Ecologii post-industriale: Moloz industrial, natură și limitele reprezentării

text: Liviu CHELCEA
Publicat în Parcours anthropologiques, 10 / -1, 186-201.

Figura 1 – Zidul unei fabrici din secolul al XIX-lea, după demolare © Liviu Chelcea

Introducere

Principala problemă abordată în articolul de față se referă la metodele de clasificare și reprezentare a peisajelor urbane post-industriale, materialităților și socio-naturii, subiecte dificil de încadrat în categorii și care se sustrag adesea etichetărilor convenționale. Dacă spațiile post-industriale eludează nu doar utilizarea planificată, ci și dominația unei singure funcții neplanificate, cum pot fi acestea descrise în vederea construirii unei reprezentări coerente? Peisajul care a înlocuit fostele spații industriale din București manifestă o reticență față de principalele concepte narative utilizate frecvent în situri post-industriale urbane din întreaga lume, cum ar fi întoarcerea la natură, abandonul, dezvoltarea imobiliară, patrimoniul industrial, industriile creative sau reabilitarea ruinelor (Edensor, 2005; Bélanger, 2009; Millington, 2013; Moshenska, 2015). În locul unei istorii etalon, ecologiile emergente din fostele locuri industriale din București se raportează la o combinație eterogenă de fragmente: acțiune planificată și neplanificată, forțe geologice, umane și biologice și distrugerea provocată de natură și oameni. Niciunul dintre elemente nu este însă dominant. După cum vom vedea în cele ce urmează, dezindustrializarea produce spații deschise, expuse schimbării, cu o consistență internă minimă (Culescu, 2007:7). Descrierea acestei ecologii emergente instabile cuprinde descrierea actorilor - predominant umani, dar și non-umani - acțiunile acestora și materialitățile care populează astfel de situri.
Bucureștiul a trecut printr-o masivă dezindustrializare în anii 1990 și 2000, aidoma multor orașe similare din Europa Centrală și de Est (Marcinczak și Sagan, 2010; Ianoș et al., 2012; Mirea et al., 2012; Nikezić și Janković, 2012; Pozniak, 2013; Popescu, 2014; Grigori și Katchi, 2015; Jucu, 2015; Mulíćek, 2015). În ciuda procesului de dezindustrializare prezent la nivel continental în majoritatea țărilor ex-socialiste, abordarea strict utilitaristă a naturii urbane, împreună cu viziunea antreprenorială asupra vieții urbane care a cucerit imaginația administrației locale, a camuflat, pentru numeroși oameni de știință, importanța unor astfel de spații în ceea ce privește înțelegerea orașelor, naturii, valorilor și metabolismului urban (Gandy, 2013: 1301; Edensor, 2005). O comparație sumară a cifrelor recensămintelor din 1899 și 2002 arată că, la nivelul Bucureștiului, procentul persoanelor angajate în domeniul industriei este identic (9%). În perioada de vârf a bulei imobiliare din 2003-2008, din cele 200 de uzine mari din București, doar aproximativ 33% erau active încă (Chelcea, 2008). Un procent de 30% funcționau încă la capacitate redusă, în timp ce 20% dintre acestea fuseseră transformate în spații de închiriat și depozite. În sfârșit, 33 de astfel de fabrici erau fie complet inactive, fie fuseseră demolate, fie o combinație între cele două variante (Chelcea, 2008). Cea din urmă categorie face obiectul articolului de față, deși există observații referitoare și la cele încă funcționale sau cele care au fost reduse la spațiul deținut. Pe măsură ce uzinele intră în faliment sau sunt în așteptarea modernizării din perioada postprivatizare de zece ani care interzicea demolările, acestea rămân neexploatate din rațiuni hegemonice, generând însă o varietate de utilizări și peisaje eclectice.
Cu toate că există situații în care un anumit tip de utilizare devine dominant, numeroase situri post-industriale sunt caracterizate de un amalgam de utilizări. Cele patru activități principale pe care le-am identificat în spațiile post-industriale sunt: (1) minerit urban; (2) teren de joacă pentru copii; (3) adăposturi pentru ființe marginalizate (umane și non-umane); și (4) eforturile burgheziei culturale de a crea locuri cu semnificație. Am adunat date prin observarea regulată, predominant pasivă, a siturilor industriale pe o perioadă de aproximativ 10 ani. Am vizitat 40 de astfel de situri. Am efectuat vizite repetate la 8 dintre aceste situri deoarece sunt situate în partea din București unde locuiesc (zona Filaret - Parcul Carol - Tineretului - Timpuri Noi). Adesea m-am plimbat și am mers cu mașina în apropierea altor situri post-industriale, oprind uneori pentru câteva minute doar pentru a nota ce s-a schimbat, alteori petrecând câteva ceasuri atunci când aveau loc evenimente unice, cum ar fi demolări sau activități de minerit urban.

