România 100+. „Fizionomia României prin arhitectura dotărilor publice”

Pe 24 octombrie 2014, în cadrul Bienalei Naționale de Arhitectură (BNA) a avut loc masa rotundă România 100+ „Fizionomia României prin arhitectura dotărilor publice”, organizată de revista Arhitectura. La eveniment au fost invitați să vorbească profesorii Ana Maria Zahariade, Romeo Belea și Vintilă Mihăilescu.

Comisarul BNA 2014, Sergiu Nistor, descria demersul seriei evenimentelor România 100+ la conferința de lansare a Bienalei: „În primul rând, Bienala este un prilej de a ne întreba ce se întâmplă cu meseria, încotro mergem, încotro putem să sperăm că ne vor ajuta să ducem această activitate statul, administrația, politicienii. De aceea, dincolo de expoziție, există o serie de conferințe profesionale. În primul rând, conferințele secțiunilor expoziției-concurs, dar organizăm patru conferințe cu totul particulare, denumite România 100+, menite să creeze cadrul unei evaluări a mediului construit, amenajat, peisager al țării noastre care, în curând, în 2018, va serba 100 de ani de la înfăptuirea statului modern. Credem că pragul aniversar trebuie depășit și cu niște programe, cu niște comenzi publice care, inițiate de autoritățile publice, să marcheze arhitectural-urbanistic acest moment. Orașele în care trăim, țara pe care o vedem și o apreciem astăzi sunt, în bună măsură, rodul unei astfel de comenzi publice a statului român de după 1918. Sperăm să nu trecem în al doilea secol doar cu mititei, borduri și asfaltări de drumuri pietruite la sate și vrem să arătăm tuturor că noi, arhitecții, urbaniștii, avem capacitatea tehnică, culturală, profesională de a fi partenerul statului român în marcarea acestui moment. Aceste patru conferințe România 100+ vor trasa o analiză pe patru domenii a felului în care trecutul ne poate ajuta să spunem că avem cu ce să privim și să făurim viitorul. Este vorba despre o analiză pe patrimoniu, pe spațiul public, o analiză pe producția arhitecturii private și a celei publice”, a explicat Sergiu Nistor.

Revista Arhitectura a dorit să accentueze modul în care fizionomia României moderne a fost marcată de arhitectura dotărilor publice pornind de la o perspectivă teoretică asupra domeniului prezentată de Ana Maria Zahariade, continuând cu cea a arhitectului Romeo Belea, care a oferit privilegiul revizitării unui proiect major din domeniu (Teatrul Național București) în contexte profesionale diferit situate, la jumătate de secol distanță, și încheind cu perspectiva antropologică prezentată de Vintilă Mihăilescu referitoare la limita dintre spațiul public și cel privat. O sinteză a problematicii dezbătute la masa rotundă a fost formulată de Ana Maria Zahariade:

„Ce înseamnă această fizionomie arhitecturală a României văzută prin construcțiile sale publice în acești 100 de ani? O fizionomie este o serie de trăsături definitorii care încheagă un anumit caracter al unui chip. În special, în segmentul domeniului public, există două schițe ale acestei fizionomii care se suprapun: fizionomia politică și fizionomia arhitectului, nu arhitecturală, ci a arhitectului. În ambele cazuri este vorba de niște opțiuni de a merge sau nu în anumite direcții, de niște moduri de a problematiza. În acești 100 de ani de modernizare a României, ambele fizionomii parcurg trei etape istorice: interbelic, perioada comunistă și cea de după 1989.

Fără a idealiza, perioada de dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial era una în care se dorea o modernizare prin alinierea la vestul european, o opțiune care se întâlnea cu o alta la fel de importantă, cea națională și de păstrare a unei spiritualități tradiționale. Comanda publică este dirijată în aceste direcții. Ele se confruntă uneori, dar lucrurile evoluează într-o anumită coerență.

