului nu este, deci, să distribue în mod pitoresc, pe un teren anumit, o sumă de locuințe particulare; ci, în primul rând, să le grupeze util în jurul centrului comun, de care ele toate depind deopotrivă.

Are, prin urmare, urbanismul de stabilit și situat care sunt instituțiile centrale și care e corespunzătorul lor amplasament.

Dar atunci greșit se îngădue azi marilor case de raport, cu numeroase apartamente de locuit, să se maseze în centrul eminamente public al orașului.

În acest centru, locuințele particulare nu au ce să caute; iar dacă totuși li se îngădue să se înalțe acolo, apoi ele, în loc să compună orașul modern, contribue tocmai să-i facă realizarea imposibilă.

Căci dacă se ocupă centrul orașului cu locuinți particulare, urmează ca edificiile publice să se mute la periferie.

În acest caz însă, se naște întrebarea la ce ar mai servi comasarea populației în centrul unui oraș, dacă, pentru satisfacerea intereselor ei de caracter social, aceeași populație e nevoită să se întoarcă înapoi spre periferii.

Marele oraș modern și îndeosebi metropola pretinde o clară distincțiune între ceiace trebue să fie pe de o parte centrul public social economic, centrul conștiinței și existenței colective, care, tocmai de aceia, implicit este monumental, grandios și nu rareori spectaculos, iar pe de alta centura acestui centru, în care se refugiază viața particulară, spre a-și realiza unica preocupare de agreabil, higienic, intim și util.

Și tot așa de deplasată cât e locuința particulară în centrul metropolei, este ea și când o ridică noul arhitect într’un etaj cu înălțimi de far.

S’a recurs în vremea din urmă la exagerarea numărului de etaje nu atât fiindcă o permite tehnica betonului armat, ci mai ales fiindcă astfel se pot scurta distanțele între un număr mai mare de încăperi care necesitau, ca’n marile afaceri, o continuă relațiune între ele.

Căci oricât de neverosimil ar părea, este totuși perfect adevărat că’n arhitectură aceiași distanță în sens vertical devine mai mică decât atunci când e așternută orizontal!

În baza acestei constatări au luat zgârie-norii ființă, bine înțeles când nu au fost erijați, numai pentru a sfrunta sau a uimi, cum de fapt s’a întâmplat în centrele plutocrației americane.

Pe când însă suprapunerea oricât de departe ar fi dusă reprezintă totuși pentru birouri o anume grupare și concentrare, aceeași stratificare.

În cazul unor separate locuinți particulare, devine ca arhitectură o aberație, pentru municipiu o calamitate, iar pentru locatarii însăși un supliciu.

Turnul a fost doar în toate timpurile cel mai impropriu interior; de aceia și trecutul l’a utilizat exclusiv pentru funcția de întemnițare.

În prezent se propagă cu insistență că masarea locuințelor în colonii verticale ar majora la maximum posibilitățile de confort.

Practica dovedește tocmai contrariul.

A locui la etajul al 14-lea, comprimat și suspendat ca’n balon, din cauza dependenței de un ascensor, care nu diferă în genere de o parașută, e în tot cazul mai neconfortabil decât a locui în cea mai primitivă colibă, unde cel puțin accesul imediat afară este locatarului asigurat.

Se numește confort în casele de raport, să ți se ofere tot, dar să nu poți beneficia practic aproape de nimic din cauza reducerii maxime a dimensiunii tuturor încăperilor, dar mai ales a dependințelor care decid în realitate adevăratul confort.

Neglijarea aceasta a comodității apare firească, dacă se ține seama că e specula care dictează amenajarea interioară a caselor de raport, nici-odată... asistența!

În genere, cele mai pretențioase apartamente-house reduc în așa măsură căile de acces la etaj încât nu numai că evacuarea lor într-un moment de panică e exclusă, dar a eși sau a intra de două ori pe zi ajunge să semene cu o expediție.

Ne satisfăcând nici confortul, nici higiena, nici intimitatea familială, și’n cel mai puțin grad ce se înțelege prin agrement, această colonizare modernă în direcție verticală exprimă în realitate o insanitate socială, iar urbanistic un non sens.

Fiindcă nu e posibil ca epoca, energetică, activistă, voluntaristă - așa cum se complace prezentul să se definească singur, să grupeze în centrul orașului tocmai formele vegetative ale vieții particulare, în loc de cele active ale vieții sociale, reprezentate prin instituțiile de caracter public.

Deci nu building-uri de locuit vrea noul urbanist în centrul orașului, ci palate ale activității comune sociale, clădiri elansate ca un enorm furnal, simbolizând erupții de acțiune colectivă, și totdeodată temple ale solidarității și colaborării pentru cei ce le privesc din depărtări.

Și cu cât acest urbanism actual va urmări mai mult să concentreze laolaltă viața activă din centrul unui oraș, într’un singur edificiu central sau într’un sistem de edificii, care laolaltă să se înalțe ca o fascie unică de turnuri uriașe, cu atât acelaș urbanism va fi obligat să deschidă între ele și’n jurul lor un spațiu liber de o cât mai mare extensiune.

Spațiul este elementul urbanistic capital, pentru a majora concentrarea vieții publice într’un oraș.

Între spațiul înconjurător și înălțimea unui edificiu este cea mai strânsă relațiune.

Propriu zis, prin felul cum înțelege să valorifice spațiul în oraș, începe urbanistul să fie constructor.

