RDW

Alegorii spontane sau lumea ultraimaginară a lui Ion Bârlădeanu

Ceea ce i s-a întâmplat destul de curând „maestrului colajelor” este, probabil, una dintre cele mai cunoscute şi spectaculoase poveşti din istoria recentă a României. De la un om cu adăpost precar, printr-o decoperire de curatoriat artistic, Ion Bârlădeanu a devenit un personaj ultramediatizat şi de aici un artist cu cotă.

 

Reporter Arhitectura: Bine aţi venit la revista Arhitectura!

Ion Bârlădeanu: Bună ziua, vă rog frumos să nu îmi spuneți domnule Bârlădeanu, să-mi spuneţi aşa: „nea Ionică”. Să ştiţi că eu sunt un om simplu, cum ar veni autodidact.

 

R.A.: Când aţi început să lucraţi?

I.B.: Ce fac eu se numeşte colaj. Unii îi spun pop art. Lucrările mele au fost expuse şi la Galeria H’art.

R.A.: Totuşi, în ce an aţi făcut primele lucrări?

I.B.: Era în 1972 şi am început să pun la unii pălării. Am făcut întâi desene caricaturale şi am evoluat la colaj.

R.A.: Ce s-a schimbat de atunci?

I.B.: Am evoluat mult până să ajung la perfecţiune. Văd că acum ceea ce fac eu are valoare. Uite, am pus şi cai zburători.

R.A.: De unde vin caii zburători?

I.B.: Din imaginar, în colajele mele pot să zboare şi porcii.

R.A.: Cum aţi pornit lucarea aceasta?

I.B.: M-a uimit filmul „Noptea generalilor”. Am văzut multe filme de becket. În comunism, mergeam la cinematograf şi am văzut şi la cinemateca foarte multe filme. Un film era „Oraşul care îşi caută ucigaşul”, cu un psihopat care omora copii. Uitaţi, lucrarea aceasta a fost publicată într-un ziar din Polonia. Nu înţeleg limba lor. Dar am avut traducător.

Eu sunt ca un fel de regizor. Anumite personaje le făceam să treacă în altă lume. De exemplu, cum a făcut Liviu Rebreanu în „Pădurea spânzuraţilor”.

R.A.: Ce au în comun lucrările dumneavoastră?

I.B.: Sunt amuzante. Unele descrețesc frunţile, dar altele te şi întristează. Într-un fel, mă asemăn cu Toma Caragiu. Un mare comic, dar şi dramaturg. El făcea lumea să râdă, dar nimeni nu se gândea că e uneori trist. Alt comic mare pe care l-am cunoscut a fost Puiu Călinescu. Mare actor.

R.A.: Aţi călătorit destul de mult: Germania, Polonia, Franţa. Ce părere aveţi despre cum trăim aici, în România?

I.B.: Mare nenorocire în ţara asta, dar e şi foarte distractiv.

R.A.: De ce?

I.B.: Sunt multe motive. Gigi (Becali) plăteşte foarte multe. El nu e credincios şi palatul lui, oricât de mult aur ar pune pe el, nu se vede din avion.

R.A.: Ce credeţi despre arhitecţi?

I.B.: Şi eu sunt un fel de arhitect cu lucrările mele. În şcoală, am rămas repetent la algebră şi la desen tehnic. A trebuie să învăţ foarte mult ca să trec clasa. Am făcut şcola de zidari din Iaşi. Eram la clasa de zidari. Nu mi-a plăcut, zidăria este mizerabilă. Mult mai frumos e să fii pietrar.

Uite, lucarerea asta e în perspectivă. Nu m-a învăţat nimeni. Am punctat aici cu pixul negru, am împărţit din 2 în 2 centimetri şi apoi am făcut baza.

R.A.: Cât timp vă ia să faceți o lucrare?

I.B.: Sunt unele dramatice. Uite, aici e Mircea Diaconu arestat, lângă stă Liviu Ciuvei şi capete trunchiate. La asta am stat o zi întreagă. Am combinat 60 de personaje. În poza asta, cu mine în catedrala din Reims, mi-am făcut un autoportet. Şapca asta am găsit-o la gunoi. Am spălat-o şi m-am pozat cu ea.

R.A.: Ce v-a impresionat cel mai mult în călătoriile făcute.

I.B.: Când am fost în Polonia, am vizitat şi două crematorii. Auschwitz şi Birkenau.

….

Lucrez cu răbdare. Uite, aici este Adam Sandler cu nişte statui.

Uite, m-am pregătit să vin aici, la revistă, la interviu. Credeam că o să mă întrebaţi şi de statui. Să scrieţi că am zis aşa: Schela cu Paiaţe de la Teatrul Naţional e foarte urâtă, Eminescu ăla are palmele de la mână cât talpa piciorului, iar „Cartoful în Ţeapă” e şi urât, şi nepotrivit.

 

Comments

comments

Comments are closed.

Powered by Jasper Roberts - Blog