Perioada comunistă este și ea una coerentă: și atunci se credea într-un progres, unul dictat care se ocupă de chestiunea reprezentativității. Comanda publică nu este dată de o reflecție liberă, ci de o ideologizare într-o direcție. Dacă înainte de al Doilea Război Mondial capătă formă construită structura instituțională a României, activitatea constructivă în domeniu continuă și după război, până când va derapa cu apariția Casei Poporului.

Și avem perioada de după 1989 în care nu disting nicio politică în sensul construcției unei reprezentativități, unei dorințe de a face bine oamenilor. Dorința politicului de a se implica în mediul construit aproape că nu există sau există în momente punctuale (de exemplu, București 2000 sau alte concursuri, totul cu un chin îngrozitor, șchiopătând) și nu pare să existe o inteligență a politicului în acest sens.

Ce se întâmplă cu arhitectul? În prima perioadă, arhitectul de tip modern este o apariție nouă. El încearcă să își construiască instituția. Ceea ce și face (organizare profesională, drepturi în societate, învățământ, proprie cultură), cu totul remarcabil, dar și cu toate limitările firești pentru că era o construcție ce nu se fundamenta pe o tradiție. Cei 300 de arhitecți înscriși în Corpul Arhitecților de la începutul anilor ’30 ajung la 400 înainte de război. Vine schimbarea de regim și o practică liberală care se așezase este «naționalizată» în 1952, așa cum se întâmplă și cu învățământul și publicațiile de arhitectură. Arhitectul liberal care avea o anumită ținută este amputat de proprietatea asupra lucrării și de responsabilitatea numelui său pe lucrare. Dispare climatul concurențial, dispare o responsabilitate directă în creație. Lucrurile sunt supuse unui joc din ce în ce mai complicat în avizare. O vreme mai există posibilitatea arhitectului de a construi, alături de politic, o viziune pentru arhitectură, apoi aceasta dispare în totalitate. Practic intrăm într-o criză a profesiunii care se recuperează foarte greu după 1989, cu un politic care nu se interesează de arhitectură și cu arhitecți care de-abia reușesc să își construiască un climat de exercitare a profesiei în condițiile în care există foarte puține lucrări, iar comanda este nulă. Comunicarea dintre arhitecți și politic este defectuoasă. Sigur că arhitectura a câștigat: avem 8.000 de arhitecți care au două organizații profesionale importante, care dau periodic o serie de declarații de intenție, au un domeniu reglementat legal, dar în care multe lucruri nu se respectă. Politicul nu discută cu arhitecții, arhitecții nu știu să discute cu politicul. Hotărârile se iau discreționar, fără a se discuta în cercurile profesionale. Închei cu un fapt petrecut acum câțiva ani. Un grup de arhitecți spanioli care au venit în România să prezinte cum pun problema orașului vechi în condițiile arhitecturii noi și felul în care fac o strategie de conlucrare între vechi și nou au văzut Bucureștii și au spus: „este grav ce se întâmplă, așa a fost și la noi după Franco. Nu aveți nevoie de bani, de arhitecți, ci de o clasă politică cultivată”. Cred că avem nevoie și de niște arhitecți cultivați. Mi se pare că arhitectul român nu a recuperat ceva ce a pierdut în perioada comunistă: cultura de arhitectură și cultura critică. Atâta vreme cât el nu le recuperează, este greu să ceară clasei politice să fie cultivată în acest sens.”

Din seria România 100+ au făcut parte evenimentele: „Arhitectura, patrimoniul și peisajul cultural” (Observatorul Urban București, 21.10.2014), „Vă plac spațiile publice?” (Urbanismul, 22.10.2014), „Contribuția arhitecturii «private» la identitatea spațiului public” (Arhitext, 23.10.2014) și „Fizionomia României prin arhitectura dotărilor publice” (Arhitectura, 24.10.2014). Ediția 2014 a Bienalei Naționale de Arhitectură a fost organizată de Uniunea Arhitecților din România în colaborare cu Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, București.