Căci dacă arhitectul crează cu volumul plin, urbanistul crează exclusiv cu spațiul gol.

Spațiul este materialul urbanistului, iar geniul său se afirmă prin felul cum știe să-l transforme în funcție propulsivă când e vorba de circulație, sau în static-receptivă când e vorba de piață de paradă; deasemeni, prin felul cum știe să-l facă să apară optic mai vast decât dimensiunile sale reale, sau mai restrâns, decât anume aglomerații îl pretind.

Numai prin utilizarea spațiului e urbanistul arhitect, fiindcă în tot restul activității sale el nu poate să se impună decât ca regisor.

Așa de pildă, în planul de amenajare al unui oraș, urbanistul crează contopind desideratele gospodarului cu soluțiile tehnicianului, și ale organizatorului cu acele ale artistului.

În tot cazul este o erezie a socoti urbanistul drept un estetician, când tot ce i se poate pretinde este, sigur și unic, a sistematiza sau mai precis a raționaliza.

Se confundă însă activitatea adevăratului urbanist cu creațiunea artistică, fiindcă se uită prea des că ceiace e rațional este implicit și simetric, ritmic sau proporțional, adică, totodată și frumos!

Urât poate fi numai ce e absurd, sau extravagant, ce e accidental gregar și mai ales confuz.

Deaceia poate, inegalitatea păturilor sociale, prin diferența dintre gradul lor de civilizație, contrariază creațiunea urbanistă, tot așa ca și construcțiile perimate ale trecutului, care în numele unui foarte dubios pitoresc, au tot atât de puțin drept de a fi menajate, cum ar fi un calcul respectabil în canalul biliar.

Ca și o casă și un oraș, este o unealtă curentă a vieții umane, prin urmare ceiace i se cere în primul rând e complecta sa conformare la concepția actuală de viață, ca și la aceia de confort.

Din cauza, însă, a durabilității materialului pe care l’a întrebuințat trecutul în construcțiuni și a întâlnirei în acelaș present a mai multor generații ce fatal se ajung, creațiunea urbanistică e sortită să nu ție nici-odată pas cu actualitatea, din cerințele căreia ia ființă și pentru satisfacerea căreia tinde a se realiza.

Concepând pentru viitor, și construind în prezent, îndeobște isprăvește când actualitatea realizării s’a perimat.

Deaceia, pe cel mai înzestrat urbanist contemporanii n’au putință să-l cunoască, decât virtual după intențiuni, iar efectiv după ce și cât dărâmă.

Ingrată e deci soarta pe care evoluția prea precipitată a societății actuale o rezervă în genere urbanistului executor, mai ales că acesta, printre preocupările vieții contimporane, a rămas poate unicul reprezentant al marilor obsedați de binele și mulțumirea pluralității.

Pentru urbanismul teoretic idealul ar fi ca fiecare generație să-și construiască propriul ei oraș.

Dar atunci ar trebui să se modifice atât semnificația dată azi îndeletnicirei urbaniste, cât și natura tehnicei ce se utilizează pentru orice fel de construcțiuni.

Astfel, dacă în prezent urbanistul este pe de o parte un custode al acelor edificii transmise de trecut, edificii care cu cât rezistă mai mult timp cu atât ajung mai impracticabile; iar pe de alta este un făuritor de similare contrarieri și complicațiuni pentru generațiile viitoare - el ar trebui să devină în viitor marele arhitect, care să trateze orașul întreg ca o unică imensă catedrală, sinteză a unei forme de viață specifice unei generațiuni și a unui tot așa de specific ideal colectiv.

În ce privește natura tehnicei, s’ar putea imagina una nouă pentru urbanistica viitorului care ,debarasându-se de piatră, de ciment și mai ales de tradiționalele temelii uriașe, adâncite în pământ, să încheie un sistem nou de construcțiuni eminamente superficiale, compuse din simple piese mobile standardizate, ce îngăduie, ca în cazul unui clasor, de pildă, continuarea construcțiunei și în sus și în lături, după plac, iar actuala noțiune de oraș să rămână decât ceiace ar fi o enormă platformă de pavaj, canalizată pe toată suprafața ei și electrificată în așa mod încât să se poată lua curent în orice loc.

Propriu zis, adevărata cale pe care evoluția urbanismului o va lua în viitor nu poate nimeni s’o prevadă cu preciziune; cum și’o închipue însă fiecare oglindește tocmai în ce direcție o dorește, ca să scape de ceea ce-l constrânge în situația din prezent.

În cazul urbanismului această constrângere rezultă în primul rând din prea marea durabilitate a clădirilor trecute, așa încât evoluția dorită ar fi aceia care ar permite ca fiecare generație când se stinge să dispară și cu edificiile în care a trăit, cu alte cuvinte să fie distruse așa precum, în anume ținuturi asiatice când murea odinioară suveranul i se ardeau și toate palatele, în care a trăit; obiceiu desigur primitiv, dar care pentru propășirea urbanisticei moderne e poate de rigoare să fie din nou adoptat.

Emisiunea Universitatea Radio, 2 mai, ora 20.40, Arhiva S.R.R., dosar nr. 8/1934, 11 file cu iscălitura de identificare a autorului.

Marin Simionescu-Râmniceanu

(1883 - 1964) a fost un critic și istoric literar român, scriitor, membru corespondent (1919) al Academiei Române.