O ecologie eclectică emergentă: minerit urban, terenuri de joacă și adăposturi pentru marginalizați

Odată cu încetarea producției, multe astfel de situri nu mai sunt protejate, permițând materialităților industriale mixte să se transforme sub acțiunea concertată a oamenilor, plantelor și animalelor. Un set-cheie de actori cu rol în reconfigurarea acestei noi ecologii sunt familiile și indivizii defavorizați care adună deșeuri metalice și cărămizi. Eforturile lor extractive echivalează cu ceea ce Wallsten et al. (2013: 85) numesc minerit urban, i.e. zone țintă (mine de infrastructură) concentrate în același spațiu și bogate în minerale, aflate în interiorul limitelor orașului (vezi și Wallsten, 2015). Dinamica unor astfel de grupuri extractive este destul de variată. Uneori, proprietarii fostelor situri industriale desfac elementele metalice mobile și ușor detașabile din aceste spații și le vând centrelor de deșeuri feroase. Fabricile scot la vânzare aparatura veche de mari dimensiuni, bunurile ieșite din uz și structurile realizate din metal aflate în fostele incinte industriale. În momentul în care această circulație descendentă a valorilor materiale se încheie, majoritatea uzinelor sunt abandonate moral de proprietarii lor, ceea ce atrage după sine anularea securității, fie în mod intenționat, fie din cauza lipsei de resurse necesare protejării perimetrului. Odată ce se întâmplă acest lucru, persoanele din exterior pot pătrunde în incintă. Unii sunt foști muncitori, însă cel mai adesea este vorba de grupuri defavorizate care locuiesc în vecinătatea fabricilor sau sunt permanent în căutare de deșeuri metalice prin oraș (Fig. 1 și 2).

Figura 2 - Curtea aceleiași uzine (Timpuri Noi), la câteva zile după demolare © Liviu Chelcea

Am fost martorul unor astfel de episoade de minerit urban. În unele cazuri, grupurile care adună materiale feroase sunt alcătuite din cupluri de tineri defavorizați care transportă fierul vechi cu brațele sau cu ajutorul cărucioarelor. Odată, am găsit un adult însoțit de trei copii care demolau împreună intrarea unei clădiri. În alte cazuri, grupurile au mărimi considerabile, fiind formate din 10 până la 100 de oameni. Cel mai mare grup pe care l-am întâlnit a fost la Uzina Timpuri Noi, o întreprindere veche, construită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Situată relativ aproape de centrul orașului, aceasta a fost demolată după ce compania și-a mutat sediul la aproximativ 40 de kilometri de București. Molozul rezultat în urma demolării clădirilor a fost apoi sfărâmat în bucățele mici și adunat în grămezi uriașe de către firma de demolări. Câteva zile mai târziu, un grup de mari dimensiuni constituit din familii sărace, inclusiv copii, au pătruns în incintă. Timp de trei zile de iarnă, de dimineața până seara, au sfărâmat betonul reciclat al fostei uzine în căutarea resturilor de fier. Au găsit țevi din fontă, cabluri și benzi din metal folosite la fabricarea betonului armat. Au transportat piesele la un centru de colectare aflat la 150 de metri, acolo unde deșeurile au fost cântărite și plătite în numerar. Având în vedere că era o zi rece de prag de iarnă, pe drumul înapoi de la centrul de colectare s-au oprit de câteva ori la un minimarket pentru a cumpăra cafea și gustări înainte de a se întoarce la sit. Am numărat, în medie, patru sau cinci drumuri efectuate de fiecare grup.
De asemenea, sunt extrase și alte resurse marginale, cum ar fi cărămizi sau lemne pentru încălzit. Momentul distrugerii este urmat de o nouă formă de ordonare a materiei „deteritorializate”. Acest ciclu de „deteritorializare”, apropriere și relocare a resurselor marginale este încadrată de către actorii importanți în contextul unei „reciprocități negative”..., care identifică statul cu vinovatul primordial (Mateescu, 2004: 85). Ignorând regulile de proprietate - percepute de săraci drept o nesfârșită serie de conspirații împotriva lor - acest tip de familii includ dreptul de proprietate al fabricilor nefuncționale în domeniul drepturilor de proprietate al cartierului. În timpul unei incursiuni într-o astfel de uzină pe care o monitorizasem de ceva timp, am descoperit un grup de patru copii împreună cu tatăl lor care smulgeau decorațiile din fier de pe una dintre clădirile administrative și le transportau în curtea lor, aflată în apropiere. De-a lungul unor vizite succesive la o altă fabrică, am fost martor la dispariția treptată a zidurilor de cărămidă, concomitent cu ridicarea unor mormane ordonate de cărămizi în fața caselor învecinate, care urmau să intre ulterior în circulație. Procesul de extracție și demolarea acestor spații generează hectare întregi de maidane.
Peisajul emergent reprezintă adesea un teren de joacă fascinant pentru copii. Pentru mulți copii din astfel de zone bucureștene, maidanele [industriale] sunt sinonime cu un spațiu al libertății, un paradis al copilăriei, o materializare urbană a câmpiilor, munților sau dealurilor, toate aflate chiar în curtea din spate, în pădurile populate de animalele supradimensionate și monștrii înspăimântători cu care ne-am luptat timp de mulți ani (Tudora, 2007: 1).
Binecunoscutul scriitor Mircea Cărtărescu preciza că unele dintre cele mai dragi amintiri se leagă de fabrica de pâine din spatele blocului său. Această utilizare neplanificată este accentuată de faptul că majoritatea siturilor post-industriale se află în cartiere marcate de lipsa parcurilor și a altor spații deschise, de calități ecologice submedii și locuite, în genere, de comunități afectate exact de procesele de industrializare și dezindustrializare care au stat la baza creării siturilor în cauză.
Este mai curând cazul Bucureștiului, din moment ce Capitala are cea mai mare densitate de populație din Europa, cu aproximativ 8.099 de locuitori pe km², în comparație, de exemplu, cu 3.800 de locuitori în Berlin sau 1.089 - în Dublin (Chelcea și Iancu, 2015: 64).

Figura 3 - Curtea unei fabrici nefuncționale acaparată de vegetația ruderală © Liviu Chelcea

Pe măsură ce eforturile precedente de separare a naturii de societate (e.g. îndepărtarea plantelor ruderale, izgonirea animalelor, prevenirea degradării etc.) încetează, noi actori își fac apariția. Spațiile post-industriale pot fi privite și ca heterotopii, i.e. locuri non-hegemonice în care suveranitatea se destramă (Foucault, 1986/[1984]). Există și alte urbanități marginale care folosesc astfel de zone, în afara celor care practică mineritul urban. Persoanele fără adăpost - o nouă condiție de tipar discursiv și locativ apărută după sfârșitul socialismului (O’Neill, 2014) - ajung câteodată să-și petreacă noaptea în aceste locuri. Fostele situri industriale reprezintă, într-un fel ciudat, spații deopotrivă private și publice, asemănătoare spațiului care înconjoară fâșia de teren pe care se afla Zidul Berlinului. În astfel de spații, natura însăși exercită o funcție arhitectonică, modificând-o pe cea existentă și transformând astfel înfățișarea locului și, implicit, funcția sa (Culescu, 2007: 2). După cum precizează Joern Langhorst (2015: 2), ecologiile emergente pot fi considerate cele mai autentice elemente ale naturii urbane deoarece sunt expresiile fizice ale proceselor care nu sunt controlate de sistemele umane de întreținere și se manifestă, de cele mai multe ori, în primele etape ale ciclurilor de vegetație.
Acestea se află în contrast puternic cu natura costisitoare și fetișizată promovată de oficiul pentru amenajări peisagistice al municipalității (Administrația Domeniului Public), reprezentată de gazoane atent îngrijite, plante exotice (în raport cu clima din România) și extravagantele ghivece de flori prezente din abundență pe majoritatea bulevardelor din oraș (Pondichie, 2012: 65-71).
Așa cum se întâmplă și în alte orașe, odată îngropate sub vegetația bogată, aceste zone capătă o valoare ecologică pozitivă pentru București, generând noi situri care urmează să fie colonizate de plante și animale (Box, 1999; Lachmund, 2013). În astfel de situri post-industriale, pe măsură ce vegetația este controlată integral de natură și lipsită de intervenția umană, aceasta are o contribuție clară la auto-reglementarea microclimatului local, regenerarea solului și controlul temperaturii (Culescu, 2007: 7). Culescu explică clar că diferența dintre buruieni și gazonul verde este una arbitrară, în sensul unei distincții de ordin cultural care nu se bazează pe o valoare ecologică intrinsecă. Aceste maidane industriale din București atrag flora ruderală, reunind specii cu un grad ridicat de adaptare la mediul urban: poluare, surmenaj, sol sărac, condiții climatice specifice (Culescu, 2007: 3). Alături de maidanele industriale, plantele se extind către alte spații urbane marginale cum ar fi drumurile, cărările prăfuite sau crăpăturile din zidurile construcțiilor (Figura 3). Ființele marginale non-umane, câinii maidanezi, bufnițele, șobolanii și chiar fazanii își găsesc și ei adăpost în aceste locuri. Uneori, animalele sunt chiar binevenite. Agenții de pază se bazează pe câinii vagabonzi pentru a păzi incinta fostelor situri industriale. În timpul zilei, câinii dorm lângă cabinele paznicilor; în timpul nopții hoinăresc liberi, avertizându-i pe agenții de pază în cazul unor sunete sau activități suspecte. Oamenii din cartierele învecinate sunt în general nemulțumiți de combinația de moloz rezultat în urma demolărilor fabricilor și natura sălbatică. Aceștia privesc ruinele industriale și prezența florei ruderale și a animalelor - i.e. capacitatea de a separa natura de societate - drept un dublu eșec: incapacitatea tranziției post-socialiste de a salva industria perioadei socialiste și neputința pieței de a genera o nouă utilizare pentru astfel de terenuri.
Amalgamul alcătuit din degradarea cauzată de extragerea fierului vechi, creșterea necontrolată a plantelor și libertatea de acces dă naștere unui peisaj ambiguu și amorf. Un exemplu reprezentativ în acest sens este o altă fabrică situată într-o zonă centrală, pe care am observat-o în mod regulat. Denumită „Frigul”, a fost construită la începutul anilor 1920 și se afla în zona Filaret, una dintre primele aglomerări industriale din București, apărută în apropierea primei gări construite în anul 1869. „Frigul” a produs și a livrat gheață și instalații frigorigene pentru diferite afaceri până la începutul anilor 1990. Până când a fost demolată, incinta sa consta într-o clădire de mari dimensiuni, ridicată, cel mai probabil, la începutul anilor 1950, la care se adăugau câteva clădiri mai mici cu profil tehnic.
La începutul anilor 1990, datorită afluenței de frigidere ieftine, fabrica și-a încetat activitatea. A funcționat ca spațiu de depozitare pentru o perioadă, după care a rămas nefuncțională până în 2005. În anul 2006 a intrat într-un proces de demolare care a durat aproape un an. Pe parcursul acelui an, libertatea de care s-au bucurat muncitorii rămași în timpul demolării a generat un peisaj carnavalesc (Figura 4). Deși nu știu cine a creat această combinație de siluetă feminină și echipament de fabrică, acest artefact este elocvent pentru libertatea de expresie proprie acestui tip de spații.

Figura 4 - Curtea unei fabrici în așteptarea demolării © Liviu Chelcea

După ce a fost demolată, terenul a rămas nefolosit, devenind refugiul unui grup de șase-șapte maidanezi foarte cuminți (Figura 5). Hrăniți de diferiți oameni de pe stradă și din cartier (inclusiv de mine), au reușit să supraviețuiască în zonă până când primăria i-a ucis, fără motiv, în 2013. Zona a fost împrejmuită cu un gard metalic, urmând ca în zonă să fie ridicat un complex de tip comunitate închisă, însă până în prezent nu au fost inițiate niciun fel de lucrări de construcție. În schimb,terenul s-a umplut de vegetație. De vreme ce nu există nicio activitate semnificativă, noile plante continuă să crească nestingherite dincolo de gard.

Fabrica „Frigul” nu reprezintă un caz izolat. Există fabrici care se închid și sunt demolate pentru ca terenurile să fie folosite pentru construcții noi. Între momentul demolării și momentul finalizării noii clădiri - o perioadă care poate dura ani de zile - proprietarii păstrează, de obicei, gardurile originale, pentru a ușura munca personalului de pază. Acesta este și cazul unei fabrici care a produs ulei de rapiță încă din 1899 (numită inițial Phoenix), achiziționată de marea companie multinațională Bunge la începutul anilor 2000, împreună cu alte două întreprinderi - producători importanți din Oradea și Iași. Toate trei au fost închise în 2007, ca urmare a deciziei companiei de a-și transfera investițiile regionale în Letonia, Turcia, Ucraina, Polonia și Ucraina1. Pe parcursul acelui an, fabrica a fost demolată, în afară de gardul mare care o înconjura, poarta principală și clădirea administrativă. În general, acestea sunt păstrate ca măsuri de protecție împotriva familiilor fără adăpost care ar putea să pună stăpânire pe astfel de terenuri urbane, întărind observația lui Langhorst (2015: 9) conform căreia înlocuirea vinovaților de infracțiuni ecologice corespunde cu excluderea și strămutarea vinovaților de infracțiuni sociale. Odată cu finalizarea proiectelor imobiliare, sunt demolate și gardurile originale.

Lupta pentru semnificație: de la moloz și semnificații deschise la reprezentări ambigue

Așa cum observă Gordillo, pentru oamenii care folosesc aceste situri, peisajul post-industrial reprezintă orice în afară de trecut. Nu este vorba despre niște dărâmături dintr-un trecut îndepărtat (Gordillo 2014: 19), ci de elemente care fac parte din configurațiile economice și sociale ale prezentului. Există o categorie de oameni al căror angajament față de siturile post-industriale se situează preponderent în domeniul explorării urbane, artei, patrimoniului și, la nivel mai general, al producerii de semnificație.
Degradarea rapidă și ambiguitatea simbolică a maidanelor post-industriale stimulează frecvent curiozitatea unor locuitori ai Bucureștiului, de regulă a celor care activează în producția artistică, conservarea patrimoniului, anticarilor sau colecționarilor, la care se adaugă teoreticienii conspirației care caută dovezi legate de istoriile puterii. Aceștia sunt cei care se străduiesc să transforme molozul în ruine, în sensul că încadrează materialitățile industriale în epoci trecute, prezentându-le ca obiecte separate de prezent (idem: 8), întărind punctul de vedere al lui Langhorst (2015: 2) referitor la asocierea clară dintre astfel de situri post-industriale și funcția lor estetică și reprezentațională.
În eseul său clasic despre moarte, Robert Hertz susținea că moartea cuiva este un proces complet doar atunci când se încheie descompunerea cadavrului. Doar atunci când decedatul încetează să aparțină acestei lumi și începe să intre în altă dimensiune are loc sfârșitul (Hertz, 1960 [1907]: 47). Se poate sugera o analogie cu situația fabricilor din București, care dispar fără ca vreuna din părțile componente să fie salvate sau relocate în muzee sau arhive, împiedicând astfel orice eventuală distrugere arhitecturală sau închidere. Pe măsură ce astfel de clădiri sunt golite de semnificație - pierzând elemente importante cum ar fi aparatura, arhivele, panourile de protecția muncii sau alte inscripții purtătoare de conținut, fără să fie fotografiate măcar - descompunerea lor devine un imbold pentru creativitate și imaginație.

Figura 5 - Câțiva dintre câinii maidanezi care trăiau lângă fosta zonă industrială, îngrijiți de vecini și uciși de autoritățile locale din București în anul 2013 © Liviu Chelcea

Viteza și caracterul anonim ale dispariției acestor spații industriale și ale naturii lor deschise împrumută un caracter imoral demolării lor. Criticul de artă Michael Roth observă că dispariția, pericolul pierderii reprezintă secretul atracției ruinelor - și al ambiguității lor structurale (1997: 2). O astfel de pierdere este dureroasă îndeosebi în cazul fabricilor construite la începutul perioadei de industrializare din secolul al XIX-lea. Potrivit unui specialist în patrimoniu industrial, după al Doilea Război Mondial, regimul comunist a confiscat o serie de utilaje, fără a le deteriora grav, din dorința de a le utiliza cu costuri minime de înlocuire. În România, [începând cu anii 1990] mai poate fi găsită aparatură tehnică de excepție în stare de funcționare datând din secolul al XIX-lea. Din nefericire, eforturile de a salva acest patrimoniu valoros sunt practic inexistente (Iamandescu, 2005: 7).
Aceste contexte interpretative repoziționează molozul, acordându-i statutul propriu ruinelor, i.e. obiecte cu semnificație transcendentală (Gordillo, 2014: 10).
Chiar și cele câteva fabrici încadrate în categoria de patrimoniu - fiind astfel ferite de demolare - nu se pot bucura de statutul de obiecte demne de conservare. Legislația actuală protejează fațadele clădirilor de patrimoniu de pericolul demolării. Unele fațade sunt integrate, mai mult sau mai puțin armonios, în țesutul creat de noile clădiri construite după demolare; acesta este și cazul Bursei de Mărfuri sau al Tipografiei Cartea Românească. Sunt însă și cazuri în care fațada este complet separată de restul clădirilor recent construite, fiind astfel clasificată în categoria de structuri remanente în raport cu noile construcții urbane. Proprietarii siturilor care conțin clădiri de patrimoniu așteaptă, de obicei - în speranța că, în cele din urmă, acestea se vor prăbuși de la sine. Uzina Timpuri Noi - menționată anterior - a fost obligată să renunțe la demolarea a trei clădiri atunci când celelalte clădiri de pe sit au fost demolate. La doi ani după episodul descris mai sus, cele trei clădiri de patrimoniu au dispărut, iar întregul sit este în prezent împânzit de diferite construcții.
În eseul său clasic The Metropolis and the Mental Life (2005/1903), Georg Simmel susținea că, în confruntarea cu ritmul alert al străzii, supra-stimularea mentală și senzorială a vieții urbane dă naștere unei atitudini indiferente sau de retragere în spațiul privat. În opoziție, flâneur-ul descris de Walter Benjamin caută, la pas, comorile ascunse ale orașului pentru a-și reaminti spontan experiențe uitate. Fabricile părăsite beneficiază în mod curent de atenția flâneur-ilor. Unii tind să-și desfășoare activitatea într-un ritm lent care trădează o perspectivă în care siturile post-industriale sunt privite ca artefacte pitorești (Langhorst, 2015: 3). Cei mai aventuroși nu sunt incomodați de lipsa senzorială de confort provocată de praf, apă, excreții sau mirosuri neplăcute. Pentru exploratorii urbani, tensiunea dintre misterul acestor spații abandonate și sentimentul de împlinire trăit în urma pătrunderii în astfel de incinte constituie o atracție în sine. Aceste locuri sunt vizitate și apoi descrise pe diferite bloguri sub titulatura terra incognita, aflată în opoziție cu modernitatea consumeristă post-socialistă (Văetiș, 2011: 89-91).O expoziție bucureșteană a prezentat vizitatorilor săi, printre altele, un morman de gunoi adunat din perimetrul Morii lui Assan, un reper industrial al orașului (Figura 6), ca parte a unui aparent protest împotriva lipsei de sensibilizare în ceea ce privește patrimoniul industrial. În mod similar, în aceeași expoziție intitulată Gunoaie, resturi și ruine2 , artistul Mircea Nicolae a expus și literele din metal care alcătuiau numele fabricii aflate în așteptarea demolării (Figura 7). Această practică artistică se află în contrast puternic cu experiența organizată, atent structurată și motivată a siturilor reamenajate și reproiectate, cum ar fi The High Line din New York City (Langhorst, 2015: 5). Literele au fost recuperate în timpul unei vizite în zona sitului efectuată de artist în compania unui prieten. Acestea funcționează în conformitate cu ceea ce putem numi, extrapolând analiza lui Moshenska (2015: 80), moloz curatoriat, i.e. artefacte mobile ale dezindustrializării care pot fi păstrate în starea [lor] pasivă, degradată cu ajutorul conservării atente și a stabilizării. Această alegere estetică rezonează cu observația lui Gordillo (2014: 9) potrivit căreia „molozul” semnalează, printr-o decizie exclusivistă, dezintegrarea formelor recognoscibile.

Figura 6 - Gunoi adunat din preajma ruinelor unei mori vechi și elegante (Moara lui Assan) și expuse într-o galerie de artă din București © Mircea Nicolae - Gunoaie, resturi și ruine, 2012

Astfel de explorări urbane fac parte din procesul de reîncărcare cu simboluri (Ritzer, 2005) a artefactelor industriale mobile și imobile. Culescu descrie clar cum abandonul administrativ al acestor spații creează o dublă poziționare a societății față de ele: pe de-o parte, sunt afectate de scăderea valorii (devenind astfel niște nesfârșite maidane părăsite și părăginite); pe de altă parte, dobândesc dimensiunea morală a spațiului sacru sau a spațiului interzis (2007: 9).
Michael Roth, subliniind relația dintre ambiguitate și creativitate, a observat că ambiguitatea devine un teren fertil pentru metaforă, astfel încât corpurile, ideile și operele de artă pot fi încadrate în categoria ruinelor, aidoma clădirilor (1997: 2, vezi și Maskit, 2007).

Descoperirea și etalarea acestor locuri constituie acte de apropriere extrem de interesante. Așa cum au subliniat specialiștii din domeniul legal, comunicarea revendicării proprietății este o formă fundamentală de exercitare a dreptului de proprietate (Rose, 1994). În lipsa unor semne vizibile care să indice drepturile de proprietate asupra fabricilor nefuncționale, multe spații post-industriale par să nu aparțină nimănui, în timp ce restul orașului beneficiază de reguli clare referitoare la acces, incluziune și excluziune. Prin intermediul prezenței curatorilor din exteriorul perimetrului fizic al fostelor situri industriale sau cu ajutorul reprezentărilor digitale de pe bloguri, astfel de oameni creează o geografie urbană alternativă auxiliară. Acum câțiva ani, pe website-ul comunității române a exploratorilor urbani și industriali se putea citi următorul anunț: „Încercăm să adunăm cât mai multe informații despre locuri interesante, abandonate sau nu, care merită să fie vizitate sau fotografiate”. Faptul că siturile post-industriale merită să fie vizitate arată reintegrarea simbolică a siturilor industriale în peisajul cultural local.
Descoperirea siturilor industriale după încetarea activității de către flâneur-i sugerează un anumit regim temporal. Într-un studiu despre Detroit, Cope (2004: 11) menționează că, în urma depopulării masive, peisajul orașului arată ca și cum timpul s-ar fi oprit în anii 1960, iar natura ar fi preluat controlul. De asemenea, fabricile existente în prezent în București au rămas la stadiul în care erau în anii 1980. Mai mult, unele arată ca și cum ar fi rămas undeva la sfârșitul secolului al XIX-lea, atunci când au fost construite. Multe nu și-au schimbat înfățișarea, alimentând un anumit simț al pitorescului (Langhorst, 2015: 3-4). În acest context, explorarea acestor situri nu are doar un caracter geografic și spațial, ci și unul temporal. Astfel de flâneur-i devorează nu doar spațiul urban, ci și diferite perioade istorice. Există ceva postmodern și fragmentar în reîncărcarea cu simboluri a siturilor post-industriale prin intermediul explorărilor. Acestea oferă imagini ale istoriei, nefiind inițiative de căutare a timpului pierdut și a amintirilor personale, de vreme ce niciunul din acești oameni nu a avut vreo legătură cu fabricile respective în perioada în care erau funcționale. Sensibilitatea lor constituie un ecou al observației lui Charles Jencks conform căreia, în cultura contemporană, oamenii pot trăi simultan în mai multe lumi: dacă omul are posibilitatea de a trăi în diferite epoci și culturi, de ce s-ar limita la timpul prezent și la planul local? Eclectismul este evoluția firească a unei culturi care se află în postura de a alege (Jencks apud Harvey, 1989: 87).

Figura 5 - Artefacte industriale mobile recuperate de un artist și expuse într-o galerie © Mircea Nicolae - Gunoaie, resturi și ruine, 2012

Concluzii

Fragmentele etnografice prezentate anterior ridică probleme importante legate de articularea conceptelor de valoare, putere, natură, timp, materialitate și reprezentare în societățile contemporane. Numeroase foste situri industriale nefuncționale nu pot fi considerate abandonate. Locuitorii urbani marginali, deopotrivă umani și non-umani, le utilizează în diferite moduri. Unii practică mineritul urban, adunând fier vechi și materiale de construcție ce pot fi vândute sau refolosite în alte situații. Astfel de situri funcționează ca spații non-hegemonice, heterotopice. Copiii au descoperit că astfel de spații învecinate pot constitui excelente terenuri de joacă. Persoanele cu posibilități materiale reduse transformă aceste locuri în adăposturi, fiind obligate de lipsa programelor sociale să locuiască pe timp de noapte acolo. De asemenea, plantele și animalele sunt împinse către aceste locuri, deoarece aici se pot refugia de un oraș în care administrația municipală, rezidenții și reprezentanții zeloși ai primăriei cheltuiesc sume importante de bani pentru a izola societatea urbană de natură. În plus, am căutat să demonstrez că astfel de situri reprezintă o provocare în raport cu discursul și reprezentarea conceptuală. Peisajul eclectic emergent este dificil de denumit și greu de definit. Acest tip de situri se împotrivește principalelor tipare descriptive ca repere de interpretare. Am utilizat o serie de practici digitale, artistice și de patrimoniu ca instrumente în cadrul demersului de cercetare a acestei ambiguități. Exploratorii și artiștii urbani folosesc aceste spații ca resurse în activitatea lor. Procedând astfel, aceștia caută să transforme molozul post-industrial în ruine, să și-l însușească și să-l repoziționeze în funcție de alte cadre interpretative³.

Bibliografie

Liviu CHELCEA, Bucureștiul post-industrial [Post-industrial Bucharest], Iași, Polirom, 2008
Mitch COPE, „In Detroit Time”, in Shrinking Cities - Complete Works 1, Aachen: Arch+ Verlag Gmbh, 2004
Mihai CULESCU, „Linia verde București-Vest. Lucrare pentru examenul de cunoștințe fundamentale și de specialitate urbanism, maidane [The Green Corridor Bucharest West. Exam paper for the course urbanism, wastelands]”, Bucharest, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară -București, Facultatea de Horticultură - Secția Peisagistică, MS, 2007
Tim EDENSOR, Industrial Ruins: Space, Aesthetics and Materiality, London, Berg, 2005
Michel FOUCAULT, „Of other spaces”, Diacritics, nº6, 1986, p. 22-27
Matthew GANDY, „Marginalia: Aesthetics, Ecology, and Urban Wastelands”, Annals of the Association of American Geographers, vol. 103, nº6, 2013, p. 1.301-1.316
Gastón GORDILLO, Rubble: The Afterlife of Destruction, Durham, NC, Duke University Press, 2014
Talinn GRIGOR and Romina KATCHI, „Debris of What-would-have-been: A Photo-Essay Concerning Deindustrialization in Hyper-Capitalist and Post-Socialist Cities”, Journal of Urban History, nº8, 2015
Joern LANGHORST, „Rebranding the Neoliberal City: Urban Nature as Spectacle, Medium, and Agency”, Architecture, Media, Politics, Society, vol. 6, nº4, 2015, p. 1-15

Irina IAMANDESCU, Arheologia Industrială: Repere internaționale și contribuții românești [Industrial Archaeology: Ioan Sebastian JUCU, „Romanian Post-Socialist Industrial Restructuring at the Local Scale: Evidence of Simultaneous Processes of De-/Reindustrialization in the Lugoj Municipality of Romania”, Journal of Balkan and Middle Eastern Studies, vol.17, nº 4, 2015, p. 408-426
Jens LACHMUND, The Invention of the Ruderal Area. Urban Ecology and the Struggle for Wasteland Protection in West-Berlin, Paper presented at the International Sociological Association, Research Committee 21, Berlin, 29–31 August 2013, available at http://www.rc21.org/conferences/berlin2013/RC21-Berlin-Papers-2/23-Lachmund.pdf
Nate MILLINGTON, „Post-industrial imaginaries: Nature, Representation and Ruin in Detroit, Michigan”, International Journal of Urban and Regional Research, 37, 1, 2013, p. 279-296
Gabriel MOSHENSKA, „Curated Ruins and the Endurance of Conflict Heritage”, Conservation and Management of Archaeological Sites, 17, 1, 2015, p. 77-90

Bruce O’NEILL, „Cast Aside: Boredom, Downward Mobility, and Homelessness in Post-communist Bucharest”, Cultural Anthropology, 29, 1, 2015, p. 8-31
Claudia POPESCU, „Deindustrialization and Urban Shrinkage in Romania. What Lessons for the Spatial Policy”, Transylvanian Review of Administrative Sciences, 42(E), 2014, p. 181-202
Georg SIMMEL, „The Metropolis and the Mental Life”, in Jan LIN and Christopher MELE (dir.), The Urban Sociology Reader, London, Routledge, 2005 [1903], p. 23-31
Ioana TUDORA, „Maidanul ca alternative: Spontaneitate versus planificare [Wasteland as Alternative: Spontaneity versus Planification]”, Manuscript, 2007
Șerban VĂETIȘ, „The Material Culture of the Postsocialist City. A Success/Failure”, Martor, 16, 2011, p. 81-94
Björn WALLSTEN, „Toward Social Material Flow Analysis: On the Usefulness of Boundary Objects in Urban Mining Research”, Journal of Industrial Ecology, 2015, available at http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1111/jiec.12361/epdf
International Practices and Romanian Contributions], Manuscript, 2005

NOTE

1. http://www.bunge.com/company-history, consultat pe 1 noiembrie 2013.
2. Mircea Nicolae - Gunoaie, resturi și ruine. 2012, disponibil la:
http://mircea-nicolae.blogspot.ro/2012/04/gunoaie-resturi-si-ruine.html
3. O primă versiune a textului a fost publicată în Open Monument: Research on Ephemeral Commemoration Architecture and Modernist Patrimony, edited by Marta Jecu, Berlin: Revolver, 2014. https://pa.revues.org/448#tocto1n1

SUMARUL REVISTEI ARHITECTURA, NR 4-5/2017
ARHEOLOGIE INDUSTRIALĂ